Prima întâlnire cu Marin Mălaicu-Hondrari m-a lăsat cu nostalgia unei cărți care aș fi vrut să nu se termine.
Cel de-al cincilea roman al scriitorului (Clandestin, Editura Trei, București, 2024) este o poveste densă, împletind mici alte povești fără aparentă legătură între ele, având în centru pe tânăra de 33 de ani, Iustina Tiron, un personaj captivant prin combinația de sensibilitate, limbaj frust, curaj (taie singură porcul), dar mai ales prin hedonismul său original. Acțiunea nu este propriu-zis acțiune, ci urmărește firul întâmplărilor (cele mai multe desfășurate la Sângeorz-Băi, localitatea natală a autorului) prin care trece proaspăt demisionara din corporație (fără un motiv practic și aparent de neînțeles) alături de fratele ei vitreg, Roland, de iubitul Virgil sau de alte personaje episodice.
Povestea subsidiară este asasinarea tatălui lui Roland, Francisc, în timpul mineriadei de la Sângeorz-Băi, a cărui răzbunare îi urmărește dublu (mama Iustinei a murit la scurt timp după asta) pe frați (Francisc a crescut-o pe Iustina), cartea căpătând accente de roman istoric și polițist.
Este cartea în care profesorul Francisc se strecoară clandestin printre meandrele vieții și tot clandestin este cuvântul care-i place Iustinei poate și pentru că, inconștient, îi ghidează periplul și schimbările bruște, oarecum șocante din existența ei (accentuate și prin redarea unui limbaj neaoș, spre vulgar, dar perfect ancorat în atmosferă). Perspectivele narative alternează (persoana a III-a, a scriitorului omniscient, și persoana I, a personajului feminin, Ale, care va juca un rol indirect și surprinzător în viața Iustinei pe care o admiră).
Deși dialogurile nu predomină, dar nici nu lipsesc, descrierile dense, mustind de detalii, construiesc un peisaj exterior autentic, viabil și extrem de vizibil, dar și unul interior de mare profunzime. Ritmul este accelerat, uneori amețitor, purtându-ne (poate și pentru că personajele apar de cele mai multe ori conducând vreme îndelungată mașina) cu repeziciune prin mai multe localități ale țării și poposind un timp în Spania, de unde întoarcerea este la fel de trepidantă precum evenimente care o însoțesc.
Un aer pregnant de duioșie, solidaritate și profundă înțelegere (în ciuda clarelor diferențe de personalitate) transpare și cucerește din relația dintre Iustina și Roland, care par cele mai importante ființe una pentru cealaltă:
„Ești nebună, zise Roland (…). Numai pentru strigăturile astea și tot merită să te măriți. // Nicio șansă. // Deci logodnica perpetuă care nu se perpetuează, cum mi-ai zis odată. // Exactly, frățior.“
Dinamica relației lor este aceea a unei legături solide, care inspiră siguranță, dar mereu surprinzătoare, dând de multe ori impresia că cei doi ajung, cu bună știință, pe marginea prăpastiei, dar se privesc liniștiți, pentru că se știu acolo, unul pentru altul. Iar asta le e suficient: „Cred că n-am iubit niciodată pe nimeni, spuse ea. // Eu cred că mereu am iubit pe cineva, zise Roland“ (un om care, cu sânge rece, cochetează cu moartea și crima, după cum veți descoperi dacă veți citi).
Dincolo de toate, este o carte despre vulnerabilitate, schimbări în raport cu ceilalți, dar și o carte despre cele mai profunde valori cu care creștem și care ne ghidează și influențează fără, poate, să ne dăm seama. O carte a traumelor din umbra trecutului care se vor identificate și vindecate, fie și prin machiavelica urmare a vorbei „scopul scuză mijloacele“, care aici pare a fi de înțeles cu o claritate firească.
Devenim solidari cu cei doi frați rămași orfani și pe care viața nu a reușit nicicum să-i separe sufletește în ciuda drumurilor lor, de cele mai multe ori, diferite.
Un amestec de naturalețe frustă, dar caldă, cu revolta tristă (uneori îmblânzită prin însăși firea umană) în fața unui destin căruia nimeni nu i se poate opune, cu atât mai puțin un copil, care, pe deasupra, poartă cu el și urmele traumelor părinților sau ale neamului. Acest copil a cărui inocență se transformă fatal când e vorba de a nu-și mai regăsi părinții, atunci devine rău, inuman, căpătând totuși, în virtutea răzbunării, o fericire a lucrului dus până la capăt.
O carte care îl trece pe cititor prin toate stările, ajungând în final la „un val de bucurie care-i limpezi mintea și inima pentru totdeauna“.
