Hunter se apropie prevăzător; oare chiar să fie adevărat? Apoi, ca și când cineva i-ar trage brusc o legătură de la ochi, „Surpriză!“, îl vede: în mijlocul unui luminiș mic, la numai treizeci de metri de ei, un rinocer negru roade dintr-un tufiș. Din locul unde se află, Hunter îi poate auzi scrâșnetul măselelor cu care zdrobește lăstarii acaciei. Pulsul i-o ia razna, își simte sângele țiuindu-i în urechi; inspiră și expiră lent de câteva ori, profund impresionat de dimensiunile animalului. Masculul e mult mai mare decât crezuse; Hunter estimează că are o lungime de cel puțin trei metri. Rinocerul nu i-a adulmecat, măcar atâta lucru e sigur; apleacă o ramură tânără cu cornul, o rupe și continuă să mănânce netulburat. Nici însoțitorul său din spinare, mica pasăre cu cioc galben care se hrănește cu căpușele din pielea lui și, drept răsplată, face pe străjerul, nu i-a văzut încă. E numai pace în jur. Pace și liniște.
Hunter examinează meticulos rinocerul. Totul la acest animal, de la trupul greoi până la picioarele butucănoase, pare o schiță rudimentară: o primă încercare care mai trebuia prelucrată, dar care a scăpat atenției Creatorului. Prototipul uitat al unei specii care n-a mai continuat să se dezvolte. Pliuri grele de piele îi cad pe umeri ca piepții unei cămăși de zale; pielea groasă este atât de țeapănă, încât pare aproape solzoasă. Întregul animal aduce cu o reptilă preistorică: cutele de grăsime de pe ceafă seamănă cu gulerul unui dinozaur, iar capul, cu buza de sus mai pronunțată, părând să șovăie între un bot și o gură, are și el ceva primitiv. Dar în ochiul negru și limpede, străjuit de gene fine, e un soi ciudat de delicatețe, ce contrastează puternic cu înfățișarea grosolană a animalului; da, privirea lui chiar are ceva aproape melancolic. Un sentiment ciudat îl cuprinde pe Hunter și, doar pentru o clipă, exaltarea vânătorii lasă locul altui sentiment. Nu înduioșare, ci mai degrabă o formă de respect, provocat de apropierea de o ființă infinit mai bătrână decât el. Niciodată până acum nu s-a mai simțit atât de aproape de punctul inițial al evoluției, de parcă s-ar fi întors în vremurile de dinaintea începutului lumii.
Călăuza îi dă un ghiont. Ce mai așteaptă? Hunter se adună și îndreaptă binoclul spre urechile animalului. Rinocerii au urechi mici, pe care le pot mișca separat una de alta și cu care pot scana tot ce-i înconjoară; ambele urechi, înconjurate de puf gros, cafeniu, sunt relaxate și îndreptate în față. Masculul își dedică întreaga atenție mâncării; caută frunzulițele cele mai tinere și mai fragede cu atâta grijă, încât parcă știe că asta e ultima lui cină. Încordat, Hunter își lasă privirea să-i alunece peste capul rinocerului. Cele două călăuze sunt convinse că ăsta e animalul pe care-l caută și, instinctiv, și el simte la fel. Dar din acest unghi nu i se poate vedea despicătura din urechea sfâșiată, iar instinctul nu e de ajuns; are nevoie de o confirmare vizuală. Van Heeren, la rândul său, îl scrutează ezitant prin binoclu. În cele din urmă, scutură din cap; va trebui să se apropie cumva, cu riscul ca prada să fugă. Sau, și mai probabil, să atace, deoarece rinocerii nu sunt fugari, ci luptători. Hunter simte cum i se prelinge sudoarea rece încet pe gât. Întregul său corp e acum în alertă maximă, toate simțurile îi sunt încordate la culme; tot balastul civilizației se desprinde de pe el. Asta, simte el, înseamnă să trăiești. Aici, cu primejdia aproape, poate să fie cel care e cu adevărat. El, Hunter, bărbat.
Grupul se retrage câțiva pași, cât mai încet, ca pe urmă să reînceapă o mișcare de învăluire. Nu e ideal, pentru că așa de târziu după-amiaza vântul își schimbă direcția când ți-e lumea mai dragă. Din gesturile bruște și țepene ale călăuzelor, Hunter le poate ghici iritarea: ar fi putut doborî rinocerul ăla perfect în siguranță. Ce nebun dă cu piciorul unei asemenea șanse? Nu înțeleg sau sunt ofensați că părerea lor nu e de ajuns? Albi idioți cu regulile lor idioate; vânătoarea e vânătoare, nu contabilitate, și ține deci de instinct. Dacă privești lucid lucrurile, chiar e o idioțenie, tot tam-tamul ăsta pentru un singur rinocer. În anii patruzeci, faimosul vânător de meserie J.A. Hunter încă îi omorâse prin tufișuri; deține recordul mondial la rinoceri împușcați. Nu de dragul sportului, ci la ordinul managementului faunei sălbatice: guvernul colonial relocalizase câteva triburi din zonă și, ca să-i împiedice să vâneze animalele sălbatice, trebuise să introducă terenul arabil în circuitul agricol. Ca să facă asta, desișurile trebuiseră tăiate, ceea ce adusese profit dublu, deoarece în pâlcurile acelea de copaci trăia musca țețe, care făcea multe victime în rândul vitelor. Din păcate, acele tufărișuri erau și teritoriile preferate ale rinocerilor care, așadar, trebuiseră mai întâi eliminați, căci altfel i-ar fi eliminat ei pe tăietorii de copaci. În ceva mai mult de o lună, J.A. Hunter ucisese peste o mie. Un măcel inutil, cum s-a dovedit mai târziu: ținutul nu era locuibil. O mie de rinoceri morți. De îndată ce încearcă să-și imagineze, Hunter e copleșit de același sentiment de nemulțumire care i se strecura în suflet când era copil și bunicul îi povestea despre Africa din tinerețea lui, unde vânase cu celălalt Hunter. Un continent care mișuna de jivine, sălbatic și nesfârșit de bogat. Încă de pe atunci, când era mic și asculta poveștile bunicului, avea sentimentul că ceva îi fusese refuzat. Furat. Ceva la care avea dreptul. Și că nu va apuca niciodată să vadă adevărata Africă, după care tânjea atât, pentru că ea pur și simplu nu mai exista. Înțelesese treptat că bunicul, la rândul lui, avusese același sentiment. Până și J.A. Hunter scria plin de nostalgie despre o Africă dispărută, Africa dinaintea albilor, în care elefanții și rinocerii pur și simplu se opreau în loc când te apropiai, pentru că nu fuseseră vânați niciodată; pe vremea lui, după un secol de vânătoare, animalele erau cu ochii-n patru la fiecare om care le ieșea în cale. De când erau protejate, îndrăzneau iar să se apropie de oameni. Capacitatea de adaptare a animalelor sălbatice îl uimește de fiecare dată pe Hunter; anumite specii par să știe la perfecție unde se termină rezervațiile și unde încep ariile de vânătoare. Dar un măcel cum săvârșise J.A. Hunter ar fi în ziua de zi pur și simplu imposibil din punct de vedere numeric. O mie din coloșii aceștia, morți. Tot corpul lui Hunter se revoltă împotriva imaginii giganticului munte de cadavre. Absurd. Până și bătrânul Hunter rămăsese cu coșmaruri: în vise, se năpusteau asupra lui turme de animale. La scurt timp după aceea, drept compensație, se înființase în altă parte, într-o regiune slab populată, un program de reproducere. J.A. Hunter se enervase grozav pe această inexplicabilă inconsecvență a speciei umane: mai întâi aproape extermini o specie de animale într-o lună, pentru ca apoi să faci totul ca s-o protejezi și s-o înmulțești. De atunci, reflectează Hunter, paradoxul n-a făcut decât să crească: aici, unde autoritățile acordă în fiecare an un număr de autorizații de vânătoare, rinocerii se înmulțesc din nou; în țările învecinate, unde sunt protejați cu strictețe, braconajul primește mână liberă și sunt împușcați ca iepurii. În fiecare an sunt braconate cel puțin o mie de animale: carnea uscată, măcinată și pisată e estimată pe piața asiatică cam la optzeci de mii de dolari pe kilogram, aproape dublu cât aurul. Încearcă numai să le protejezi cu o simplă interzicere a vânătorii, într-o țară unde trei sferturi din populație trăiește în sărăcie, iar corupția este forma tradițională de guvernare. La fel de bine ai putea pune câteva lingouri de aur în parc, cu o tăbliță alături, pe care să rogi politicos oamenii să nu le ia. Doar datorită autorizațiilor de vânătoare extrem de scumpe se pot lua niște măsuri de conservare în țări ca acestea, căci doar ceea ce are valoare economică merită protejat. Aici, în Africa, pe toți îi doare-n cot de leul Cecil și de semenii lui. Dacă n-ar fi un preț pus pe capul lor, aici oamenii ar împușca pur și simplu felinele alea rotofeie, pentru export sau ca să aibă ce pune-n oală; duioșia cu care vesticii privesc animalele sălbatice este un sentiment modern. Un hobby de bogătani. Autoritățile locale luptă împotriva braconajului doar dacă politicienii corupți câștigă mai mult protejând vânatul decât lăsându-l să fie măcelărit clandestin. Iar pădurarii de pe teren, care trebuie să ia urma braconierilor înarmați până-n dinți, trebuie să fie și ei mai bine plătiți ca să-și riște viața decât ca să se uite în altă parte. Etica, a învățat Hunter, are peste tot în lume aceeași culoare: a dolarilor. Așadar, îți place sau nu, vânătoarea de trofee este singura formă adecvată de conservare a naturii și singura șansă de supraviețuire a speciei. Cu suma din șase cifre pe care a pus-o la bătaie ca să poată împușca în curând acel mascul, nu doar finanțează un program de reproducere pentru a asigura supraviețuirea speciei, ci dă și restului turmei o șansă echitabilă la protecție. Dar „protectorii naturii“ nu par să înțeleagă asta, și pace.
O mână pusă pe brațul lui îl face să tresară, întrerupându-i gândurile; una dintre călăuze arată printr-o gaură în frunziș în direcția luminișului. Uite! Acum! Rinocerul trage de o creangă care nu vrea să cedeze, scutură din cap, se luptă cu tufișul îndărătnic; într-o fracțiune de secundă, Hunter vede urechea sfâșiată. Van Heeren, lângă el, încuviințează. Hunter își pune arma pe umăr și ochește. Încă puțin, puțin de tot, privește frumusețea animalului. Măreț și maiestuos, o nălucă din alte vremuri, de odinioară, în care era stăpân peste lume, cu mult înainte ca omul să inventeze noutățile tehnice care îi permit să omoare cu ușurință acest colos. Are poziția perfectă: poate să-l nimerească exact între ureche și ochi, rinocerul va muri pe loc. Fără să știe vreodată de la ce. Vrea asta, să ucidă un animal atât de puternic și de bătrân fără ca el să nici nu-și fi observat atacatorul? Ceva înăuntrul lui protestează, tânjește după contact vizual, după un semn că rinocerul e măcar conștient de prezența lui. În adâncul sufletului, e tentat să provoace un atac: vrea să vadă forța animalului, să simtă amenințarea. Acum e prea ușor. Dorința lui e comparabilă cu a fotografilor de safari: în primele zile se mulțumesc să fotografieze animale care dorm în pace, dar, mai devreme sau mai târziu, cu toții vor să tragă un cadru cu un animal care atacă, chiar dacă asta înseamnă că un vânător profesionist trebuie pe urmă să-l doboare ca să le scape pielea. Pentru că adevărata forță a unui elefant sau a unui leu se poate vedea de-abia când se năpustește asupra ta, nu când hălăduiește pașnic prin savană. Niciun vânător adevărat nu vrea să atenteze la o țintă sigură. Nici măcar dacă aceasta cântărește o tonă. Lângă el, călăuzele se tot întorc agitate; de ce nu trage odată? Au dreptate, n-are niciun drept să le pună viața în pericol. A plătit pentru un trofeu, nu pentru o experiență soră cu moartea. Așa că țintește, se uită, inspiră. Într-o fracțiune de secundă, pe retina lui se derulează în ritm accelerat filmul care va urma: va apăsa pe trăgaci, glonțul va țâșni din butoiașul armei, va străbate cât ai clipi distanța dintre el și pradă și va lovi animalul exact în punctul cel mai vulnerabil. Rinocerul va mai încerca să fugă de detunătură, dar va fi prea târziu, din păcate; glonțul este mereu mai rapid. La jumătatea mișcării, se va prăbuși și va cădea la pământ. Călăuzele se vor apropia cu precauție și de îndată ce moartea se va confirma, Van Heeren va fotografia animalul – nu ca trofeu, ci pentru a avea o dovadă – și vor anunța autoritățile. Pe urmă trebuie să aștepte camionul pentru a-l transporta la atelierul taxidermistului care-i va pregăti trofeul, lucru ce-l va costa niște bani frumoși în plus. Vor fi luate probe de ADN și, de îndată ce totul va fi aranjat din punct de vedere legal, animalul va fi jupuit și tăiat în bucăți, iar carnea va fi vândută. Risipa este un păcat. Cu acest gând în minte, Hunter ochește: ar fi păcat să rateze șansa. Și apoi, de nicăieri, răsare un al doilea mascul. Din trei pași, ajunge între el și pradă, fornăind și grohăind. Perplex, Hunter coboară pușca. Chiar dacă celălalt rinocer părăsește câmpul de luptă, nu poate risca să tragă; bubuitura l-ar speria și, dacă atacă, (ceea ce negreșit va face, la cât e de nervos), nu-i rămâne decât să-l împuște și pe el. A ratat șansa. Disperat, se uită în spate la Van Heeren, care ridică laconic din umeri.
– Asta-i vânătoarea. Deseori ți se oferă cele mai bune șanse când nu le poți folosi.
– Roosevelt?
– Nu, celălalt Hunter. Haide, plecăm.
Fără să mai aștepte răspunsul, se face nevăzut în tufișuri. Șovăind, Hunter se uită la rinoceri; tot instinctul său e revoltat că lasă prada, aflată în bătaia puștii, să scape totuși. Cei doi coloși stau acum unul lângă celălalt: masculul tânăr s-a apropiat la vreo doi metri de rivalul său și scurmă provocator cu cornul în nisip. Rinocerul lui Hunter s-a oprit din mâncat și ciulește neliniștit urechile. Se întoarce încet spre cel care-l provoacă, nehotărât dacă să-l ignore sau să-l învețe minte. Amândoi rămân pe loc câteva clipe, aproape nas în nas. Apoi cel tânăr simulează un atac, pe care bătrânul îl ignoră cu desăvârșire. Tânărul mascul, jignit de nepăsarea cu care îi e întâmpinată provocarea, n-are de gând să lase așa lucrurile și izbește cu capul în umărul celuilalt. Agil, bătrânul își trage corpul într-o parte, încât atacatorul său îmbrâncește în gol, apoi se îndepărtează puțin tropăind în voie, spre cealaltă parte a luminișului. Rivalul țâșnește numaidecât după el; cu viteza fulgerului, bătrânul se întoarce și îl oprește pufnind zgomotos. Fascinat, Hunter privește: între cele două sălbăticiuni, care cu o clipă în urmă încă păreau două statui greoaie, se desfășoară un dans viguros. Ce animale! Ce forță! Cineva îl trage de umăr. Van Heeren, cu pușca la ochi, îi face semn scurt din cap că trebuie să plece și asta chiar acum. Hunter se trage un pas în spate, prea brusc, prea repede. O creangă uscată trosnește sub piciorul lui; în liniștea pădurii sălbatice, zgomotul răsună ca un foc de armă. Urechile mici, ca niște scoici, ale bătrânului mascul se întorc imediat în direcția lui, căutând sursa zgomotului. Hunter se lasă în jos, dar rinocerul l-a văzut deja: o clipă doar, vânătorul și prada se privesc. Dar apoi rinocerul tânăr îi dă din nou rivalului său un ghiont în șale; de îndată, atenția bătrânului se îndreaptă iar asupra luptei. Împingând cu toată greutatea, îl forțează pe cel tânăr să facă un pas în spate. Cap în cap, rămân nemișcați, cu coada în jos, cu cornul în față: îndărătnici și irascibili, ca toată specia lor. Ursuzenie pe patru picioare, care într-o zi proastă turtește cu dragă inimă un jeep, pur și simplu pentru că poate. Dar bătrânul n-are chef de gâlceavă, sau cel puțin nu azi. Îi întoarce spatele nepăsător atacatorului și intră legănându-se în tufișuri. Fundul lui gras, de un gri intens, e ultimul lucru pe care-l vede Hunter din trofeul său extrem de scump, înainte să dispară. Tânărul mascul rămâne o clipă consternat și apoi, agitat la culme de adrenalină, începe să tropăie încoace și-ncolo prin poiană, căutând ceva pe care să-și verse frustrarea. Hunter încearcă să nu facă niciun zgomot, pe cât poate; dacă-l miroase sau îl aude acum, animalul o să-l atace. Dar rinocerul scutură de câteva ori enervat din cap și apoi dispare în desișul de pe partea celalaltă. Hunter rămâne nemișcat până e sigur că ambele animale chiar au plecat; apoi pune piedica, atârnă arma pe umăr și o ia înapoi spre luminiș. Van Heeren îl așteaptă puțin mai încolo, la umbra sărăcăcioasă a unui copăcel pipernicit. Cu țeava puștii, îi arată locul unde tânărul rinocer și-a croit drum printre tufișuri.
– Mulțumește-i îngerului tău păzitor! Ar fi putut ieși prost de tot.
De abia acum realizează Hunter: dacă ar fi tras din poziția în care își descoperise prima oară rinocerul, masculul agresiv probabil i-ar fi atacat din spate. Schimbă o privire cu Van Heeren: amândoi își dau seama cât noroc au avut. Se întorc împreună la călăuze. S-a terminat pe ziua de azi. Este exclus să continue vânătoarea cu celălalt rinocer atât de aproape de ei. Și cu toate că Hunter rămâne cu un gust amar că trofeul i-a scăpat printre degete, spectacolul impresionant la care a asistat n-a făcut decât să-i sporească respectul pentru prada sa.
[…]
Hunter se uită din nou la tinerii din depărtare, care între timp s-au apropiat destul de mult de antilopele eland. Cu toate că acum știe unde sunt, îi vine greu să-i distingă prin vegetație; deși savana întinsă nu prea le oferă adăpost, se contopesc perfect cu peisajul. Printr-o mișcare de învăluire, ca să nu fie în bătaia vântului, se furișează spre turmă. Ce animal au ales? Ce animal ar alege el? Hunter examinează antilopele; masculul gigantic, care îi atrăsese atenția cu o clipă în urmă, paște acum pe un dâmb, îndepărtat puțin de celelalte. E clar că el e masculul dominant; măreț și superior, se uită de sus la turmă. Pe el. Pe el l-ar alege. Dar elandul a găsit o poziție strategică; de unde stă, poate cuprinde cu privirea cea mai mare parte a văii, iar vântul e și el în avantajul lui. Ce nu poate vedea poate mirosi. Posibilitatea ca tinerii să reușească să se apropie de el destul de mult pentru o lovitură bună e mică. Îi descoperă ceva mai încolo pe câmp: cu băgare de seamă, se târăsc mai aproape de animale, metru după metru, până când cel din față le face un mic semn cu mâna să se oprească. De unde e, Hunter încearcă să estimeze distanța dintre vânători și pradă. E aproape imposibil ca ei să fi pus ochii pe masculul său; din poziția lor, nici măcar un vânător cu un arc modern n-ar putea fi sigur că nimerește. Își lasă privirea să alunece peste restul turmei; doi masculi tineri, suficient de neatenți ca să pască mai jos în vale, reprezintă o țintă mult mai ușoară. Dacă unul dintre băieți îi sperie, traiectoria pe care o vor lua la goană îi va conduce automat pe lângă arcaș. Asta i-ar da ocazia unei lovituri bunicele din lateral. Dar tinerii vânători nu par să aibă de gând să se separe și să hăituiască animalele: în timp ce tovarășul său nu scapă turma din ochi, celălalt scoate o săgeată din tolba pe care o poartă în spate, îndepărtează cu grijă bucata de pânză care acoperă vârful otrăvit și ochește. Chiar o să riște să tragă de la distanța aia? Și în sus, pe deasupra?
Hunter își ține respirația; chiar și aici, în colibă, se molipsește de tensiunea vânătorii. Din nou îl copleșește sentimentul că e martorul a ceva vechi, mistic, un ritual de pe vremea în care omul încă vâna ca animal printre animale. Brusc înțelege ce voia să spună bunicul său când vorbea despre tribul masai: și această vânătoare are ceva animalic, care îi conferă o onestitate brutală, dincolo de bine și rău, cruzime sau nu. Mai aproape de propria esență nu se poate. Vânătorul nu poate fi mai vânător de atât. Absența oricărei tehnologii dezvăluie măsurarea forțelor dintre vânător și pradă în toată frumusețea ei dezgolită. Episodul emană același gen de senzualitate pe care unii o văd în luptele cu tauri, dar mai puțin pervertită; Hunter n-a văzut niciodată frumusețe în torturarea până la moarte a unui animal, după niște reguli prestabilite. Această vânătoare, în schimb, este atât de limpede, atât de pură și de fizică încât Hunter nu-și poate lua ochii de la ea. Prin vizorul armei, vede cum mușchii tânărului se încordează; întregul corp e un singur tendon tensionat, de la mușchii abdominali până în vârful degetelor. Se transformă într-o lovitură. Are fața crispată, ochii ațintiți asupra unui singur punct, întreaga atenție îndreptată spre eland. O picătură de transpirație i se prelinge de pe sprânceană în jos, lăsându-i o dâră curată pe pielea mată și întunecată; clipește scurt. Apoi nările i se umflă, mai inspiră o dată. Calm. Stăpânit. Și ridică arma. Un val de exaltare fizică, aproape erotică, îl străbate pe Hunter; această supunere primitivă, bazată pe forță brută, a unui animal de către altul stârnește în trupul lui o poftă necunoscută care nu poate, nu e îngăduit a fi numită. O dorință interzisă, pe care o înăbușă de îndată ce o simte. Și totuși… fiecare mișcare a tânărului face ca patima să-i gonească iar prin vene. I se ridică părul de pe brațe, i se face pielea de găină. Tânărul vânător este de o frumusețe desăvârșită: tot numai forță musculară și suplețe, mișcările lui sunt pe cât de grațioase, pe atât de mortale. Este un animal de pradă. Un animal de pradă magnific. Pe punctul de a lovi ținta.
Elandul paște mai departe netulburat, fără să-și dea seama că i se apropie sfârșitul. Hunter îl privește prin ochii tânărului; e atât de absorbit de ceea ce vede, încât corpul său se contopește cu trupul vânjos și închis la culoare din iarbă. Oxigenul îi curge prin plămâni, prin sânge, spre mușchi; o semierecție îi zvâcnește pe coapsă. Ține arcul în față cu brațul întins, șoldurile la pământ, degetul arătător pe săgeată: e gata să tragă. Dar – și aici se deosebește omul de animal – nu vrea să-l lovească fără să fie văzut. Prudent, se ridică încă puțin; peste întinderea câmpiei, caută privirea elandului. Acesta simte primejdia și întoarce capul, îl vede într-o străfulgerare pe vânător. Își îndreaptă picioarele, trupul deja trece de la repaus la mișcare, la fuga care va urma, dar puțin de tot, o fracțiune de secundă, privirea lui rămâne agățată în cea a tânărului. În acest moment, acest prezent înghețat, există doar aici-și-acum. Hunter. Tânărul. Elandul. În jurul lor, lumea se învârte, la fel cum și viața va continua în curând, dar vânătorul și prada stau nemișcați: între ei doi, timpul și distanța se comprimă în acea clipă scurtă, unică, când viața se transformă în moarte. În ochii căprui ai animalului răzbate înțelegerea: într-o singură clipă, la fel de brusc și de limpede precum soarele care pătrunde printr-o spărtură din nori, înțelege finitudinea propriei existențe. Hunter simte o împunsătură scurtă și puternică de gelozie: cât de lipsită de griji trebuie să-ți fie viața dacă îți conștientizezi mortalitatea de abia în momentul în care totul se încheie? Acum, se gândește. Acum. Chiar atunci, vocea lui Van Heeren sparge magia.
– Actele de caritate nu-s bune pentru stima de sine. De aceea punem condiții în cazul relocărilor. Ai auzit vreodată de big six?
La opt sute de metri spre est, aparent cu nepăsare, degetele tânărului dau drumul strunei arcului. Aproape în același timp, elandul zvâcnește din genunchi, ridicându-se dintr-o mișcare și luând-o la fugă. Turma se împrăștie ca vântul, femelele se reped în toate părțile. De abia când cei doi tineri țâșnesc și încep urmărirea alergând ușor în ritm măsurat, sensul cuvintelor lui Van Heeren pătrunde cu întârziere până la Hunter.
Îl copleșește o greață sufocantă; cum poate Van Heeren să știe ce a simțit el când s-a uitat la tânăr prin vizorul armei? Cum poate să-i cunoască dorința de a-și măsura puterile cu acest vânător vânându-l? Căci e adevărat: preț de o clipă, Hunter se uitase la tânăr la fel cum acesta privise elandul – ca la o pradă. Preț de o clipă, nu văzuse un om, ci un trofeu magnific, mult râvnit.
Răspunde privirii lui Van Heeren aparent impasibil; munca l-a învățat să nu arate emoție nici în situații extreme. Cine își dă la iveală frica pierde controlul asupra situației, cine poate simula o dominație calmă poate întoarce totul în favoarea lui. Liniștit, își trage în jos mânecile cămășii și atârnă pușca de vânătoare pe umăr.
– Am terminat aici. Plecăm.
Fără să mai aștepte răspunsul, coboară scara. Îndată ce picioarele lui ating pământul, grăbește pasul și, odată ce pâlcurile de copaci îl ascund de privirea lui Van Heeren, o rupe la fugă. Departe de colibă, departe de propunerea îngrozitoare, tentantă, a lui Van Heeren, departe de sine însuși și de dorința care încă îi freamătă în piept.
[…]
– Cheers, mister White.
Berea călduță îi șterge gustul neplăcut din gură, dar nu și sentimentul dezagreabil. Se uită pieziș în oglindă la Jeans, care ține relaxat o mână pe volan, cu sticla de bere între degetul mare și arătător, iar pe cealaltă o leagănă pe geamul deschis, lăsând-o să alunece în bătaia vântului. Oare știe cu ce se ocupă șeful lui? Trebuie să știe, altfel de ce l-ar cunoaște oamenii din sat? Sau Van Heeren vine aici din când în când pur și simplu ca să ridice vânatul?
– Vii des aici? Cu clienți?
Jeans schițează un gest vag, care poate însemna orice între da și nu.
– Știi de ce am fost acolo? La colibă?
Din nou o ridicare din umeri evazivă.
– Conduc unde-mi cere domnul Van Heeren.
Enervat, Hunter îl privește: ochii ascunși după ochelarii de soare, fața relaxată. Habar n-are ce crede. La el, totul emană o resemnare vecină cu nepăsarea, pe care o observase și în prima zi pe aeroport. De parcă viața lui aici nu-i nimic mai mult decât o așteptare, lipsită de nerăbdare, a unei clipe despre care știe cu siguranță că va veni, că vine, și că va fi începutul unei alte vieți, mai bune; tot ce se întâmplă înainte de ea n-are importanță. Brusc, simte o pornire irezistibilă să facă țăndări liniștea calmă.
– Domnul Van Heeren mi-a oferit un băiat.
De îndată ce a rostit propoziția, Hunter se simte mai ușor. Spunând cu voce tare lucrul de negândit, absurditatea lui devine atât de clară, încât vraja se rupe imediat. Întreaga idee e prea absurdă pentru cuvinte. De neconceput. Ușurat, se uită afară. Au lăsat dealurile în urmă; de-a lungul drumului se ivesc poalele primilor munți ai orășelului de graniță, care deja își făcuse simțită prezența sub forma a tot mai multe pungi de plastic în tufișuri și în iarba de pe marginea drumului. Poluarea crescută înseamnă așezări în apropiere. Căsuțele și colibele aflate la distanță una de alta, fiecare pe propria bucată de pământ nisipos, îl duc pe Hunter cu gândul la un parc de rulote, dar unul în care fiecare și-a pus casa cum l-a tăiat capul, totul de-a valma, în loc de niște șiruri ordonate. Pe măsură ce se apropie de centru, parcelele se micșorează; colibele, barăcile și căsuțele se îngrămădesc tot mai strâns, ca, în cele din urmă, să se închege într-un oraș. Aici, în această zonă banală, cotidiană, a magazinelor de telefoane și a tarabelor de legume în spatele cărora se află chiar un centru adevărat cu străzi drepte, aliniate frumos și perpendicular una pe alta într-un model de tablă de șah, propunerea lui Van Heeren e percepută ca fiind atât de grotescă încât se transformă într-o glumă sadică: vânătoarea de trofee ca protejare a naturii, vânătoarea de oameni ca ajutor pentru dezvoltare. As if.
Observă deodată că Jeans nu mai bate darabana cu degetele pe volan și a oprit și muzica; între ei doi plutește o tensiune inconfortabilă și, când se uită în lateral, vede că tânărul îl urmărește cu un amestec de repulsie și neîncredere.
– Cu mine să nu încercați nimic, mister.
Lui Hunter îi ia puțin timp să înțeleagă ce vrea să spună. Desigur. Realitatea este atât de dementă că tânărul pur și simplu nu și-o poate imagina. Mai degrabă și-ar crede șeful un proxenet.
– Nu în sensul ăla, idiotule. Ca vânat.
Spre uimirea lui, pe fața lui Jeans înflorește un zâmbet larg.
– Mi se părea mie că nu arătați a poponar. Dar cu albii nu se știe niciodată.
– Deci?
– Deci ce?
Nu înțelege, se gândește Hunter. Tot nu înțelege.
– Mi-a oferit un băiat pentru vânătoare. Ca să-l omor.
Fără nicio jenă, Jeans își aruncă sticla de bere goală pe geam. Unul dintre copiii străzii, care se juca pe marginea drumului, țâșnește spre ea și o culege de pe jos. În această parte a orașului orice mai poate fi folosit o dată. Sau de două ori.
– O s-o faceți? Să vânați băiatul?
Hunter îl privește șocat.
– Ești cretin?
Indignarea pe care mizase Hunter întârzie să apară. Cu aceeași resemnare cu care plătise mai înainte jecmănitorii de pe feribot, Jeans ridică din umeri.
– Dacă n-o faceți, o s-o facă altul.
– Pentru că „asta-i Africa“?
Jeans se întoarce spre el și își ridică ochelarii de soare.
– Cu tot respectul, mister White, dar habar n-aveți de Africa. N-ați fost acolo niciodată. Sau credeți cumva că pensiunea e Africa? Nici măcar nu-s africani acolo, în afară de majordom, bucătar și cameriste.
Prins asupra faptului, Hunter se uită afară. E adevărat. Nu-i place Africa: i se pare prea zgomotoasă, prăfuită și fierbinte. Dar fiindcă acest continent adăpostește pur și simplu cele mai bune zone de vânătoare, a învățat să-l respecte și, împotriva instinctului, chiar să-l iubească, așa cum iubești un copil pe care nu ți l-ai dorit, dar care vine la pachet cu femeia aleasă. Și de ale cărui părți bune te bucuri până la urmă, dar preferi să nu-ți bați capul cu cele proaste. Pentru el, Africa e o mare rezervație naturală, creată de Dumnezeu ca să-i facă pe plac; faptul că acolo locuiesc și oameni, locuiesc în adevăratul sens al cuvântului, nu l-a realizat niciodată în mod conștient, darămite să se fi interesat de ei sau de condițiile lor de viață. Africa e parcul lui de distracții, terenul lui de vânătoare. Mai mult nu. Dintr-odată, circulația din fața lor se blochează; bodogănind împotriva traficului, Jeans apasă și el pe frână. Ceva mai încolo, un camion care întoarce le blochează drumul. O motoretă mică abia reușește să se strecoare printre bara mașinii și baraca de la marginea străzii; puii din portbagaj, legați de mântuială unii de alții, protestează gălăgios. Jeans apasă de câteva ori cu cotul pe claxon, apoi renunță și se întinde în spate după încă o bere. Cu un gest larg, arată în jur.
– Într-un oraș ca ăsta, dacă te oprești prea mult în loc pe stradă, îți fură și papucii din picioare. Dacă vă dați jos aici, vă dau sub zece minute, chiar și cu arma din spate; viața dumitale valorează mai puțin decât pantofii.
Aruncă o privire scurtă spre cizmele de vânătoare antișerpi ale lui Hunter – piele de căprioară cusută manual, făcute la comandă, 1100 de lire, anul trecut a zburat la Londra special pentru ele – și apoi zâmbește sceptic.
– În cazul dumitale: două minute. Dar stați liniștit, chiar și pentru o pereche de adidași Nike jerpeliți, aici îți iau gâtul fără probleme. You’re not in Kansas anymore, mister White. Nu așa spuneți voi?
Hunter se uită afară, nu se simte în largul lui. Simte instinctiv că tânărul are dreptate. Orășelul ăsta e nasol. Dar chiar și în Vestul Sălbatic există reguli. Altfel, s-a zis cu noi.
– Nu poți pur și simplu să împuști oameni. Pe bani.
Jeans ia o gură din berea cea nouă; pare să-l fi părăsit letargia, discuția îl trezește la viață.
– Ce credeți c-o să se întâmple cu bărbații care v-au doborât rinocerul? Nu contează cine-i prinde, poliția sau pădurarii, tipii ăia au fost acolo. Ca să vă protejeze vânatul, armata împușcă mortal în fiecare an mai mulți braconieri decât rinocerii răpuși de braconieri. Ordinul guvernului. Protejarea economiei. Vânătoarea asta de oameni este un subprodus al vânătorii de trofee. Și cine o finanțează?
Tânărul îl privește triumfător.
– Dumneavoastră. Cu fiecare dolar pe care-l dați pentru conservarea speciei.
Gustul neplăcut îi revine în gură, iar de data asta berea călduță nu reușește să-l șteargă. Nu-i place turnura pe care o ia discuția; ce dorise de la Jeans fusese indignare. Furie. Orice în afară de asta.
– Braconierii încalcă legea. Poliția, armata, ei sunt legea.
Jeans rânjește și-l privește provocator.
– Cred că la fel de bine i-ați fi împușcat și dumneavoastră, mister White, dacă ați fi pus mâna pe ei.
De pe acoperișul camionului, doi bărbați îi răcnesc indicații șoferului. De pe cealaltă parte a străzii răsună neîncetat claxoane. Anvelopele autobuzului din față sunt uzate până la jante; la mijlocul cauciucului negru se vede o dungă alburie. Dacă începe să plouă, chestia aia derapează de pe drum cât ai clipi. Cămașa bărbatului de pe motocicleta de alături e atât de veche încât pe spate e toată flenduri. Deasupra ușii coaforului, desene viu colorate recomandă diverse coafuri extravagante. Un băiețaș șterpelește un loz răzuibil de la un bătrân care și-a etalat mărfurile lângă strada prăfuită, pe o pătură; în vreme ce bărbatul șontâcăie după el, un alt puștan înșfacă o mână de cartofi dulci de pe taraba lui. Nici măcar un detaliu nu-i oferă lui Hunter un punct de sprijin în sminteala pe care o simte; are sentimentul că e târât de un vârtej, tot mai mult în adâncul mlaștinii, tot mai aproape de dorința pe care încearcă să o înăbușe.
– Braconierii sunt infractori. Vânătorii ăia tineri…
– Boșimanii.
– Ce?
– Boșimanii. Sunt boșimani.
– Whatever. Sunt oameni.
– Nu chiar. Toată lumea vrea să scape de ei. Aici…, arată el cu un gest vag din mână în direcția claxoanelor din față, poliția îi vânează. Orice motiv e bun să-i aresteze. Apoi dispar. Anul trecut, ceva mai încolo, aproape de graniță, a fost exterminată o tabără întreagă dintr-o singură lovitură. Se zvonea că autoritățile otrăviseră apa…
– Tabără?
– Poți să-i zici sat, dar nu simți că-i sat când te plimbi prin el. Și nici nu locuiesc acolo de bună voie. Voi, scuze, străbunicii voștri i-au alungat de pe pământurile lor. I-au dus în rezervații. Ghetouri. Tabere. Și nici acolo poliția nu-i lasă în pace. Domnul Van Heeren a avut grijă ca ei să-și recapete terenurile. Și să poată vâna. Pământul natal e sfânt pentru ei. Asta și vânătoarea. Fără pământ, nu înseamnă nimic.
– Deci poți să-i împuști ca pe iepuri?
Hunter ridică tonul: indignarea lui sună scăpată de sub control, de parcă vrea să se convingă pe sine însuși. Jeans ridică din umeri și mai claxonează de câteva ori înainte să răspundă, doar ca să fie sigur, de parcă altfel camionul ar uita să execute manevrele.
– În tabere, viața lor valorează și mai puțin. Dacă îi împușcați și plătiți gras pentru asta, măcar comunitatea câștigă ceva de pe urma lor. Nu asta era marea diferență? Cine împușcă prada? Chiar dumneavoastră m-ați învățat.
Indignat, Hunter izbește cu palma în bordul mașinii. Imediat se înjură singur; faptul că nu reușește să-și stăpânească emoțiile este un semn de slăbiciune.
– Despre rinoceri. Oamenii nu sunt animale.
– Așa e. De obicei animalele sunt mai bine protejate.
Cinismul lui Jeans îl lovește drept în piept. Dar e oare cinism? Expresia de pe chipul lui este din nou la fel de nepăsătoare ca mai înainte. „N-ai ce face. Asta-i Africa.“
Fragment din romanul în curs de apariție la editura Alice Books.Traducere de Irina Anton
Foto © Max Vere-Hodge
