Capitolul 1 – Ziaristul
De mulți ani, în calitate de redactor la revista Forbes România, calculez cifra de afaceri a pieței editoriale din România pe baza bilanțurile financiare depuse de cele mai importante edituri la Ministerul Finanțelor. Astfel, în luna iunie a fiecărui an, când apar bilanțurile pe site-ul ministerului, extrag cifrele de afaceri și profiturile/pierderile pentru aproximativ 100 de edituri, aferente anului precedent. Nu folosesc Inteligența Artificială sau serviciile unui asistent uman. Lucrez singur, în Excel, cu mintea mea. Este o muncă migăloasă, care necesită o mare atenție.
De fiecare dată în acest demers sunt curios cum a evoluat piața: a crescut sau a scăzut? Cu câte cifre procentuale? În topul final urmăresc dinamica fiecărei edituri: cum a variat cifra de afaceri, dacă i-a crescut profitul contabil sau a raportat pierderi. Nu am niciun alt interes în această „afacere“ jurnalistică. Nu-mi aduce o mărire de leafă, nicio primă, nici măcar glorie. Pur și simplu sunt „mânat în luptă“ de curiozitate. Firește că mă bucur când articolul este gata și topul pregătit pentru publicare. O satisfacție profesională. Trecătoare.
De fiecare dată după publicarea clasamentului nu mă aștept la aplauze sau laude din partea editorilor. Dar am constatat, de câțiva ani încoace, că primesc reproșuri că acele bilanțuri contabile nu oglindesc situația reală a editurilor, că profiturile nu sunt reale, deși au fost declarate la Ministerul Finanțelor!, că piața n-a crescut, ba dimpotrivă, a scăzut, că aceste cifre creează o imagine falsă, chiar manipulează cititorii. M-am obișnuit cu aceste reproșuri venite pe canale neoficiale, lipsite de curaj și logică. Cum adică, nici măcar în bilanțurile de la Ministerul Finanțelor să nu mai avem încredere?
Amuzant este că acest top al editurilor, publicat în Forbes România, este singurul contestat în surdină și „pe la colțuri“. Pentru că, în aceeași perioadă, calculez topurile agențiilor de publicitate, de media, de Public Relations și de marketing digital. Ei bine, niciodată, dar niciodată!, vreo voce din aceste industrii nu mi-a reproșat că bilanțurile nu reflectă realitatea, că manipulează sau că distorsionează piața. Iar aceste industrii învârt mult mai mulți bani decât cea editorială și mizele sunt mult mai mari.
Mă întreb firesc de ce îmi parvin astfel de contestații și mesaje de neîncredere din partea unor voci din industria editorială? Repet, n-am nevoie de aplauze. Dar reproșurile îmi par mai degrabă niște reacții de mahala, de bârfitori, care n-au altceva mai bun de făcut decât să strâmbe din nas. Un comportament tipic românesc. Cred că astfel de reacții își au rădăcinile din lipsa de transparență a industriei editoriale. Pentru că una dintre carențele pieței editoriale este absența transparenței. Iar bilanțurile publicate, conform legii, pe site-ul Ministerului Finanțelor, deranjează. În fond, aceste bilanțuri reprezintă singura posibilitate de evaluare a pieței editoriale din România. Nu există altă sursă, oricât ne-am forța să facem trimiteri la Eurostat sau alte studii, mai credibilă decât bilanțurile depuse la Finanțe. Și totuși, aceste cifre sunt rejectate de mulți editori.
Cred că acest demers de evaluare și analiză ar trebui făcut de Asociația Editorilor din România (AER) – dacă ar îmbrățișa valoarea transparenței. Sunt destule minți luminate la AER care, în fiecare an, ar putea să realizeze o analiză profundă și profesionistă a pieței editoriale dintr-un an. Apoi, într-o conferință de presă, să prezinte datele de bilanț al industriei pe care o reprezintă: volumul vânzărilor, profitabilitatea, marja de profit, vânzările defalcate pe domenii și multe alte detalii relevante.
Adică, asociația să prezinte datele – asta este industria noastră! – și să răspundă presei la întrebări, mai bune sau mai proaste. Cred că acest comportament este unul normal, profesionist și onest din partea unei industrii care tot timpul se plânge că este neglijată sau nedreptățită de guvernanți, pe bună dreptate.
Ca să ai credibilitate trebuie mai întâi să fii transparent. Ce credibilitate poate să aibă industria editorială din România, de exemplu, în fața unor fonduri de investiții care s-ar gândi să intre pe această piață, când nu știe cu precizie care sunt vânzările dintr-un an, cât valorează această piață? De ce este ocolită piața editorială de investitori? Pentru că, în primul rând, nu sunt cunoscute chestiunile de bază: vânzările!
Un alt exemplu al modului cum înțelege editorul român transparența! După fiecare ediție a târgurilor Gaudeamus și Bookfest, marile edituri difuzează niște comunicate de presă cu titlul „Topul celor mai vândute cărți la târgul… “. Acestea nu sunt topuri, ci niște liste cu titlurile unor cărți care, chipurile, au înregistrat cele mai mari vânzări. Numai că din aceste materiale lipsesc informațiile de bază: numărul de exemplare vândute? Este de-a dreptul hilar și comic să te expui în calitate de editor cu astfel de comunicate împrăștiate la presă. Iar ziariștii de la „secția cultură“, dacă mai există așa ceva în presa noastră, preiau aceste liste, prestând servicii de Public Relations pentru edituri.
Absența unui sistem electronic montat la casele de marcat ale lanțurilor de librării din România, care ar permite cunoașterea în timp real a vânzărilor, este un alt punct slab al industriei editoriale. Firește, se poate invoca faptul că editorii sunt săraci și n-au bani pentru a susține acest sistem care furnizează transparență. O falsă scuză! Bani se găsesc numai dacă îi cauți, doar trăim în Uniunea Europeană!, și dacă transparența devine o valoare pusă în slujba pieței editoriale. Adevărul este că editorii din România nu-și doresc implementarea acestui sistem. Este mai bine să lucreze în beznă și, când sunt întrebați, să se lamenteze cu vânzările mici, cu TVA-ul crescut și să dea vina, justificat, pe guvernul și politicienii care distrug cultura scrisă prin nepăsare.
Piața editorială este imaginea fidelă a României: supraviețuiește, fără un plan, fără o viziune pe termen lung. Editorii, până la urmă, sunt niște eroi fără glorie. Fac cultură (scrisă) pe banii lor, o fac cum se pricep mai bine, cu profituri sau pierderi. Cei care decid cât de bine muncesc editorii sunt cititorii. Mulți, puțini, din ce în ce mai puțini, cititorii sunt cei care susțin actuala industrie editorială.
Capitolul 2 – Cititorul
Cumpăr o carte pe lună. Din librărie sau de pe o platformă online. Mi-aș dori să cumpăr mai multe, dar nu-mi permite bugetul. Cumpăr scrâșnind din dinți. Scrâșnesc din cauza prețurilor. Nu-l înjur pe editor, nu înjur guvernul pentru că a crescut TVA-ul la carte, nu înjur pe nimeni. Scrâșnesc pentru că veniturile mele sunt așa cum sunt: nu-mi permit să dau banii pe mai multe cărți.
Cărțile pe care le cumpăr trebuie musai să le citesc până la ultima pagină. Chiar dacă una sau alta mă dezamăgește sau nu-mi place, trebuie s-o citesc integral, nu-mi permit s-o abandonez, am dat bani pe carte! Banii mei.
În anul 2000, țin minte, că îmi fixasem o regulă, regula mea de cumpărător: nu dau bani pe o carte care costă mai mult de 40 de lei. Acesta era plafonul. Puteam să mor în chinuri de dorul unei cărți mai scumpe, nu scoteam banii din portofel.
Multă vreme m-am ținut de această regulă, dar prins în vârtejul crizelor suprapuse (interne și externe), m-am trezit că dau banii și pentru o carte de 50 de lei. În prezent, respirația mi se taie când văd o carte pe care mi-o doresc la 85 de lei. O așez la loc pe raft. Nu-l înjur pe Bolojan, nu-l înjur pe editor, m-am resemnat cu veniturile mele.
Am încercat să împrumut cărți de la biblioteca publică din cartier. O ofertă veche, rufoasă, cu pagini îngălbenite și coperți îndoite. Nu sunt fonduri pentru achiziții de cărți – ridică din umeri guvernanții. Dacă ar taxa așa cum se cuvine industria jocurilor de noroc (păcănelele) și pariurile sportive cu siguranță ar exista bani pentru bibliotecile publice. De ce să mai înjur? Acestea sunt ofertele editoriale, trebuie să mă adaptez.
Nu cred în estimările optimiste ale Băncii Naționale a României, potrivit cărora, la sfârșitul acestui an, inflația va coborî la 3%. Vrăjeală! Manipulare! Inflația va continua să-mi erodeze puterea de cumpărare, mai ales după liberalizarea prețurilor la gazele naturale. Așa încât, în calitate de cumpărător, trebuie să mă aștept ca orice carte pe care mi-o voi dori la sfârșitul acestui an să aibă prețul de peste 100 de lei. În mod sigur, deși mă voi tăvăli în convulsii, nu voi putea să-mi permit luxul de a scoate din portofel 100 de lei pentru o carte. Voi rămâne așa: fără cărți.
Capitolul 3 – Vânzătorul
În urmă cu vreo șapte ani, fiind invitat la un târg de carte la Galați, m-am convins cât de greu este să vinzi o carte. Nu în orașul meu de baștină, ci așa, concret și pragmatic, în România. Clientul să se oprească în dreptul unei cărți, s-o deschidă, s-o răsfoiască, să citească prezentarea de pe coperta IV, să ducă mâna la buzunar, Doamne, ce gest minunat!, să scoată portofelul… N-am văzut acest gest cât timp am stat la o tarabă din târg, cu vreo 20 de exemplare din romanul meu Dumnezeu binecuvântează America, apărut la editura Tandem Media. Două zile am stat și n-am vândut niciun exemplar. O rușine ca asta n-am trăit niciodată în viața mea de scriitor. Oamenii din târg, studenți și pensionari, nu și-au dus mâna la portofel.
Mai mult, după lansarea romanului la târg, pentru că a fost și-o lansare!, n-am înregistrat niciun exemplar vândut. „Ce naiba se întâmplă, băi, Titi?“ – l-am întrebat pe editorul meu de atunci, prezent la târg. N-a știut să-mi răspundă. Discuțiile despre marketing, publicitate, poziționare, preț, tehnici de vânzări sunt de prisos. Trăind o asemenea umilință, zero vânzări!, ar trebui să fiu concediat din postura de… scriitor. O instanță supremă trebuia să mă concedieze, să-mi ridice licența, dreptul de a scrie, să-mi facă ceva în așa fel încât să mă sancționeze pentru că n-am vândut nici măcar un exemplar. Măcar să fi intrat în Guinness World Records: zero vânzări!
Cred că, în România, este mult mai ușor să scrii o carte decât s-o vinzi. Sunt convins că meseria de editor sau de librar este al dracului de grea în România. Poate cea mai grea meserie. Să-l faci pe client să ducă mâna la portofel… pentru o carte. Când atâtea facturi are de plătit clientul! Când atâtea impozite și taxe trebuie să achite! Când atâtea lucruri are de cumpărat urgent! Să mai dea banii și pe o carte? De aceea spun: toată admirația pentru editorii și librarii din România!
Fotografie din arhiva personală a autorului
