Prima zi. Vara, 10 mai. Cel mai mare festival de tineret din Turcia. Suntem cu toții în curtea liceului „Deniz Gezmiș“ din Antakya. Vreo trei sute de tineri din peste 20 de țări. Așteptăm să înceapă programul. E ora 10.00 și nu se întâmplă nimic. Apar două mașini de poliție. Intră una după alta în viteză, urmate de un nor mare de praf. Mașinile se opresc cu zgomot pe pietrișul de lângă scenă. Polițiștii coboară și se duc direct la organizatori. Parcă se ceartă. Gesticulează cu toții. Se dau telefoane.
– Ce se întâmplă? îl întreb în limba turcă pe un voluntar.
Ridică din umeri. Îmi spune că nu știe. Se uită atent la polițiști. Îmi mai spune ceva, dar nu înțeleg. Ni se face semn să venim la scenă. Reușesc să ajung în față. Directorul festivalului stă pe scări, cu umerii lăsați și cu privirea pierdută. Ne apropiem de el. Se ridică în picioare și se urcă pe scenă. Începe să vorbească tare, să fie auzit de toată lumea.
– Dragi prieteni, tocmai am fost anunțați…
Lumea se mișcă și face zgomot. Bărbatul ridică mâna. Unul dintre polițiști strigă să facem liniște.
– Am fost anunțați că a avut loc un atentat în această dimineață la Reyhanlı, la 30 de kilometri de noi.
Nu mai mișcă nimeni. Parcă ni s-a tăiat respirația. Pentru câteva secunde nu se mai aude nimic.
– Poliția ne-a asigurat că totul este sub control. Suntem în siguranță. Domnul comandant Murat Ertel, șeful poliției din Antakya, este aici cu noi.
Domnul Murat zâmbește și ne arată cu mâna semnul OK.
– Don’t worry. Problem yok. Antakya güvende.[1]
Gestul lui destinde puțin atmosfera. Directorul îi mulțumește.
– Vom anula doar activitățile din oraș. În rest, vom sta aici și vom continua programul.
Murat Ertel face din nou semnul OK și ne spune că suntem liberi. Plecăm spre sala de sport. Curtea se golește încet.
Stăm în două clădiri ale liceului. Băieții dorm într-o sală mare de sport, pe izoprene și în saci de dormit primiți de la festival. Majoritatea își întinde lucrurile direct pe terenul de baschet. Alții se înghesuie pe tribună, printre scaune. Restul, sus, pe culoarul de acces. Acolo sunt și eu, lângă grupul de kurzi și sirieni.
Afară se joacă fotbal și se cântă. Tinerii se plimbă prin curtea mare a liceului. O parte se duc pe stadion. Pe terenul de fotbal se formează un cerc de dans. Un localnic cântă la davul[2] cântece de nuntă. Intru și eu în cerc și dansez halay[3].Vin tot mai mulți și se alătură. Dansăm cu toții. Abia mai avem loc. Toboșarul se oprește din când în când să-și aranjeze toba grea înapoi pe umăr. Atunci ne uităm unii la alții. Glumim și râdem pe seama situației. Suntem cu toții blocați aici. Măcar dacă se întâmplă ceva, să ne prindă dansând.
Merve dansează lângă mine. Ne uităm lung unul la celălalt. Ne știm deja din prima zi, de la sosire. Mesut e lângă ea. Pe el îl știu din seara trecută. L-am văzut cum i-a dat o brățară unei colege din Spania, de care s-a îndrăgostit. Mă uit la ei și știu toată povestea. Mesut e prietenul lui Merve. Sunt împreună de un an.
– Mesut, dar tu n-ai prietenă? îl întreb după ce-l surprind cu Alma.
Se uită îmbufnat și serios la mine. Ridică din umeri scurt.
– Ba da. Dar ce pot să fac? Sunt turc.
Îmi trage o palmă pe spate și începe să râdă.
Dansez și mă gândesc că până în dimineața asta credeam că sunt în vacanță. Până la urmă, renunț la toate planurile. Mă gândesc doar la fotografiile cu ruinele cetății Antiohia, la străzile vechi din centru, cu moscheea, biserica și sinagoga – simbolul orașului. Nu mai pot vedea nimic. Antakya pare că există, undeva, suspendată, în timp ce pentru noi, totul e aici. Tot ce aud din afară sunt chemările la rugăciune. În rest, e ca și cum orașul nu mai există.
La ora trei apare un camion alb. Oprește lângă sala de sport. Coboară trei oameni care ne împart fiecăruia câte un kebab și un ayran. Merg cu Mesut pe o bancă și mâncăm împreună. Ne bem ayranul și ne aprindem câte o țigară. După câteva fumuri, Mesut sare în picioare. Are o idee trăsnet. Diseară se gândește să împrumute mașina de la tatăl lui. Vrea să ne ducă pe malul mării, la Samandağ. Sunt invitat eu și două fete din Spania. Avem de mers treizeci de kilometri. Evităm orașul și zona unde a fost atentatul. Plecăm în direcția opusă, la Marea Mediterană.
Pe la șase oprește lângă scenă o dubiță galbenă din care coboară un grup de muzicieni. Vor cânta în memoria victimelor din Reyhanlı. Fac sonorizarea. Repetă cântece türkü[4] la bağlama[5]și voce. Sunt o formație de muzică tradițională din oraș. Ne adunăm cu toții lângă scenă. Începe rugăciunea de seară, rostită la apus. Muzicienii așteaptă să se termine ezanul[6] după care încep să cânte în stil uzun hava[7]. Câțiva tineri vorbesc lângă mine. Aflu că au murit zeci de oameni. O mașină cu bombă a explodat în centrul orașului Reyhanlı. Stăm cu toții în liniște și ascultăm muzica. Unii colegi turci aprind brichete. Majoritatea ne aprindem ecranele de la telefoane și le ridicăm în aer. Suntem anunțați că urmează un foc de artificii. Concertul e pe terminate. Stau lângă Mahmud, vecinul meu din sala de sport. E student la arte plastice, în Aleppo. S-a refugiat în Turcia, odată cu războiul. Ne înțelegem bine. E un om fain. Se termină ultimul cântec și începe focul de artificii. Mahmud tremură și mă prinde de braț. E alb la față. Își ridică privirea și ascultă câteva secunde artificiile.
– Așa sunau și în Aleppo.
Mă uit la el. Nu știu ce să-i spun. Îl iau de braț și îl scot din mulțime. Mergem pe stadion. Între timp, Mesut mă anunță că vine să ne ia. Îmi iau rămas bun de la Mahmud. Îi promit că mă voi vedea cu el, mâine. Îmi pare rău că trebuie să plec așa. L-aș lua cu mine, dar n-are sens. Până la urmă, plec singur și mă duc să le iau pe fete. Sar gardul cu Alma și Beatriz, cele două fete din Spania. Mesut ne așteaptă peste drum, în mașină. Plecăm repede după bere și țigări. Ajungem la timp. După ora nouă nu se mai vinde alcool în magazine. Mesut e bucuros că Alma încă poartă brățara de la el. Beatriz e din Zaragoza. Are cel mai lung și creț păr și e relaxată tot timpul. Alma e din Madrid și Mesut e îndrăgostit de ea.
În Samandağ, pe plajă, nu e aproape nimeni. Doar câțiva rătăciți ca noi. Terasele sunt închise. Ne așezăm pe nisip, pe două pături. Desfacem câte o bere și povestim. Mesut o ține pe Alma de mână. Eu stau întins pe spate, cu capul în poala lui Beatriz. Vântul bate destul de tare, dar e cald. Din când în când, vântul se oprește. Atunci se aud sunete din depărtare. La început nu le bag în seamă. Îmi aprind o țigară și mă apropii de apă. Acum se aud mai clar. Ca niște explozii. Văd lumini în depărtare.
– Mesut, ce e acolo?
– Acolo e Latakia.
Mă uit o clipă în tăcere la luminițele care se aprind și se sting.
– Se trage?
– Da. E război.
Beatriz vine lângă mine. Ne sărutăm. O iau în brațe și ne uităm înspre mare.
– Arată frumos, îmi spune. Zici că sunt artificii.
– Da… îi răspund, cu jumătate de gură.
Mă gândesc imediat la Mahmud. Ne desparte doar un munte și marea. Treizeci de kilometri. Pentru prima dată de când sunt acolo, mă întreb cât de departe sunt, de fapt, treizeci de kilometri.
[1]În turcă: „Nu e nici o problemă. Antakya e în siguranță“
[2]Tobă mare tradițională turcească
[3]Dans tradițional turcesc de grup, executat în linie sau semicerc
[4]Cântec popular tradițional turcesc
[5]Instrument muzical tradițional turcesc, asemănător lăutei
[6]Chemarea la rugăciune în islam
[7]Stil de cântec tradițional turcesc, fără ritm fix (improvizat)
Imagine: Ludwig Kirchner, Halsay Dance
