„Trofeu până ieri“ – o recondiționare a trecutului

Start

„Vreau să-mi cer iertare de la fata aceea foarte frumoasă și tânără/ pe care nu o cunosc, dar am fost crudă cu ea/ vreau să-i cer iertare fiindcă am mințit că nu simt nimic“ – poezia lui Ágnes Kali pare că își cere iertare de la toate fetele frumoase și tinere, apoi le ia de mână și le mângâie pe cap. Volumul ei de debut, Trofeu până ieri (OMG, 2024), în traducerea lui Andrei Dósa, relatează imaginarul poetic al fetei care trece de la adolescență la copilărie, la maturitate, toate acestea prin meandrele experienței universal feminine, dând zoom-in și zoom-out pe cadrele vieții sale.

Volumul începe cu o revizitare a tinereții, un timp al ostilității față de sine, din perspectiva sinelui matur. Poemul nupatricia poate fi privit ca o cheie a textelor ce urmează, pentru că pavează drumul către repovestirea traumelor și vindecarea a cel puțin unei părți din viața sa: „acum nu i-aș spune/ că «vânătorii de traume mă fac să borăsc»“. Asistăm la o încercare de conciliere cu fata neglijată, căreia i s-au invalidat trăirile, proces care va fi vizibil pe parcursul textelor. Impactul primului poem vine din povestirea abuzurilor de diferite categorii. Kali se află în mijlocul întâmplărilor, pare că e când singură, când înconjurată de toți oamenii pe care îi iubește, pe care i-a iubit sau care i-au făcut rău. Există o trecere constantă de la eu la tu, în discurs se strecoară tot felul de Ceilalți, uneori aceia fiind alte instanțe ale propriului sine: „În gând, scrii necrologuri tuturor celor pe care îi iubești/ Totul e întotdeauna doar despre tine“.

Itinerarul vizual este unul citadin, durerea se construiește pe fundalul blocurilor, caselor, mașinilor, secției de poliție – toposuri ale scrierilor contemporane, locuri în care poeta se scufundă, repere ale vieții sale, care inspiră familiaritate sau teamă. Familiaritatea răzbate prin personaje ca Mama, Bunica, Bunicul, Nașul sau bărbați din trecut: „când Nașul m-a găsit leșinată în fața bibliotecii“; „când au chemat-o pe Mama la poliție“; „Bunicul se transformă în pasăre“; „bunica vorbește în limbi moarte“; „cineva de la trei te-a iubit atât de mult“ – unele lucruri se află la limita realității (bunicul-pasăre, limbile moarte), multe dintre amintiri sunt acte de iubire active sau trecute ce completează portretul adolescenței. Blocul devine un laitmotiv, un spațiu care găzduiește memoria și păstrează fricile. Blocul 105 pune pin-ul pe harta sensibilităților: „Fotografiezi pentru el blocul 105/ aici a fost cândva atelierul lui Baász și Plugor îi scrii/ și câte ți s-au întâmplat și ție aici/ lucruri pe care nu poți să le scrii fără să pară exagerări“. Kali este constant urmărită de teama de a fi prea mult, de a spune prea mult și de tendința de diminuare a sinelui pentru confortul celuilalt sau strict cu scopul de a se alunga din propria viață și a-și ignora nevoile în favoarea nevoilor celor din jur. Autoanaliza constată căderea și o atenuează.

O altă problematică abordată este aceea a identității, de la cea lingvistică la cea psihologică, eventual cea poetizată. Codul comunicării este dificil de stabilit atunci când limba ta maternă nu este limba maternă a tuturor: „nu înțelegeam întrebările în română ale Polițistului. va rog frumos, lasati pe Mama mea sa intra, nu pot sa raspund, traduce cineva va rog, nu vorbesc bine in romana, nu pot sa exprim“ – adaptarea a trebuit să înceapă din interior către exterior, astfel că mediul a înghițit-o: „mă cert în română cu polițiștii“; „Nu mai vorbeam ungurește de săptămâni întregi“. Accentul se mută pe eul deconstruit: „identitatea mea este diversitate divergentă/ ochiul meu e text imposibil de redactat“. Împărțirea în diversitatea divergentă, sintagmă aproape pleonastică, introduce o metaperspectivă în textul scriitoarei, iar acesta revine la ideea că poeta nu este doar ea însăși, ci și alte fete tinere și frumoase care trec prin aceleași experiențe. În felul acesta puterm urmări traiectoria de la dezicerea de sine până la identitatea incluzivă, concretizată în poezie.

Trofeu până ieri, poemul eponim, este bine și sonor plasat la final. Acesta funcționează ca o înfruntare a unui balaur uriaș cu șapte capete. Kali face o trecere în revistă a tuturor figurilor masculine, atitudinilor toxice ale societății patriarhale, mai ales în încercarea de a își face loc pe scenele culturale. Înșiruirea statusurilor acestor bărbați: „acel critic de renume“, „acel scriitor profesionist“, „acel literat filantrop“, „acel regizor modest“ dezvăluie un sistem dezechilibrat și disfuncțional, în care se instalează mai degrabă frica și supunerea. Cu acest text sunt demascate toate capetele balaurului și poate fi gândită o nouă logică a identității, în care sinele nu este definit constant sub ochii Celuilalt. Trofeu până ieri este un poem eliberator, menit să pună capăt suferințelor și să provoace o repoziționare în jocurile puterii: „Până aici am scris ieri textul ăsta. Am șters ultima parte. Azi o rescriu la trecut/ Azi mă eliberez“.

Ágnes Kali povestește, condamnă, se revoltă, arată unde doare, spune că nu mai doare, iubește cu toate gradele de intensitate, mângâie, rezolvă sau doar identifică problema. Repudiază obiectificarea, recapătă trofeul pentru sine și dă cu el de pământ dacă trebuie. Reajustează atitudinile față de trecut și își permite să existe în liniște, după o romantizare violentă a durerii. Debutul său intră în linia poeziei feministe contemporane cu o voce puternică, care aduce o revoluție a discursului despre abuz. Textele denotă o maturitate ce poate dezamorsa traumele, o joacă atentă cu trecutul și cu viitorul, însă prezentul fără frică se află în prim-plan. Poeta își propune o propagare a intimității în colectivul feminin, reușind să colaboreze tacit cu cititoarele sale. Sub umbrela colectivității, viața ajunge să însemne mai mult decât balauri cu prea multe capete, prinți și castele. Fata tânără și curajoasă iese, în sfârșit, la soare.

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×