Un joc – de atât au avut nevoie copiii ca să înceapă, cu adevărat, să creeze. Jocul l-a propus Editura Arthur în 2012, când o serie de autori și încă una, de mici cititori, s-au întâlnit: cei din urmă și-au adus un singur instrument – cuvintele, iar cei dintâi le-au asamblat în povești. Numai că într-un spațiu în care jocul e cel care predomină, avantajele sunt, firește, ale copiilor. Așa se face că aceștia și-au extins teritoriul până la „poșta redacției“ Arthur, care a fost asaltată atunci de textele celor mici. Așa a luat naștere tabăra de creație „Locuiește în poveste!“: organic, din foarte naturala și – îmi vine să spun, simpla – intenție a copiilor de a continua joaca, așadar, de a scrie. De atunci și până acum, tabăra – însoțită de concursul anual de scriere și ilustrație – le-a dat micilor artiști nici mai mult nici mai puțin decât un loc de joacă. Ceea ce rămâne, de fapt, esențial. Nimic nu pare a fi mai plin de disciplină, acuratețe și seriozitate decât practica jocului. Construite, demontate și remontate, întoarse pe toate fațetele lor multidimensionale, textul și ilustrația sunt jucăriile preferate ale „arthurienilor“ sosiți în tabără.
„Locuiește în poveste!“ aduce împreună copii – de la zece la 16 ani – care, aflați sub mentoratul scriitorilor, pedagogilor și ilustratorilor invitați capătă îndemânare în instrumentalizarea limbajului – căci ce alt limbaj e mai plin de joc, decât cel al literaturii?
În 2023, de pildă, câteva dintre activitățile principale au fost atelierul de storytelling vizual, cel de scriere creativă – pornind de la figura zmeului, cel de poeme vizuale și cel de ilustrație a personajelor. Nu puține nume importante au coordonat atelierele de scriere creativă și cele de ilustrație. Ioana Nicolaie, Florin Bican, Adina Popescu, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Rodica Zafiu, Florentina Sâmihăian, Irina Dobrescu, Alex Moldovan, Dan Ungureanu și Mircea Pop sunt numai câțiva dintre scriitorii și ilustratorii prezenți în multele ediții ale taberei.
Că tabăra de creație are un rol formator este evident. Însă nimic nu demonstrează buna corespondență între abilitățile dobândite și rezultatele practicii acestora, decât un produs artistic palpabil. Cel pe care copiii îl pipăie și spun „am învățat să fac asta!“. Și, la fel de adevărat este că probabil nimic nu demonstrează funcționalitatea, utilitatea și amploarea unei tabere de creație mai bine decât acest produs artistic palpabil. Nouă volume a dat, în cei mai bine de zece ani de existență, tabăra „Locuiește în poveste!“. Palmaresul acesta impresionant și-a găsit locul în colecția Cărțile mele ale Editurii Arthur, fiecare volum fiind semnat de „juniorii“ care au scris și au ilustrat poveștile câștigătoare: Ce poți face cu două cuvinte (2012, desemnată drept „Cea mai bună carte pentru copii și tineret“ în cadrul Galei „Bun de Tipar“ din 2013 ), Care-i faza cu cititul? (2013), Cui i-e frică de computer? (2014), Uite cine vorbește (2015), Cel mai mult și mai mult (2017), Selfie (2019), Lumea-n gamă marțiană (2019), Când viitorul era mic (2022) și Jocuri și jucării (2023).
Trei dintre autorii foarte apropiați ai proiectului, implicați atât în evaluarea lucrărilor, cât și în coordonarea atelierelor din tabără, au răspuns câtorva întrebări. Despre spiritul acestei comunități formate în timpul petrecut la Alma Vii – dar care are virtutea continuității și în afara granițelor micului sat din Sibiu, despre spontaneitatea caracteristică tuturor participanților, despre reciprocitatea unui dialog constructiv și – mai ales, și – despre cum toate acestea își găsesc casa într-un loc, dacă nu ideal, atunci cel puțin generos, vorbesc deopotrivă coordonatorii și rezultatele copiilor.
Tabăra „Locuiește în poveste!“ a împlinit deja mai bine de zece ani de la prima sa ediție și a reunit copii – adolescenți, chiar – pasionați de literatură și ilustrație. Ce credeți că le aduce în plus copiilor implicarea, fie ea și temporară, într-o comunitate ca cea construită în tabără? Are un asemenea proiect un echivalent în copilăria dumneavoastră?
Adina Popescu (coordonatoare a atelierului de storytelling vizual): Aș preciza faptul că această comunitate care se formează în tabără nu e deloc temporară – copiii țin legătura între ei, s-au creat ulterior grupuri creative precum Liternauții, coordonat de Ioana Nicolaie, căci copiii continuă să scrie și, mai târziu, să publice. Mi se par foarte importante tocmai aceste legături care se creează aici, sunt copii talentați din toate colțurile țării care de cele mai multe ori nu au cu cine să discute despre scris și literatură în orașele/ comunitățile lor, nu au cu cine să se compare și cum să evolueze, așa că tabăra e mai mult decât o încurajare și o confirmare, poate schimba destine. Și eu, de pildă, corespondez cu câțiva dintre copiii din tabără care acum sunt adolescenți sau adulți tineri, în vreo două rânduri i-am rugat să scrie texte pentru Dilema, ne urmărim reciproc, ne întâlnim la târgurile de carte. N-am avut parte de așa ceva când eram mică, singura tabără mai „elitistă“ în care am fost se numea „Forum pionieresc“, mergeau numai de la comandanți de detașament în sus și nu se punea problema de scris literatură, desigur, ci de îndoctrinare ideologică.
Dan Ungureanu (coordonator al atelierului de ilustrație): În fiecare tabără mă uimește cum grupul se unește în doar câteva zile, se leagă prietenii care cred că încă rezistă. Este acel sentiment de apartenență, de interes comun, de dorință și bucurie, adunate la un loc. Mă bucur pentru privilegiul acestor copii de a lua parte la asemenea proiect an de an.
Florin Bican (coordonator al atelierului de scriere): Le aduce o doză suplimentară de siguranță bine temperată. Regăsesc în acea comunitate oameni cu preocupări similare și se regăsesc pe ei într-un spațiu unde literatura e valută forte. Iar când spun „literatură“ includ și ilustrația! Echivalentul din copilăria mea erau vacanțele la bunici, unde mă lăsau toți în pace să citesc și chiar să scriu. Doar că nu aveam cui îi împărtăși poveștile pe care le citeam sau le inventam. Necum pe cineva care să mă îndrume.
Ați coordonat ateliere de scriere/ilustrație. Asta înseamnă nu doar că ați avut un rol formator, pedagogic pentru copii, dar ați avut acces la un tip anume de creativitate: aceea inocentă, netrecută complet prin rigorile sau convențiile sociale. Cum se manifestă, în artă, această libertate a copiilor?
Adina Popescu: Unii dintre ei sunt mai buni decât o parte dintre scriitorii adulți publicați, pentru că acum e la modă ca toată lumea să scrie cărți, toți suntem scriitori. Nu glumesc. Dincolo de talent și de prospețimea stilului, stăpânesc și structuri narative pe care le învață de cele mai multe ori citind mult sau uitându-se la filme și seriale de succes care au construcții narative impecabile. E adevărat că și procesul de selecție contează – alegem în jur de 15 copii din peste 200 de aplicații (la scriere creativă), sunt multe texte bune la care trebuie să renunțăm într-un final, doar pentru că avem deja texte și mai bune. Criteriul care cred că ar conta cel mai mult este originalitatea, texte fără „expresii frumoase“, fără clișee, de aceea de cele mai multe ori copiii care ajung din tabără nu sunt elevii din prima bancă (buni la toate materiile) sau elevii de olimpiadă, sunt însă copiii în care se vede că părinții sau profesorii care i-au descoperit au investit foarte mult. Profesorul de limba și literatura română e important – de aceea nu ne miră atunci când vin ani la rând în tabără copii de la aceeași școală sau care au lucrat cu același profesor.
Dan Ungureanu: Nivelul de cultură vizuală în rândul copiilor din atelierele de ilustrație crește exponențial de la un an la altul. Au dezvoltate aptitudini și stiluri mult peste vârsta lor, pun în pagină cu mult mai mare lejeritate ideile în mod coerent și clar, știu ce vor și ce le place. Cred că generația lor este mult mai bine pregătită vizual decât noi, prin expunerea la imagine, iar asta nu le afectează câtuși de puțin imaginația și creativitatea.
Florin Bican: M-am întrebat, preț de-o clipă, dacă într-adevăr există mai multe tipuri de creativitate. Și înclin să cred că da. Există tot atâtea tipuri de creativitate câți creatori există, pentru că adevărata creativitate – nu cea mimată, cea simulată – poartă amprenta indelebilă a celui prin care se manifestă. Deci absolut liberă nu e. În schimb e inocentă, spontană și nefiltrată păgubos prin rigorile sau convențiile sociale. Textele produse de copii în taberele Arthur sunt, în primul rând, spontane. Uneori îi surprind chiar și pe autorii lor.
Vin copii cu vârste între zece și 16 ani. De ce credeți că își doresc să ia parte la ateliere? Cum ia naștere omogenitatea grupului și, mai ales, cum folosiți constructiv diferențele, diversitatea intereselor pe care le au?
Adina Popescu: Faptul că au aceleași pasiuni și aceleași valori îi ajută să se împrietenească rapid, încă din prima zi. Singura problemă ar fi diferențele de vârstă, fiecare an în plus contează, este dificil să pui alături un copil de zece ani cu un adolescent de 15, să zicem, cunoștințele, experiențele, dar și lecturile lor sunt diferite, aici e o provocare și pentru noi. De aceea, ei alcătuiesc grupulețe mai mici, în funcție de vârstă – copiii se joacă între ei, adolescenții au alte preocupări, însă la ateliere surprizele sunt mari, căci creativitatea lor nu ține cont de vârstă. Nu am văzut niciodată copii plictisiți la ateliere, ei sunt foarte conștienți de motivele pentru care sunt aici – vor să cunoască scriitori, să asculte ce au de spus și să lucreze împreună cu ei.
Dan Ungureanu: Am pornit atelierele în ultimii ani cu un joc inspirat din Cadavrele fermecătoare suprarealiste, în care construim în grup personaje sau povești la care adaugă fiecare câte un element, iar asta face primele legături în grup. Mai apoi, i-am încurajat să își dea feedback pe schițe și idei, iar rezultatele au fost uimitoare. Până la urmă, și ei sunt parte din publicul pentru care se dezvoltă ilustrațiile, iar comunicarea vizuală trebuie să fie cât mai clară.
Florin Bican: Copiii își doresc să ia parte la ateliere pentru că le place să citească, să scrie și să deseneze. Și știu că vor întâlni alți copii ca ei. Omogenitatea grupului este dată de poveștile pe care le poartă în ei și de povestea în care locuiesc. Iar diversitatea locatarilor nu face decât să dinamizeze această locuire. În modul cel mai constructiv cu putință.
„Locuiește în poveste!“este un nume foarte reprezentativ, nu numai pentru activitățile propuse. Gazda taberei este satul Alma Vii, din județul Sibiu, un loc retras, atrăgător, care invită, poate, la reflecție. Cum a contribuit acest spațiu în procesul creativ? Credeți că există un loc ideal pentru scris/ilustrat?
Adina Popescu: Tabăra a avut loc în mai multe locuri de-a lungul timpului. În ultimii ani ne-am stabilit într-un sat săsesc, la un capăt de drum, dincolo de el nu mai e nimic, doar dealuri și pădure. Are și o cetate fortificată care e o bună sursă de inspirație pentru copii. Avantajul unui astfel de loc este faptul că nu există alte lucruri care să-i distragă, nu avem nici măcar semnal la telefon. E un pic dramatic cu Internetul – în fiecare seară copiii încep să caute semnalul Wi-Fi în jurul pensiunii, vor să asculte muzică, să intre pe aplicațiilor lor, e firesc, dar și un bun exercițiu care implică un pic de izolare față de restul lumii.
Dan Ungureanu: Cred că acest loc aduce un tip de energie și liniște prielnice pentru creație, chiar și pentru copii. Se formează un cadru pentru acele interese comune, pentru bagajele doldora de informații pe care le primesc, pentru idei și bucurie. Iar ei simt asta și poate de aceea despărțirea de Alma Vii devine foarte grea de fiecare dată pentru toți. Florin Bican: Concursul „Locuiește în poveste!“ îi invită pe participanți să facă exact asta: să locuiască în poveste. Povestea e o structură dinamică și dinamică e și locuirea în ea. Tabăra însăși constă dintr-o mulțime de povești locuibile: ateliere de scriere creativă coordonate de scriitori, proiecte comune, cum ar fi editarea – și manufacturarea! – unei reviste, alcătuirea unui jurnal al taberei, seri de lectură, vizionarea (urmată de discuții) a unui film, producția de filme, excursii și interacțiuni de tot felul. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus – temporar – Alma Vii.
Credit foto: Ema Cojocaru
