Trei femei, cu mine, patru

Start

Fragment din romanul omonim în curs de apariție la Cartea Românească.


24.

Lina a absolvit Liceul sanitar la secția de optică. Când s-au dat repartițiile, chiar dacă avea medie mare, i s-a dat post în Iași. Era nevoie și în Cluj de cadre, în tot Ardealul era nevoie, dar asta era politica: amestecul populației. Ce-a mai plâns Lina! Nu voia să plece de acasă, nu voia în Moldova de una singură. De ce s-o trimită la capătul țării tocmai pe ea? Simina-Securista-știe-tot i-a spus Linei că nu se poate rezolva nimic, dar dacă ar merge până la Iași și ar obține de la directorul cabinetelor de optică o semnătură de respingere a încadrării ei, ar putea să-și caute de lucru în altă parte. În Cluj? Nu, în Cluj nu se va putea, dar măcar undeva mai aproape. Ilona a fost cea care s-a dus cu Lina la Iași. N-au rezolvat nimic în prima fază, nu primeau semnătura pentru că directorul avea nevoie de ea, nu putea să-și blocheze postul. Apoi Lina a aflat de la o colegă că ar fi un post vacant la Satu Mare, tocmai s-a deschis un cabinet nou și nu aveau personal destul. Ilona s-a dus a doua oară la Iași, hotărâtă să rezolve. Cum l-a convins pe director? I-a făcut ochi dulci, s-a folosit cu nerușinare de frumusețea ei. L-a lăudat cu dezinvoltură, i-a spus că n-a mai cunoscut un director așa de cumsecade, atât de aparte, că de data trecută a rămas cu gândul la el. Și i-a dat numărul de telefon, asigurându-l că locuiește singură, are apartamentul ei, da, dacă are drum pe la Cluj… Și s-a întors cu semnătura. I-ai dat numărul de telefon? s-a mirat Lina, dacă te sună, dacă vine? Taci, soră-mea, i-am dat un număr fals, nu-s proastă, am mințit, sigur că l-am păcălit; pentru tine am mințit, merită, nu crezi? M-o ierta Ăl de Sus, că-i pentru o cauză nobilă, eu așa zic. Așa că sora noastră Lina și-a făcut bagajele și s-a mutat la Satu Mare.

S-a mai golit un loc acasă, am rămas cinci în casa din Iris.

Lina e cea mai harnică dintre fetele mele, spunea Flora, și cea mai răbdătoare. Unde pune ea mâna, e lucru făcut din suflet. Fie că muncește în grădină, că e la culesul porumbului, că e în bucătărie sau spală rufele, ea nu stă nici o clipă, tocmai ea să plece de acasă? și s-a pus din nou pe plâns.

Trăiam cu toții o perioadă neagră, lipsuri în toată țara. Europa liberă vuia la adresa regimului, Gabi asculta toată seara. Ca în toți anii din urmă, în Fânațe nu era nici un pericol să fii descoperit, casele erau la distanță mare una de alta, în văgăuna aia de dincolo de Dealul Morii nimeni nu-și bătea capul să-și pârască vecinii. Flora n-ar fi vrut în ruptul capului să se mute la oraș, mai ales acum, când cu munca ei ținea toată casa cu produse: lapte, smântână, caș, ouă, găini și pui, vacă și vițel, oi, miei, brânză și telemea, plus grădina cu zarzavaturi, livada cu fructe, terenurile de la colectiv lucrate pentru cereale, muncă din zori și până seara. Asta am făcut toată viața, am avut pământuri, știu cum să scot rod din ele, spunea ea. Munceam cu toții, școala era școală, mersul la biserică era mers la biserică, nu se lipsea, în rest nu aveam zile libere, nici vacanțe, ci muncă.

Dar tot erau lipsuri: era neplăcut să n-avem hârtie igienică, neplăcut să ne întoarcem la hârtia din filele caietelor vechi, a trebuit să reluăm folosirea veceului din capătul grădinii. Apoi, aveam stocuri de lumânări, căci se lua des curentul și ne făceam temele la lumina lumânărilor; dacă scădea presiunea la gaze așa mult, încât se stingea flacăra din teracote, ne luam mănuși și așa ne scriam temele, învățam înveliți cu plăpumi. Cel puțin, când mergeam în Fânațe, soba duduia încărcată cu lemne și era o căldură plăcută, erau bunătăți gătite de mama, ne plăcea în Fânațe. La noi în cartier se construia linia de tramvai din Iris până în centru, în loc de stradă, era un șanț imens, un șantier noroios, nu circulau autobuze. Cu Pianke, sora mea cea mică – eram deja eleve la Liceul sanitar – mergeam pe jos câte o oră dus și la fel întors, în ierna geroasă. Urmăream prin oraș dacă apare ceva de cumpărat de strictă necesitate. Ne trebuia vată pentru perioada de menstruație, nu se găsea deloc în farmacii, erau cozi de ore în șir, dacă cumva se aducea pe undeva. Când am început practica medicală, furam din clinică, furam pentru a ne pune în chiloți; ne făceam mici stocuri – marfă de contrabandă, ne împrumutam între noi, cu atâtea fete în casă, trebuia multă vată. Am pățit odată că asistenta șefă de pe secție a descoperit că i-a dispărut toată vata din dulap, deși era sub cheie, că nu mai era nici cât să faci o injecție: ne-a aliniat pe toate elevele să recunoaștem care am luat, că, dacă nu, ne va controla în chiloți și va cere scăderea notei la purtare acelora care eram la menstruație. Alina, mai sperioasă, a început să plângă: ea e la ciclu, dar n-a furat ea vata. Eu nu eram la ciclu, nu-mi păsa dacă ne controlează. Și nu luasem eu tot, doar puțin, dar ca mine or fi luat și altele, până n-a mai rămas deloc. Nu o dată m-am trezit la școală pătată pe chiloți pentru că nu-mi ajungea câtă aveam. Apoi ședeam pe scaun pe câte un șold, să nu treacă prin uniformă să se vadă. Cum să mai fiu atentă la conjugările de passé composé la franceză când simțeam cum curge sângele și că mă voi face de rușine? Când s-a împrietenit Ilona cu Tefi și am descoperit ce de vată avea acasă, nici măcar nu i-am cerut, am furat și de la ea. Am ajuns o hoață de vată.

Parcă era mai bine aprovizionat orășelul Linei, am descoperit asta când am vizitat-o prima dată la Satu Mare, erau de găsit tot felul de bunătăți aduse din Ungaria, sigur, acestea se găseau pe sub mână sau prin vânzare din om în om. Fiind aproape de graniță, sătmărenii aveau voie să treacă mai des dincolo, puteau merge din două în două luni. Încet, ne cream rețele prin care „făceam rost“ de produse din diferite surse, asta era una dintre preocupările vieții practice din acea vreme. Dar mie îmi plăcea cel mai mult să trăiesc în lumea mea, să mă afund în cititul cărților, să scriu. Deseori mă ascundeam, că era multă treabă, în vacanțe mai ales, iar tata striga la mine: lasă cărțile, nu-ți vor da de mâncare romanele acelea. Citeam pe furiș, adeseori spunând că-mi fac temele.

Apoi a terminat și Timotei liceul, n-a intrat la facultate în primul an și i-au trimis ordin de înrolare în armată. La Focșani. La Focșani? Ce tragedie! Când a auzit Simina-Securista, ne-a spus că „oriunde, dar nu acolo“: nu pot să-l las pe copilul ăsta bun și frumos să ajungă acolo, am o slăbiciune pentru el, îl ajut eu cumva, e tragedie acolo, îl vor distruge, e ca un batalion disciplinar, habar n-aveți – ne-a speriat ea. Spre deosebire de problema cu Lina, când nu ne-a ajutat, doar ne-a sfătuit, acum a început imediat aranjamentele, i-a reorientat dosarul, schimbându-i direcția: Prundu Bârgăului, la vânători de munte. Ce interesant, ce palpitant, repeta Timotei în timp ce-și pregătea valiza. L-am ajutat chiar eu cu vopsitul cufărului de lemn, în verde. El a cumpărat lacăt nou, eu i-am scris, cu vopsea albă, numele pe capac. Fiind atâtea fete, îl iubeam pe fratele nostru într-un fel aparte. Noi toate semănam cu tata, cumva mai temperamentale, repezite uneori, el semăna cu mama, blândețea ei, un anume calm împăciuitor, aveaochii ei albaștri și era înalt ca frații ei. Am plâns când a plecat, am plâns toate. Apoi, a doua zi, cu totul neașteptat, a revenit acasă: tuns chel, avea o țeastă albă, lucioasă, un chip de om speriat, neterminat. Nu-și purta îmbrăcămintea lui, zice că apucase să o predea la magazie, ci avea niște haine mici pe el, ale unui coleg mai sfrijit, se vedeau încheieturile mâinilor de sub mânecile scurte, pantalonii lăsau să se vadă piciorul fără șosete în ghete, umerii adunați în geaca prea îngustă. Să râdem, să plângem? M-a trecut un fior neplăcut, m-am speriat. Avea o cută pe frunte, era prima dată că am observat-o, ca o urmă de tristețe, i se păstra și când râdea. Iar râsul lui avea ceva ascuns, ca o taină de nerelevat. Ce s-a întâmplat de venise acasă? Nu i-a ajuns dosarul la Prundu Bârgăului. Doamne, doar n-o fi la Focșani! O să-l distrugă, ardelean blând și liniștit, o să-l calce în picioare, ne tânguiam noi. Nu, dosarul nu era nici acolo. Unde s-o fi rătăcit? După două săptămâni, i s-a dat de urmă. Simina-poate-tot a făcut o faptă mai bună decât spera să-i iasă, dosarul a rămas la Cluj, astfel, Timotei a făcut armata în orașul de baștină. Uneori îi era greu să nu sară gardul și să fugă acasă, ne despărțeau trei kilometri. Îmi luam colegele, pe rând, eleve la Liceul sanitar, și treceam în vizită pe la el, așa, ca să vadă și soldații fete frumoase.

Tare ne mai era de ajutor Simina-știe/poate-tot, pila securistă, prietena Anitei. Iar acasă s-a mai golit un loc, am rămas doar patru.


33.

Deși Lina era logodită cu Konrad, deși au fixat de câteva ori nunta, ea se tot amâna din pricini anume sau fără pricină: că n-a reușit să-și finalizeze studiile, că nu sunt bani destui pentru nuntă, că nu are nici măcar un costum potrivit, și tot așa. Lina, darnică și gata de sacrificii, i-a cumpărat un costum trăsnet, fiindcă își făcuse cunoștințe la magazinul de desfacere al fabricii Mondiala din Satu Mare, unde, pe lângă ce se exporta, mai rămânea câte ceva și în țară. I-a cumpărat și cămașă, găsi niște pantofi de piele, frumoși cum n-avusese el niciodată. Ba i-a împrumutat bani și pentru verighete, că doar tot în familie vor rămâne toate. Și-a cumpărat și rochie de mireasă. Apoi Konrad a plecat în Ungaria, pentru ca, după o vreme, să dea telefon din Austria. Aha, de aceea amânase nunta, părea că înțelege Lina: și-a propus să treacă granița, a ținut totul în secret de frica Securității, să n-o implice și pe ea, căsătoriți fiind, ar fi avut probleme; uite că a reușit, se afla într-un lagăr în Viena. Nu se puteau spune multe lucruri la telefon; cum să deconspiri modalități de a fugi ilegal din țară, când toate telefoanele din străinătate erau ascultate? Se vorbea doar în coduri, așa că Lina a hotărât să iasă și ea în Ungaria, acolo va afla mai multe. Se vor reuni dincolo. Dacă ar fi rămas să-și facă buletin de Satu Mare, ar fi putut ieși tot la două luni o dată. Dar n-a renunțat la buletinul de Cluj.

A primit pașaportul la sfârșitul lui iulie, era 1987, și a plecat în Ungaria. Nouă, acasă, nu ne-a spus nimic concret: va încerca sau nu să treacă granița mai departe? Era, până la urmă, doar o fată fricoasă, e mai bine să nu vorbim despre așa ceva, dar cine știe… Pe Flora a luat-o iar plânsul: Doamne, mi se duc copiii, nu-i mai am pe lângă suflet, n-am parte de ei.

Lina s-a dus cu verigheta pe deget și cu rochia de mireasă într-o plasă. N-au trecut multe zile până a aflat tot felul de povești: nu despre cum ar putea trece granița, ci despre pricinile pentru care s-a amânat nunta. Konrad al ei avea o drăguță la Budapesta. De când? De mai de mult. Cât de de mult? Ce mai conta. Și știa, vorba aia, tot satul, doar ea nu. Că așa se întâmplă, știu toți, dar nu-și permite nimeni să vină să-ți spună că: vezi, fată, ăla nu ți-e chiar așa de credincios cum crezi, ci are o mândruță, vezi-ți tu frumușel de viață, că n-are el chef de însurătoare. Du-te acasă, întoarce-te în țară, nu e singurul bărbat de pe planetă. Nu, nu i-a zis nimeni nimic, a aflat încetul cu încetul, tot mai rușinată de cele întâmplate, de parcă vina lui trebuia s-o suporte ea. Iar Lina, care era gata să sufere pentru toată nedreptatea existenței ca un adevărat martir, a luat asupra ei rușinea lui de nesimțit care nu-și asumă, ci minte, purtând vinovăția asta după ea ani de zile, cine știe, poate toată viața. Că nu-i sigur că s-a vindecat vreodată. Într-un fel, nu l-a iertat nici acum. S-a simțit atât de anulată în ființa ei, încât nu s-a mai putut reconstrui din ruine. A început să slăbească. S-a făcut frumoasă ca un manechin. Totul bine până aici, dar nu știa ce să facă cu viața ei. Întorcea situația pe toate fețele: unde a greșit? Nu ea fusese cea care insistase pentru căsătorie, ci el, chiar dacă, în același timp, o amâna. S-a tot infiltrat, a tot venit la Cluj, gelos, o punea să țină distanța chiar și față de amici, să jure că nu va vedea pe nimeni cât e la Cluj: nu, nici pe obraz să nu fie pupată, nu, că cine știe ce gând au băieții din jur. Ea îl prezentase tuturor ca logodnic, acum nu se mai putea întoarce acasă în România, prea îi era rușine. N-avea de ce să stea la Budapesta, oraș nesuferit, acolo a descoperit minciuna și trădarea, fiecare stradă pe care a călcat îi purta lacrimile. Nu putea merge nici la biserică, acolo a aflat de mândra lui Konrad, a și văzut-o; duduia, care n-avea nicio treabă cu rușinea, era una dintre cele mai active fete din biserică, însă nu voia să se mărite cu Konrad, fusese doar o aventură. Una care s-a încheiat cu un mic scandal, căci fata i-a dat papucii, el a fugit în Viena ca să-și vindece rana, respingerea. Ea n-avea de gând să plece nicăieri, își iubea orașul, avea o situație bună încă de acasă, facultatea absolvită, un viitor înainte. Trecea din cuceriri în cuceriri. Lina? O ardeleancă modestă, picată în orașul acesta insolent, fetei nu-i păsa de ea, și ce dacă era logodnica lui Konrad? Să și-l ia înapoi dacă îi trebuie.

Nu se va întoarce în țară, nicidecum, i se va deschide cumva o cale, îl va ruga pe Dumnezeu să-i răspundă rugăciunilor, să-i spună concret care e voia Lui. Așa a făcut toată viața, n-a decis niciodată cu de la sine putere, fiecare pas i-a fost condus de El. Nu va lua decizii nici de data asta, ci va cere un semn concret. Dacă i se deschid uși ca să treacă granița, e semnul să plece, dacă până la expirarea vizei nu va putea trece, e semn să se întoarcă. Locuia într-o cameră de oaspeți a bisericii, făcea curățenie în sălile casei de rugăciune, mai primea niște bani, ca să nu cheltuie din ce avea la ea, că, dacă totuși pleacă, va avea nevoie de ei. Tocmai atunci, în mijlocul acelor frământări, a primit telefonul care i-a schimbat direcția, telefonul acela care a schimbat soarta a trei fete din casa noastră. La telefon era Daniel, un tânăr din Cluj, fugit de vreo doi ani în Suedia, se cunoșteau bine; înainte de a pleca ea la Satu Mare, au luat parte împreună la multe activități, excursii, drumeții. Avea un Trabant, iar pe vremea aceea era foarte haios să se deplaseze cu el, funcționa cu benzină de 75 și ulei, nu era așa greu de procurat, pârțâia și pufăia de mai mare râsul, dar era o distracție grozavă să poți sta până la ore târzii la repetiții de cor sau la colindat, la vreun chef al unuia, știind că Dani te duce acasă cu mașina. Înghesuia câte opt în cutiuța lui de carton. La telefonul cu pricina a întrebat-o de una, de alta, apoi i-a zis să aștepte o scrisoare de la el, ea i-a dat adresa. Să nu ajungă scrisoarea în mâna nimănui, i-a atras de două ori atenția, să aibă grijă! Lina se scula dimineața și urmărea toată ziua sosirea poștei, iar patru zile mai târziu avea în mână plicul din Suedia. Citea, recitea, tremura de emoții și nu știa dacă e adevărat. Ăsta e răspunsul Domnului la cererea ei? Semnul dat de sus? Ce repede a venit, cât de concret.

Lina nu mai are scrisoarea, deși ea păstrează toate scrisorile, dar pe aceea nu a putut-o purta cu ea, ca să nu fie prinsă cu o astfel de dovadă, că, dacă eșua, nu era bine să se știe, căci da, va trece granița fraudulos. Va fugi, era clar ca bună ziua. Nu mai are scrisoarea, dar ea conținea aproximativ următoarele: Dani era îndrăgostit de ea de ani de zile, însă, fiind timid, n-a spus nimic. După ce ea a plecat la Satu Mare și s-a logodit cu Konrad, el a pierdut șansa de a-i mărturisi iubirea, de a-i cere prietenia. Numai că, de o vreme, lucrurile au luat o altă întorsătură, știa prin ce încercări trece Lina, aflase și el de relația lui Konrad cu budapestana, deoarece, într-o comunitate cu membri peste tot, bârfele circulă mai repede decât oamenii, toți știu totul despre toți, gura-satului. Și toți îi judecă pe toți, în ciuda poruncii de a nu judeca, deoarece, deși doar divinitatea ar avea acest drept, oamenilor tare le place să-și dea cu părerea despre viața altora. În schimb, printre credincioși există și o foarte mare susținere, oriunde mergi pe planetă, frații de credință te ajută și nu vei fi singur, te vei integra în noua țară, te ajută să-ți cauți de lucru, te invită la ei acasă, nu vei fi abandonat, ci hrănit, îmbrăcat, primit ca un frate, o soră. Moneda are față dublă, asta e. Da, Dani știa povestea suferinței ei, acum îi propunea ca, dacă nu mai vrea să se întoarcă în România, să urmeze filiera lui de emigrare, drumul fusese parcurs și de el, este de încredere. El o va aștepta în Suedia; fără nici un fel de obligații din partea ei. Și îi descria cam ce șanse de integrare ar avea ea în Suedia, cam ce situație are el. Dacă va vrea să intre într-o relație cu el, ar fi foarte bine, dacă nu, nu! Dar să știe că el are intenții serioase, cu ocazia asta, o cere de soție. E alegerea ei. Apoi i-a dat un nume și un număr de telefon, să-l caute pe un anume Peter, fugit și el din România, din Sărmaș, trăitor în Budapesta, el are relațiile și traseele pe care scoate ilegal oameni în Austria. Dar să pornească numai după ce își prelungește viza de ședere în Ungaria pentru încă o lună, după ce pe cererea de prelungire bifează o anume căsuță cu litera „S“. E obligatoriu, să nu uite, asta e la fel de important ca trecerea graniței: căsuța cu „S“. O va salva de multe probleme în Suedia.

Lina recitea scrisoarea de mai multe ori pe zi. O știa pe de rost, dar tot o recitea. Asta e noua ei cale. Era ca o rază de lumină în negura rușinii, din vina trădătorului. Nu se va mai mărita cu Konrad, e clar, uite, cât a așteptat nunta, cât s-a tot amânat, acum ce mai contează cu cine se mărită? Nu-l iubește pe Dani, e un prieten de nădejde, probabil un om de treabă, dar iubirea e altceva. Însă o iubește el pe ea. I-a mărturisit. Și a cerut-o de soție. E mai bine să te căsătorești cu cineva care te iubește decât să iubești un mincinos. Lina simțea că are inima bucăți, cine știe dacă se va vindeca vreodată. Se va mărita cu Dani, exact asta va face, își tot repeta. Așa, ca să știe Konrad că nu e el singurul bărbat de pe pământ. Și i-a scris răspunsul: va face exact cum zice el, va trece granița, se vor vedea cât de curând, așa să dea Dumnezeu. Și nu, legat de gândurile lui serioase, nu i-a mărturisit că acceptă, chiar dacă era hotărâtă, va veni vremea când să-i spună. Nu a amintit nimic despre iubire, căsătorie, ca și cum pagina aceea n-ar fi fost în scrisoare. Dar dacă asta e calea, ea se lasă în mâna lui Dumnezeu, căci i-a cerut un semn și uite că i s-a dat mai curând decât putea gândi ea însăși. Și Lina a simțit că are putere să facă tot ce e de făcut. Dacă ai încredere în cale, ai mai multă putere decât crezi. Iar cu puțin curaj, devii temerar, te gândești că vei fi păzit de necazuri. Și-a prelungit șederea cu încă o lună. Dar nu a găsit căsuța pentru litera „S“. Era ascunsă ca-n pământ. A întors foaia pe toate părțile, a luat rând după rând, nu era căsuță din aceea nicăieri. Așa a înapoiat-o, fără S-ul obligatoriu. Fie ce-o fi, poate că ei i-au dat o altfel de hârtie, nu ce primise Dani pentru completare. Și-n zilele următoare a uitat de S. Avea atâtea de făcut! A vorbit cu Peter cel fugit din Sărmaș, omul a invitat-o la o anume adresă pe săptămâna următoare.

A găsit adresa. Ai bani? – a întrebat-o Peter, căci costă. Am. Cât costă? Păi îi dai șoferului în seara în care te cheamă, două sute de mărci germane, iar după ce treci granița, îi mai dai trei sute. Dacă nu reușește să treacă granița din cine știe ce motiv, pierzi banii dați în avans, iar dacă mai vrei o încercare, dai din nou. Astea sunt condițiile, omul riscă, trebuie să-și primească plata. De obicei reușește, uneori nu. Accepți condițiile, ești hotărâtă să fugi? Lina n-avea alte variante; a ridicat din umeri, păi ce să fac, dacă numai așa se poate, accept și așa. Ședeau într-o bucătărioară și, în timp ce vorbeau, Peter se apropia tot mai mult de ea. După ce au stabilit că o va anunța când pornesc, doar să fie pregătită, va fi neapărat într-o seară, nu pe zi, au început să povestească despre Cluj, despre Sărmaș. Lina fusese și ea în Sărmaș: există un loc, povestea Lina, unde curg gazele din pământ, era seară când am fost acolo, unul a aruncat un chibrit aprins și deodată limbi translucide de foc au început să danseze pe pământ, înalte de jumătate de metru, după cum adia vântul, când cu fir subțire, când cuprinzând spațiul larg, ca niște fantome luminoase, mi s-a părut foarte ciudat, un foc fantastic…

În acest timp, Peter se strecura tot mai aproape de ea, sorbind-o din ochi cu lăcomie, înghesuind-o în colțul băncuței din bucătărie. A prins-o de cămașă, și-a vârât iute mâna sub ea, i-a apucat sânul. Lina s-a cutremurat de neplăcere, de scârbă: vai, numai bărbați pe care să nu te bazezi există? Uite, dacă ești drăguță și vorbești normal, cum te iau de fraieră! L-a împins și s-a furișat pe lângă masă să scape, paharul cu apa din care nu băuse nimeni s-a răsturnat, dar el nu s-a oprit să șteargă apa, ci a apucat s-o prindă de blugii lărguți în talie, că slăbise și n-avea curea: stai, unde te grăbești, ești frumoasă și îmi placi. Apa de pe mușamaua mesei îi curgea în sandale. Cum o ținea de pantaloni, Peter și-a strecurat cealaltă mână pe sub blugi, prin chiloți, i-a prins fesele, i le-a strâns cu plăcere, oftând. Apoi și-a coborât degetele pe crăpătura dintre ele, tot mai adânc, a ajuns între picioare, iar cu cealaltă mână a căutat iar să dea de sâni. Atunci Lina s-a smucit din nou: lasă-mă-n pace, nu vreau, lasă-mă. Cum s-a hățit, nasturele de la blugi a cedat și s-a rupt, s-a auzit cum se rostogolea cu clinchet metalic, apoi s-a oprit probabil în balta de apă. Lina ar fi apucat să iasă pe ușă dacă nu ar fi ezitat o secundă, după nasture. Ar fi scăpat, dar el i-a sărit în cale: nu-ți fie frică, stai cuminte, suntem singuri acasă, îmi place de tine. Nu ești prieten cu Dani? l-a întrebat ea, el m-a trimis la tine, l-ai ajutat și pe el, de ce-mi faci asta? Hahaha, prieten? Nu! A fost și el un client ca oricare altul. I-a reușit să plece, ar trebui să-mi mulțumească, altfel putrezea în România. Lasă-mă, eu sunt virgină, am venit la tine tocmai ca să m-ajuți să plec, urmează să mă mărit cu el, uite verigheta. Lina, lipită de perete, a început să plângă, de frică, de ciudă, conștientă că s-ar putea întâmpla orice, bărbatul acesta necunoscut poate s-o violeze, iar ea nu are nici măcar cum să scape, cum să meargă la autorități și să-l denunțe, ea, o străină care dezbate probleme de emigrare cu un compatriot. Ajung amândoi expulzați înapoi în țară, ajung la închisoare. Te rog, te rog, nu-mi strica viața, nu-mi strica măritișul, te rog. Omul i-a mai pipăit câteva minute coapsele, sexul, țâțele, ea se tot trăgea plângând, implorându-l. Apoi a lăsat-o în pace: du-te, hai, du-te, a spus cu obidă, pregătește banii.

Oare asta-i calea Domnului? s-a întrebat Lina când s-a pomenit în stradă. Când se va termina mizeria asta? Dar mizeria nu se termina deloc. Apărea când într-o formă, când în alta. Însă apăreau și rezolvări la fel de neașteptate ca relele.


34.

Într-o după-masă, Lina a primit telefonul așteptat de la Peter. Cu un bagaj potrivit ca mărime, cu banii pregătiți, a urcat într-o Lada albă condusă de un ungur taciturn. În spate mai erau un domn cu soția lui. Emigrau și ei: era preot reformat, se considera persecutat, nu-și putea practica credința cum ar fi vrut, avea tot felul de opreliști. Comunismul în Ungaria, spunea el, chiar dacă oamenii se comportă mai liber față de ideea de divinitate, este unul ateu, e comunism rusesc, nu ca la voi. Oamenii se exprimă ca atare, dar nu-s religioși, sunt secularizați. Da, și Lina a avut de suferit din cauza religiei, s-a apucat ea de povestit, nu putea fi promovată pentru că deranja credința ei, a trebuit să-și părăsească locul de muncă, a fost urmărită…

Apoi, cum se apropiau de graniță, n-au mai avut chef de vorbit, emoțiile le-au tăiat graiul: oare, în scurt timp, chiar vor deveni liberi? Șoferul, rulând pe autostrada care lega Budapesta de Viena, a încercat ca primă variantă la Hegyeshalom; la graniță a tras pe dreapta, le-a făcut semn să stea în mașină, a coborât, s-a apropiat de linia de control, apoi, când s-a întors, a spus doar: azi nu merge aici. Și a întors. A ieșit de pe autostradă și a rulat pe tot felul de drumuri, trecând prin localități obscure. Încercăm în altă parte. Preotul cunoștea drumurile, așezările. Mergem la Șopron? Da, a dat din cap șoferul. Dar la Șopron au pățit la fel. N-au putut trece. Au încercat și la Szombathely, același rezultat. Spre dimineață erau înapoi la Budapesta. Eșec. Banii s-au dus, nu erau puțini, bani aruncați. Nu e bună rețeaua asta, a spus preotul, eu nu mai merg pe mâna lor. Nu renunț, dar nu mai merg cu ei, caut alte variante. De unde să știm că nu fac așa de fiecare dată? Azi-noapte, omul a făcut șase sute de mărci plimbându-ne de la un punct de frontieră la altul, îți dai seama ce de bani într-o singură noapte? Păi așa, sigur că nu prea îi pasă dacă trecem sau nu. Poate că ăsta e pontul lor, cum să știi că-s șarlatani sau nu, că nu-i poți denunța la poliție, ar fi un autodenunț. Prin rețeaua asta a trecut prietenul meu care e acum în Suedia, le-a spus Lina, dacă n-ar funcționa și n-ar exista reușite, și-ar săpa singuri groapa, cei care reușesc trimit clienți, nu cei întorși din drum. Da, adevărat, e logic ce spui, dar tot nu am încredere. Nu, nici Lina nu mai avea încredere, iar cu Peter nu mai voia să dea ochii în veci, nenorocit de curvar, aproape că o violase. Oare și eșecul face parte din voia Domnului? s-a întrebat din nou Lina, de ce nu e mai ușoară calea? Dumnezeu îi dă semn concret că trebuie să treacă, iar dacă urmează calea, se înfundă, ba mai pierde și bani. Tare nebănuite căi mai are și Domnul. Ce e de făcut acum? Alte variante nu mai avea. S-a întors la cămăruța ei din casa de oaspeți, la curățenia sălilor casei de rugăciune. Îi va da de știre cumva Cel de Sus, mai este ceva vreme…

Curând s-a deschis o nouă cale. La casa de oaspeți au sosit niște băieți cunoscuți: doi din Satu Mare și unul din Cluj, iar băieții i-au zis Linei c-ar vrea să treacă granița. Hai să fugim împreună. Cum? Am auzit că pot fi plătiți grănicerii maghiari. Hai să mergem până la Șopron și să dăm un ochi. Zis și făcut. Și-au luat minimum de bagaj, doar câte un rucsăcel fiecare, să nu bată la ochi, urmând să facă pe excursioniștii. Au luat trenul până la Győr, acolo au coborât, au vizitat orașul, apoi au luat un alt tren până la Șopron, localitatea de frontieră. În tren au fost legitimați: ce caută, de ce merg la Șopron, cât vor sta, cu ce se întorc, unde dorm? Sunt doar excursioniști, erau relaxați, râdeau, nu era nimic periculos în căutătura lor, voiau să dea o raită doar, nu prea are ce să iasă din prima… Au ajuns după masă. Gara era și punct de frontieră, pichetul soldaților grăniceri se afla chiar acolo. Ce să faci ca să treci? Nimic. Au tot privit, au dat târcoale, cine te bagă în seamă să te ajute? Până la urmă era o chestiune ilegală. S-au îndepărtat, au dat o tură prin localitate, au ajuns în centru, clădiri vechi într-un cerc de străzi închizând un orășel medieval, cu construcții pitorești, apoi, dincolo de cercul acesta se întindeau străzile orașului nou. În rest n-aveai ce vedea, într-o oră s-au hotărât să se întoarcă la gară, să se orienteze totuși. Dar băieților le-a pierit pofta de fugit, e periculos, au conchis.

Singura hotărâtă era Lina. Am venit până aici, merg să încerc, ce pot să-mi facă? Se apropie de cabina soldaților. Unul a oprit-o și s-a răstit la ea. Vreau să vorbesc cu șeful tău, i-a spus soldatului. Cu care? întrebă tânărul în timp ce se apropia de ei un alt soldat curios să vadă ce vrea blonda. Cu cel mai mare, răspunse Lina. Cel mai mare de aici e acela mic, spuse soldatul, arătând spre un grănicer cu uniformă și grade. În timp ce Lina se porni spre el, auzi cum pufneau în râs pentru descrierea ce-o făcuseră. I-ar fi venit și ei să râdă, dar avea emoții mari, de omul acela mare-mic putea să depindă viitorul vieții ei. I-a spus pe șleau că e din Ardeal și că vrea să treacă granița. Emigrezi? De ce? Va pleca mai departe, o așteaptă omul cu care se va mărita. Și că va plăti cât cere, doar s-o treacă. Nu, nici vorbă, nu se bagă. Lina l-a implorat, dar omul s-a supărat și a repezit-o, a alungat-o. Bun, înseamnă că nu e asta calea, și-a zis în sinea ei Lina, a salutat și s-a întors. Băieții o așteptau în spatele gării. Nimic, nu merge, trebuie să încercăm cu altcineva, le-a spus ea. Se întuneca, nu mai era nici un tren spre Budapesta, trebuia să-și găsească de dormit. Au început să umble aiurea pe străzi. N-au găsit în partea aceea nici un hotel, nici o pensiune. Au ajuns la capătul străzii, începea câmpul. S-au întors, au încercat pe altă stradă, dar tot la capăt au ajuns. Au încercat la câteva porți, nu, nu găzduiesc oaspeți. Apoi au găsit totuși o casă: suntem excursioniști. Gazda i-a poftit, au dormit într-o cameră cu toții, pe niște saltele, pe jos. Dimineața, femeia le-a făcut o omletă uriașă cu bucățele de slănină, în timp ce le descria plină de vervă locurile turistice, amănunte despre cetatea înconjurată de ziduri din centru: orașul e foarte vechi, fostă provincie romană. Se numea Scarbantia, dar fusese abandonat. Din secolul nouă, după venirea maghiarilor, orașul a fost reconstruit și locuit tot timpul de poporul maghiar, nici măcar turcii n-au invadat orașul, l-au cruțat. Mai spuse că Liszt Ferenc aici a dat primul lui concert, de aceea Palatul Culturii îi poartă numele. Femeia a vorbit tot timpul cât au mâncat, le-ar fi dat și alte informații, dar excursioniștii s-au apucat de i-au mărturisit că nu e vorba de excursie, ci ar vrea să treacă granița, n-ar ști ea o variantă, că la nici un kilometru de casa ei se întinde libertatea? Femeia s-a speriat atât de tare, a părut atât de îngrozită, încât i-a alungat pur și simplu, s-a pornit cu mătura spre ei, i-a împins să iasă cât mai iute din casă. Băieților le-a pierit pofta de fugit: dacă femeia asta e atât de îngrozită, nu e de bine, și-au zis. Vor rămâne în Ungaria, ilegal, nu merg mai departe.

La gară, când să aștepte trenul spre Budapesta, s-a întâmplat un miracol, așa a perceput Lina evenimentul; l-a văzut pe grănicerul cel mic de stat, dar mare în grad cum vine ca din pușcă spre ea și o cheamă la o parte: uite, m-am hotărât să te ajut. Te prezinți miercurea viitoare, dimineața la ora șase, aici. Poți veni cu trenul până la Györ, dar de acolo să vii cu orice altceva, că se fac controale în tren, viza ta ai zis că expiră în câteva zile, ce să cauți în partea asta de țară, să nu se facă vreo legătură cu trecerea ta, să nu fii urmărită, că o pățim amândoi. Costă opt sute de mărci, e mult, e puțin, tu hotărăști cât îți costă libertatea. Cine sunt băieții aceia? Păi vor și ei să treacă. Nu, nici vorbă, vii singură, ai înțeles? Pe ei nu-i ajut, nu-mi pasă de ei. Și să nu știe nici măcar despre ce ai vorbit acum cu mine. Miercuri la șase dimineața, fără bagaj. Și se întoarse pe călcâi, plecând la fel de hotărât. Deci, totuși, asta e calea, a respirat Lina ușurată.

I-a mințit pe băieți, nu le-a suflat o vorbă. Acum știa că va reuși, era scump, dar nu mai conta, rămânea cu o mie de mărci ca să ajungă în Suedia. Și-a  pregătit o gentuță cu câteva lucruri, și-a abandonat rochia de mireasă, s-o îmbrace cine-o vrea, nu putea s-o ia cu ea. Marțea viitoare după masă era în tren spre Győr. După ce a coborât, mai avea de făcut încă vreo nouăzeci de km, probabil cu autostopul, a înțeles clar că nu se poate cu trenul, autobuz n-a găsit. Mai are ore destule, o noapte întreagă până dimineața la șase. A luat-o un TIR turcesc. Spre Austria, Șopron, a strigat Lina. Ăla a datdin cap, nu se puteau înțelege deloc, Lina nu știa germană, el habar n-avea de engleză, franceză, nu mai zic de maghiară sau română. Își tot punea mâna pe coapsa Linei. Ea se trăgea cât mai aproape de ușa cabinei. Apoi a oprit undeva într-o parcare. Era întuneric. Treceau mașinile pe autostradă, dar nimeni n-avea baiul lor. Lina și-a dat seama ce pradă ușoară era, o fată singură, pierdută de lumea civilizată, în mâna unui turc pe care nu l-a văzut niciodată, pe care nici nu-l va mai vedea. Nici n-avea rost să se lupte, era un om masiv. Și unde să fugă? Oare cât de departe era granița? Omul a dat să se apropie de ea, i-a pus mâna între picioare, Lina, lipită de ușă, a început să plângă. În sinea ei se ruga: „Doamne, apără-mă, eu nu pot face nimic, apără-mă tu. Oprește-l. Te rog, oprește-l.“ Se gândea să sară din cabina înaltă. În parcare a mai tras un TIR. Turcul a privit prin oglinda retrovizoare. Un șofer a venit spre el, atunci s-a tras înapoi la locul lui, cei doi au vorbit ceva, apoi au pornit iar la drum, nu s-a mai atins de Lina. Peste o vreme i-a făcut semn, arătând în față: Austria, dogana. Cum dogana? Păi nu e granița bună, nu aici trebuia să vină. E granița de Șopron? Omul a oprit, Lina a coborât, nu putea merge mai departe. A văzut semnul, erau la Hegyeshalom. Să mori de ciudă, nu alta. La miezul nopții, la alt punct de frontieră, la zeci de kilometri de punctul bun.

Pe stânga drumului era o benzinărie. A intrat, erau doi băieți: nu e drum direct de aici la Șopron, trebuie să se întoarcă până la o răscruce, apoi s-o ia la dreapta. Dar cu ce? Vin puține mașini acum noaptea, și încă și mai puține opresc la benzinărie. A rămas acolo pe o bancă până spre dimineață. Nu va ajunge la șase, sub nicio formă. Îi era așa de ciudă pe sine, pe neatenția ei, cum să se lase dusă așa de turcul acela nesimțit? Trebuia să fie mai atentă, dar ea nu știa că de la Györ putea ajunge în altă vamă, acum își făcea procese de conștiință, mai-mai să cadă în deznădejde. Nu poți să te încrezi în oameni, în străini, trebuie să verifici fiecare pas, fiecare om, ce le pasă altora de nevoile tale? Nimeni nu e de încredere, dacă nici logodnicul ei nu a fost, dacă și el a mințit-o, la ce să se aștepte de la străini? Ar fi ațipit pe băncuță, dar acum îi era frică și de băieții ăștia, avea mulți bani la ea, avea tot viitorul în gentuța ei. Poate c-o fi adormit câteva clipe, s-a trezit că unul dintre băieți o privea cu interes: vrei să treci granița? Ești ardeleancă? Nu-i va sufla omului o vorbă, dacă o trage de limbă și o dă pe mâna poliției? Ce caută ea la capătul celălalt al țării cu viza expirând în câteva zile? Nu, nu vrea să treacă granița, a negat Lina, doar că are ceva treabă în Șopron, iar șoferul turc a adus-o greșit. Și a început să-i descrie orașul ca o cunoscătoare, are o rudă pe strada… și i-a spus de gazda cu omleta, i-a povestit despre oraș tot ce le zisese femeia; părea convingătoare. Nu a mai dormit.

Spre dimineață a oprit un camion să pună benzină. Băiatul a intervenit s-o ducă pe Lina la Șopron. Nu merge până acolo, dar o poate duce o bucată de drum, de acolo să facă alt autostop. Lina a urcat în cabină. Omul era foarte vulgar: ai chef de fugit, fetițo? Altfel, n-ai ce căuta pe-aici, că după cum te văd de rușinoasă, văd că nu ești curvă, nu cauți pulă, pesemne cauți trecere la graniță! Ce-ar fi să te ajut eu? Că eu vin și plec când vreau, oho, câte fete am ajutat eu, nu ești singura, dar toate mi-au plătit, că costă. Nu bani, că n-ai, după grai, ești ardeleancă din România și ești săracă, dar ai ceva valoros între picioare, ce ai tu acolo, aia e plata mea. Crede-mă, nu e scump deloc, ce primești în schimb, chiar merită, ce zici, îți place libertatea? Lina era hotărâtă că dacă omul oprește, sare din mașină și o ia la goană pe șosea, grăsuțul ăsta n-o să fugă după ea. Era pustie strada, dar tot va nimeri o mașină.

Drumul acesta cu fugitul peste graniță a fost lecția ei despre vulnerabilitate: femeia ca bun al tuturor bărbaților, doar pentru că așa vor ei, doar pentru că așa cred că e dreptul lor de masculi. Ajunge să le placi și gata, asta le dă dreptul să întindă mâna și să ia ce au chef. S-a maturizat în două săptămâni mai mult decât în cinci ani acasă.

La răscrucea spre Șopron a lăsat-o să coboare. Nici n-a atins-o, doar gura spurcată era de el, posibil că s-a amuzat speriind-o. Era spre ora opt dimineața, nici vorbă de ora șase în vamă. A așteptat în intersecție o vreme, treceau mașini, dar nu opreau. Apoi a venit un automobil, era și o femeie în mașină, a fost singurul șofer care n-a încercat s-o molesteze în nici un fel. A lăsat-o destul de aproape de gară. S-a grăbit să ajungă, era trecut de ora zece. Când ofițerul cel mic de stat, dar mare în grad, a văzut-o, s-a făcut roșu de furie. Nu ți-am spus că la ora șase? Ba da, dar am fost dusă în altă parte, i-a povestit Lina dintr-o suflare. Era palidă, obosită, speriată și încercată la maximum. Omul i-a făcut semn să-l urmeze. Au coborât sub o pasarelă și i-a cerut banii. Lina i-a dat. Ai pierdut trenul în care am vrut să te urc, vei fi aici la ora patru după masă, să nu întârzii că ți s-a dus șansa; și să nu afle nimeni c-am vorbit. S-a întors din nou pe călcâi și nici nu s-a uitat în spate.

Banii ei erau în mâna unui străin. Ce să creadă? Se va ține de cuvânt? Erau ceasuri bune de pierdut până la ora trecerii. Lina s-a întors în oraș, a căutat un coafor, s-a tuns, și-a pus permanent în părul lins până atunci, era la modă părul încrețit. Și-a schimbat bluza cu una din gentuță, voia să fie de nerecunoscut pentru cei care ar fi văzut-o vorbind cu grănicerul. Când a revenit, omul a trecut-o prin spatele ghișeelor, a condus-o la urcarea în tren, toți ceilalți călători fuseseră verificați prin față. O să-ți cumperi bilet de tren în vagon de la conductor. Pe forinți sau pe mărci? Pe ce ai. Nu-ți fie frică, nu te va mai întreba nimeni nimic, a asigurat-o el. Soldatul care râsese data trecută, când a văzut că dă să urce, a prins-o de braț s-o oprească: nu poate urca, n-a fost verificată! Dar șeful cel mic-mare s-a răstit la el: ba da, las-o, trebuie să urce și ea, și a împins-o pe Lina în vagon, aproape să cadă. Soldatul nedumerit n-a mai avut ce spune. Linei i-a fost frică tot drumul. Și-a cumpărat biletul. Se perindau gările cu nume nemțești, cu cât treceau mai multe, cu atât ar fi trebuit să se liniștească. Gata, ești în tren, își spunea, dar nu era liniștită deloc.

Viena. Lina a coborât din tren. A privit neliniștită în jur, se aștepta s-o înhațe cineva, s-o înghesuie undeva, s-o amenințe. Nimic. Fiecare își vedea de drum. Atâta tot? Da, atâta. Era liberă? Așa arată libertatea? Nimeni n-o băga în seamă. Era singură. Cât de singură era! În geamul trenului din care tocmai coborâse, nu și-a recunoscut figura, atât era de schimbată. Și-a dus mâna la părul creț. Nu-i plăcea, părea o femeie străină de ea însăși, o altă Lină.

Avea adresa lagărului unde era Konrad, o avea în minte încă din România, cum îi scrisese el scrisoarea. A luat un taxi, lagărul era undeva la periferia Vienei, cursa a costat mai mult decât biletul de tren. Când a văzut-o pe Lina, s-a albit la față, părea ca amețit. Stai liniștit, nu vreau nimic de la tine, doar că am nevoie să m-ajuți.

Aș vrea să aud de la tine că e adevărat cu fata din Budapesta, porni discuția Lina. Da, e adevărat, a recunoscut el. Bine, atunci înseamnă că s-a terminat. S-a terminat între noi, da, a concluzionat și el. Avea o voce hotărâtă, se gândise destul la toată treaba, era clar. Atât a fost tot, așa s-a sfârșit logodna.

Vreau să plec în Suedia, i-a spus Lina pe șleau, am nevoie să-mi cumpere cineva bilet, cineva cu pașaport austriac, eu n-am viză. Dar nu i-a spus că o va aștepta Dani, nici că se va mărita cu el. I-a povestit doar cum a trecut granița, fără amănuntele cu bărbații. Au podidit-o lacrimile. N-ar fi vrut să plângă, dar era obosită de viață, de mizeria morală, de rușine, de minciună, de omul acela care a insistat atât de mult cu căsătoria, acum ce să înțeleagă? Era uimită de felul în care i se transformase viața în două luni; plângea tăcut, fără să suspine, fără grimase, însă lacrimile n-ascultau deloc, și le tot ștergea, dar ele tot țâșneau ca dintr-o arteziană.

Nu mai era nimic de stricat, nici de reparat. Totul era ferfeniță. Nu l-a mai văzut pe Konrad niciodată. După zeci de ani, l-a descoperit pe Facebook, părea fericit. Dar nu știi niciodată cum e cu fericirea oamenilor pe Facebook. Nici măcar cu propria fericire nu știi întotdeauna cum e.

Imagine din “Černý Petr,” Miloš Forman, 1964

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×