Trecut și viitor la Curtea Veche

(Something old, something new, sometimes borrowed, never blue)

Start

Relația mea cu Curtea Veche Publishing e mai veche decât editura însăși. Am fost redactorul primei cărți publicate înainte ca editura să aibă vreun redactor angajat. Colaborarea a continuat, mai mult sau mai puțin regulat, uneori treceau ani fără vreun contact, dar am fost mereu un pic „acasă“ aici, era un loc familiar și în care m-am simțit mereu binevenită.

Am urmărit editura crescând și devenind lider de piață în self help și dezvoltare personală. Au urmat cărți de istorie remarcabile, eseistică, psihologie, științe, sănătate, spiritualitate (dar și bucate, că n-om trăi numai cu pâine, dar nici fără ea) cărți ale Familiei Regale a României (sau despre ea) și, nu în ultimul rând, cărți pentru copii și adolescenți. La care aș vrea să mă opresc din două motive. În primul rând, pentru că am văzut aici cărțile în cred cel mai mult când mă gândesc la formarea gustului pentru lectură al unui copil: repovestirile după marile cărți ale literaturii. Am crescut, la rându-mi, cu ele, și știu ce greutate au avut. Și alături de ele, titluri întotdeauna alese cu grijă, însoțite de ilustrații minunate (de când fac parte din echipă, văd în fiecare zi grija asta manifestându-se, și e un spectacol de-a dreptul tușant). Iar în al doilea rând, pentru că pe lângă editură a crescut și Asociația Curtea Veche. Ne tot plângem că nu se cumpără cărți, că România e codașă la citit și așa mai departe. Editorii plâng cel mai tare. Curtea Veche și-a șters foarte devreme lacrimile, a înființat o asociație nonprofit și a pornit să bată satele și orașele, ducând cărți în cele mai improbabile locuri și organizând discuții și ateliere cu copii cărora până atunci nimeni nu le pusese în mâini o carte. Cititorii se mai și cresc. Dacă mai mulți i-ar urma modelul, cine știe?

Apoi, am văzut născându-se colecția Byblos, cu o ținută și un conținut care au atras atenția pe loc. Cărțile apăreau la început rar, aritmic, și totuși izbuteau să se distingă în marea de ficțiune care se publica deja la vremea aceea. Dar cu atât mai frustrantă era aritmicitatea asta, care m-a sâcâit mereu, ca simplu cititor. Mi-aș fi dorit s-o văd mai constant alimentată, mai prezentă, mai promovată. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș putea face chiar eu asta să se întâmple, dar pesemne  că cineva, acolo, sus, mi-o fi băgat de seamă frustrările și, într-un târziu, mi-a dat un brânci blând – un soi de părintesc „lasă cârtelile, pune mâna și fă ceva, dacă nu-ți place“. (De altfel, modul în care am ajuns aici, acum doi ani, chiar are doza lui de miracol, pe care deocamdată o s-o țin secretă.)

Byblos crește acum, și crește frumos. Are autori aleși pe sprânceană, clasici sau contemporani. Curtea Veche Publishing e una dintre primele edituri care au inclus în portofoliu autori est-europeni și datorită ei putem citi bijuterii precum Lumânările ard până la capăt, Divorț în cetatea Buda sau Eliberare de Sándor Márai, Cartea țuicii de Matěj Hořava sau Csongor și Tünde de Mihály Vörösmarty. Conține o colecție eclectică  de autori ruși, de la Mihail Șișkin sau Vladimir Sorokin la Vladimir Șarov sau Marina Stepnova. Am tradus puține cărți pentru Curtea Veche Publishing până acum, dar prima dintre ele, fabulosul Zât  al Tatianei Tolstaia, rămâne traducerea mea preferată. Mi-e întotdeauna greu să fac o ierarhie între cărțile de care mi-am legat numele, dar cartea asta a avut atâtea provocări și mi-a adus atâtea satisfacții, că aș zice că are un regim special. Cred că s-ar putea face seminarii întregi de traduceri pe textul ei. Iar delirul, umorul și jocurile subtile (deși nu par) ale lui Viktor Pelevin mi-au fost prilej de încântătoare nopți albe. Byblos e și tărâmul realismului magic abundent, cu autori ca Miguel Ángel Asturias, Juan Rulfo, Alejo Carpentier sau Adolfo Bioy Casares, alături de alte nume mari ale literaturii latino-americane, precum Carlos Fuentes sau Héctor Abad Faciolince. Nu e ocolită nici literatura greacă, cu cărți remarcabile, ca Mama câinelui de Pavlos Matesis sau Misiunea de Aris Alexandrou (și o să mai vedeți curând). Și nu lipsesc nici autori tineri, unii la debut, cu cărți pe teme foarte actuale, ca Sally Rooney,  Akwaeke Emezi, Gary Shteyngart, Helen Oyeyemi, Lauren Groff sau scăpărătorul Iain Reid, ale cărui romane se ecranizează aproape instant.

Iar traducătorii… n-o să putem niciodată să le mulțumim îndeajuns. Domnul Președinte a lui Asturias (Ioana-Gabriela Dumitrescu), Ciberiada lui Stanisław Lem (Ioana Diaconu-Mureșan), Pedro Páramo al lui Juan Rulfo (Ileana Scipione), Misiunea lui Aris Alexandrou (Claudiu Sfirschi-Lăudat) sunt doar câteva dintre traducerile care mi-au smuls suspine de admirație aproape invidioasă (invidie de-aia bună).

Faptul că mi s-a oferit ocazia să contribui la construirea unei colecții de ficțiune m-a emoționat, și emoția asta a rămas cu mine (așa-i cu emoțiile estetice, se sting greu). Faptul că am putut contribui la recunoașterea statutului traducătorului, atât de dezbătută, dar atât de amânată, m-a emoționat și mai tare, și mi-e greu să descriu pe de-a-ntregul bucuria pe care mi-au făcut-o colegii mei când nu numai că mi-au acceptat pe loc propunerile în acest sens, dar am simțit că au făcut-o chiar cu entuziasm și implicare. Astfel, CurteaVeche Publishing a devenit una dintre primele edituri care nu numai că pune numele traducătorului pe copertă, unde e firesc să se afle (am explicat în mai multe rânduri de ce ăsta nu e neapărat un premiu pentru traducător, ci un gest firesc de reverență atât față de el, cât și față de cititor), ci adaugă întotdeauna pe pagina destinată prezentării autorului și o prezentare a traducătorului. Pentru ca o carte să existe în altă limbă decât cea originală, e nevoie de amândoi și e firesc să știm câte ceva despre fiecare.

Despre colegii mei o să-mi fie greu să vorbesc în puține cuvinte. Când am poposit cu arme și bagaje în Curtea Veche, îi cunoșteam doar pe trei-patru dintre ei. Era pandemie și totul se petrecea online sau la telefon. Pe foarte mulți i-am cunoscut în carne și oase după luni întregi, pe unii chiar după mai bine de un an. Și totuși, din prima zi au fost lângă mine, generoși, implicați, prietenoși, efervescenți. Părea că-i cunosc de când lumea. Simt la fiecare dintre ei că asta nu e doar o slujbă ca oricare alta. E aproape un hobby, în care se varsă cu toată energia și priceperea lor. Participă la ceva în care cred. Aproape toți fac mai mult decât scrie în fișa postului. Sunt calzi, inteligenți, plini de idei. De altfel, asta se vede și în cum au reacționat la apariția acestei reviste: pe mulți o să-i regăsiți aici, cu articole, interviuri și recenzii. (Despre clocotul de bucurie și plăcere în care se naște fiecare număr din Matca o să vorbim la aniversarea ei. Trebuie să vorbim cândva.)

Trebuie să vorbim mai ales despre oamenii din spatele cărților – cei care efectiv și în mod nedrept rămân în spate. Redactori, graficieni, corectori, paginatori, oameni de copyright, de producție, de publicitate și vânzări. Sunt mulți, și dacă vă place o carte când ajunge în mâinile voastre, trimiteți un gând bun către ei. Sunt toți între filele fiecărui volum și una din tristețile mele e că nu-i putem pomeni pe toți, măcar ca pe genericul unui film.

Trebuie să vorbim și despre cititorii noștri – cei fideli sau cei care ne descoperă în fiecare zi, cei care ne trimit mesaje emoționante și cei care ne atrag atenția când greșim. Și ei fac parte din familie și le mulțumim.

E mai puțin decât un rezumat al celor 25 de ani de Curte Veche. Ar mai fi fost de vorbit și despre alte inițiative civice în afară de Asociația Curtea Veche (în pandemie, în război), despre greutăți și eforturi (dar e un articol festiv, pe astea le lăsăm pentru alte momente). Au fost perioade grele de tot și perioade de avânt. Destul de puține cele de calm propice unei construcții sănătoase, și totuși, uite-ne. Un sfert de secol… and counting.

La mulți ani, Curtea Veche Publishing! Mulți, spornici, cu din ce în ce mai mulți cititori!

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×