Fluviul plutea melancolic și încet. Gavrilescu s-a uitat la malul de vizavi, un mal format parcă din insule consecutive, din tristeți frumoase care s-au adunat de-a lungul timpului. Pescăruși și nori, fumuri ridicate din focuri îndepărtate și necunoscute, vapoare și barje.
Se plimba aici în fiecare după-masă. De când a părăsit orașul transilvănean, fiindu-i lehamite de conflictul dintre români și maghiari și dorindu-și o viață comodă, trăia în acest vechi port dunărean, printre greci și români, chiar pe strada bisericii reformate care devenise baptistă. Aici nu erau conflicte, numai vestigii peste tot, și fluviul acesta de care s-a îndrăgostit.
În copilărie, tatăl său, profesor de română, îl ducea în două locuri: la operă și la cimitir. Câteodată, după Traviata sau Trubadurul, ei se mai plimbau prin grădina morților unde zăceau evrei, sași, maghiari și români, și fredonau împreună uvertura Traviatei sau aria Azucenei. Gavrilescu se temea doar de Rigoletto, după reprezentația acesteia, tatăl lui nu putea să-l ducă cu niciun preț în acel loc întunecat. Acasă, când s-a dus în camera lui, începea să cânte cvartetul, dar la cimitir nu se putea duce cu niciun preț.
Pescăruși și pelicani… De fapt, nu cunoștea păsările, nici nu-l interesau. Îl interesau doar ca imagine, nu voia să afle de speciile lor. Dar, sigur, nu putea să oprească pe câte un localnic să-i explice ce și cum. Câteodată, un singuratic ca el îl mai oprea și începea să vorbească vrute și nevrute. Gavrilescu nu mai putea să scape de el, i se făcea rău de barba lui nerasă, de tricoul lui soios, de mirosul de votcă care îl învăluia. Totuși, nu se simțea pe el că îi repugnă ceva, localnicii l-au îndrăgit repede. Poate că înțelegeau că e și el un vestigiu.
Când a ajuns aici, a încercat să afle cât mai mult despre oraș, și pe google a aflat despre un cântăreț care i-a plăcut mereu că e de prin zonă. „Așază-ți fularul la gât” – cânta vocea aceea tristă și graseiată, și și-a adus aminte de fața de clovn melancolic al bărbatului mai în vârstă decât el cu vreo zece ani. „Magnetic catarg doborât”, îi răsuna vocea în urechi sau mai bine zis în inimă.
Se plimba pe faleză, se uita la vapoarele cât niște hoteluri. Se uita la fluviul său drag și încerca să înțeleagă. Se lăsă amurgul și Gavrilescu încă n-a înțeles. De ce vrea cineva să moară din dragoste?
Era profesor de română el însuși și elevii începeau prin a nu-l respecta și sfârșeau prin a-l iubi. Mă rog, cei mai mulți dintre ei. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, șușotea în mijlocul clasei și nu l-a lăsat corigent pe niciunul, ba nici nu l-a mustrat pe careva. „Ce-ți pasă ție, chip de lut”, recita altădată, și pe toți i-a umflat râsul. El însă nu observă, doar se uita în colțul sălii.
Asculta operă. Mânca ceva de prânz la singurul restaurant mai de Doamne-ajută, meniul zilei, mereu, fără crâcnire sau dorințe nestăvilite. Nu l-a văzut nimeni cu o femeie vreodată, dar era cât se poate de clar că nu e nici gay. De dorințe vinovate nici nu se punea problema. Mai sta de vorbă cu chelnerul, mai ales dacă era pe tură domnul Aurel cu șosetele lui roșii și cu veșnica lui bună dispoziție. Avea și Gavrilescu un umor mai hâtru pe care domnul Aurel l-a înțeles și l-a prețuit mereu. A auzit și de Traviata și putea vorbi despre ignoranța lui în termeni deloc agresivi. „E femeia aceea care nu e vie întotdeauna, nu?” Cu întrebarea aceasta, l-a cucerit pe Gavrilescu.
De Eminescu a auzit, bineînțeles, l-a învățat și la școală, i-a văzut recitându-l pe Valeria Seciu, Ion Caramitru, Adrian Pintea. Avea lacrimi în ochi când vorbea despre asta și profesorul și-a închipuit odată că Dunărea nu e altceva decât toate lacrimile domnului Aurel la un loc.
Într-o seară, s-a întors de la faleză pe unde era casa natală a vestitului bariton. Era o zi de început de toamnă încinsă, năbușitoare. Gavrilescu transpira și fusese cuprins de panică: avea astm și și-a uitat inhalatorul în celălalt sacou. Respira adânc, încerca să se gândească la altceva, dar nici Verdi, nici Eminescu nu l-au ajutat prea mult. Încet, cădea seara, ca un văl neobosit în rostogolirea lui. Profesorul se ruga la cerurile pe care le credea goale de obicei.
Atunci a auzit. Din casă, se auzeau notele cvartetului! Prima dată credea că e din cauza crizei sau a căldurii, dar nu, notele se tot auzeau, prințul îi făcea curte Maddalenei, Gilda plângea, Rigoletto își pregătea răzbunarea. În același timp, se simțea o răcoare de care Gavrilescu avea foarte mare nevoie. Puse mâna pe clanța grea de fier și intră.
S-a făcut dintr-odată întuneric, parcă natura aștepta numai și numai să intre el în curte. Speriat, voise să iasă, dar clanța nu s-a clintit. „O să ies eu cumva!” se îmbărbătase și începu să pătrundă mai adânc. Ajunsese la grădina din spatele casei și observă o mică scenă pe care se mișcau câteva personaje. Erau cei patru, dar se vedea doar conturul lor, cumva și clar, dar și în ceață: le putea deosebi, dar nu le putea vedea fața. Rigoletto semăna și cu baritonul născut aici, dar și cu tatăl lui, Gilda, cu fotografia pe care tatăl lui i-o tot arăta și-i spusese că asta e mama lui care murise la naștere.
„Házsongárd!” și-a zis, și nu înțelegea de ce i-a venit în minte tocmai acum numele cimitirului în care se tot preumblau. Sau, mai curând, de ce se gândea la mama lui, când de fapt nu se gândea la ea niciodată, deși încerca s-o ierte pentru că l-a lăsat singur în lumea asta care se poate suporta doar cu operă și poezie, și așa mai greu. Suferea de singurătate și voia să fie mereu singur de parcă se pedepsea pentru singurătatea în care fusese aruncat.
Maddalena a coborât de pe scenă și a salutat-o. Acum, contururile ei deveniseră mai accentuate și semăna cu o Claudia Cardinale cu o voce mai frumoasă. Elegantă, somptuoasă și melancolică, toată cochetăria pe care o etala înainte de coborâre a dispărut. L-a invitat la o șampanie. Nu a înțeles niciun cuvânt din ceea ce zisese, dar le-a înțeles sensul. Pe rând, au coborât și ceilalți: numai Gilda și Rigoletto își păstraseră morga de pe scânduri. Gavrilescu a băut șampania încet, cu înghițituri mari și între timp s-a tot întrebat: „De ce vor oamenii să moară din dragoste?”
– Iar se gândește la prostii, le-a zis Gilda celorlalți.
– Nu toți suntem pasionali, a răspuns Rigoletto trist.
– Nu, dar toți vrem să iubim, a observat, sfătos, prințul.
– Vrem să fim iubiți, a adăugat Maddalena melancolic.
– Violetta e mereu vie? a întrebat Gavrilescu.
Nu știa de unde i-a venit, dar trebuia musai să întrebe.
– Dar cine e viu mereu? au răspuns în cor. Și cine decide ce e viața?
– Unde e Mantova? Niciodată n-am fost acolo.
– Ar trebui să începi să trăiești, au răspuns cântăreții.
Gavrilescu a simțit o moliciune ciudată. În șampanie! și-a dat seama imediat, dar nu putea vorbi. Și când s-a dezmeticit, nu mai era nimeni. S-a crăpat de ziuă, grădina a devenit iar pustie, iar el, un profesor de română trist.
Nici nu s-a dus acasă, a bântuit prin oraș ca o stafie. Nu știa dacă Violetta e mereu vie, nu mai știa nici dacă Rigoletto și-a meritat soarta. A venit din grădină hotărât să se îndrăgostească de prima femeie cu care se întâlnește, dar nu s-a întâlnit cu nicio femeie și s-a convins că nici n-o să întâlnească.
Dar la restaurant a fost totuși o domnișoară. Domnul Aurel a introdus-o profesorului cu mari reverențe, spunând că e fata baritonului la a cărui casă s-a întâmplat să fie noaptea trecută. Părea să semene cu Maddalena, dar avea totuși ochii mai albaștri. Era înaltă, zveltă și a spus că n-o să uite niciodată cum analizase Gavrilescu De-abia plecaseși la un curs public.
– Ați zis că e singurul poem de Arghezi care vă place.
– Domnișoară… Vreau să vă întreb… Nu vă supărați… Avem și noi aici o joacă cu Domnul Aurel… Violetta e vie?
– Nu înțeleg, a răspuns fata roșind.
– Știți, Traviata… Trebuie să știți… Tatăl dumneavoastră… E vie?
– A, făcu fata. Da, eu cred că e vie.
– A, ce bucurie. M-am liniștit. M-ați liniștit.
– Atunci…
– Speram să vă pot conduce acasă, a îndrăznit Gavrilescu.
– Dar eu nu locuiesc în casa părinților mei.
– Atunci… unde?
– Lângă cimitir.
– Sper să nu mă înțelegeți greșit, dar asta îmi face o plăcere și mai mare.
– Cum credeți, domnule profesor, a zis fata uitându-se în ochii lui profunzi.
În noaptea aceea, Dunărea s-a vărsat peste diguri, aproape de centrul orașului. Domnul Aurel privea mâhnit vâltoarea: nu credea că fluviul poate face așa ceva. Era și trist, și supărat.
Dintr-odată, a auzit ceva. Cineva bătea la ușă. A deschis bulversat. Rigoletto stătea în ușă calm, distant, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar a fredonat cvartetul. A întins un plic domnului Aurel și s-a rezemat de unul dintre pereții holului.
„Iartă-mă că te deranjez în plină inundație, dar n-am niciun prieten în afara dumnevoastră. Trebuie să mor. Dar să știi un lucru: Violetta nu e vie! Nu e vie!”
Domnul Aurel și-a ridicat ochii și l-a văzut pe Rigoletto făcându-i semn cu mâna. Stătea acolo în razele lunii care se strecuraseră înăuntru ca orice om. Apoi, s-a înclinat și a plecat. Chelnerul nu înțelegea toată tevatura asta. În seara de dinainte, domnul profesor era liniștit, mai fredona ceva cu fularul, mai bea un șpriț de-al lui. A plecat într-o dispoziție bună, adică așa cum pleca el de obicei: un pic retractil și un pic melancolic. Dar până la urmă fluviul se afla sub ziduri, așa că a aruncat scrisoarea la gunoi și a suspinat: „Așa-i cu șprițurile, madam!”
Imaginea principală: William M. Van der Weyde,
“Elaine Golding, Swimmer,” ca. 1900