Trăim într-un timp în care am și uitat cât de profund suntem condiționați să căutăm sensul în toate lucrurile. Ne comportăm de parcă sensul ar fi mereu prezent și ușor de găsit, dar el este ascuns și, de cele mai multe ori, este un obstacol care reflectă propria determinare. Și în funcție de căutarea și găsirea acestui sens, putem vorbi despre atingerea succesului sau despre eșecul care îi urmează.
Pentru un existențialist, căutarea sensului implică recunoașterea faptului că eșecul este o responsabilitate personală. Pentru un stoic, eșecul este o simplă oportunitate de fortificare a caracterului, iar pentru un om pragmatic vor fi importante utilitatea și efectele practice ale eșecului asupra celui care a ratat. Aceste direcții de abordare a eșecului sunt însă simple artificii dependente de contextul socio-cultural în care ne găsim și reprezintă cerințe atât de flexibile sau de schimbătoare încât paradoxul devine tocmai faptul că lumea, așa, personificată, e cea care trăiește în ea însăși și își dă propriile directive despre cum (nu) se face ceva.
În comparație cu eșecul, succesul este definit strict ca rezultat favorabil al unei acțiuni și are ca punct de plecare un sens sau un scop. Eșecul însă nu este perceput nici măcar ca mijloc prin care se poate ajunge la succes, ci este pur și simplu o neizbândă, un antonim al reușitei, un rezultat negativ al unei acțiuni. Chiar și așa, deși sunt stări efemere și complet subiective, atât succesul, cât și eșecul sunt rezultate ale unor obiective tangibile și includ capacitatea de a naviga între sinele autentic și lumea înconjurătoare. Astfel, ambele sunt un proces continuu de autodepășire și adaptare, o căutare constantă a echilibrului și a sensului în fluxul existenței.
Alice în Țara Înfrângerilor
În literatură, eșecul este adesea însuși nucleul narațiunii. Ratarea protagonistului devine cu ușurință catalizatorul pentru creșterea spirituală a cititorului-martor care trăiește, prin intermediul personajului, propriul catharsis, în timp ce recunoaște în sine propriile temeri și vulnerabilități. La fel ca eșecul personajului, eșecul cititorului este trăit fie ca simplu sinonim pentru nereușită, fie ca apogeu al erorii sau ca dezastru.
Alice, odată cu intrarea în Țara Minunilor, pășește pe un tărâm al contradicțiilor, aparent al nonsensului și în lipsa unui scop clar rătăcește în încercarea de a-l găsi. Personajele pe care le întâlnește, precum și situațiile cu care se confruntă, sunt toate șanse ale ieșirii sale din abisul existențial în care singurul scop este rezolvarea marelui puzzle adresat de Domnul Omidă: „Cine ești tu?“ Așadar, Alice trebuie să-și descopere identitatea, care deși este în continuă schimbare, odată cu intrarea în Țara Minunilor, pare mai degrabă că a fost dizolvată.
Eșecul personajelor, eșecul nostru
În Alice în Țara Minunilor, tema eșecului este explorată pe mai multe planuri. Mai întâi de toate, acesta se manifestă printr-o oarecare discontinuitate în narațiune: Alice alunecă brusc în vizuina Iepurelui Alb și la fel de brusc părăsește, la finalul poveștii, Țara Minunilor. Apoi, eșecul se reflectă în aparenta inutilitate a învățăturilor cu care Alice se confruntă în Țara Minunilor, lecții ambigue care o revoltă tocmai prin lipsa de aplicabilitate în acea lume în care caută, rătăcind, să se întoarcă.
Cu o educație specifică Epocii Victoriene, comportamentul lui Alice este profund marcat de necesitatea de a respecta un ansamblu de cerințe riguroase. Și fiindcă Alice este rodul responsabilităților impuse de autoritatea adulților, însăși curiozitatea care o pune pe urmele Iepurelui Alb devine un prim eșec, pe care copila îl trăiește inițial cu promisiunea unei schimbări, mai ales fiindcă tare se plictisea personajul nostru în acea după-amiază de vară. Curiozitatea are un rol decisiv, încă de la începutul poveștii. Aceasta creează un lanț de întâmplări în care Alice nu doar că trebuie să descopere noi reguli și chiar o logică a ilogicului, dar trebuie să se și adapteze lor pentru a rezolva labirintul geografic al Țării Minunilor și totodată marea ghicitoare care vizează propria identitate. Curiozitatea ar fi trebuit să îi ofere abilitatea de a rezolva conflicte și să-i dezvolte totodată un nou set de valori și potențiale calități. Dar tocmai ieșirea din mediul familiar o împiedică pe Alice să vadă corect această nouă realitate a Țării Minunilor și să se adapteze ei.
La fel ca în alte narațiuni unde este urmărit un fir roșu al dezvoltării eroului, în cartea lui Lewis Carroll eșecul protagonistei devine eșecul nostru. Pentru că reușita depinde de găsirea sensului, în Alice în Țara Minunilor aceasta se referă la capacitatea de a răspunde întrebării „cine ești tu?“ În lipsa rezolvării acestei dileme identitare, experiența personajului este atât inutilă, cât și un eșec. De aceea, la momentul potrivit, Domnul Omidă o învață pe Alice că trebuie să își accepte schimbarea înțelegând-o, nu doar trăind-o.
În Țara Minunilor, fiecare personaj devine un simbol care are semnificațiile sociale ale lumii din care provine Alice. Circumstanțele în care se întâlnesc personajele o supun pe protagonistă eșecului cu aproape fiecare întâmplare deoarece interacțiunea lor reflectă constant inadaptarea și incapacitatea fetiței de a găsi un sens. Iepurele Alb este poate singurul personaj care, asemenea lui Alice, este conștient de natura absurdă a Țării Minunilor, reflectată de exemplu în monarhia bizară care guvernează acest tărâm. Când îl vede pentru prima dată pe Iepurele Alb, Alice se miră, căci cine a mai văzut un iepure cu vestă și ceas?! Iepurele Alb nu doar că are o vestimentație specifică epocii, dar este și extrem de supus ordinii, având întruna teama că va întârzia și că va fi, în cele din urmă, decapitat. Poate că singurul său moment de reală luciditate este în timpul procesului care se desfășoară la finalul poveștii, unde încearcă în mod repetat să împiedice anunțarea verdictului înainte ca procesul să se fi încheiat. Dincolo de toate acestea, graba Iepurelui Alb o face pe Alice să își piardă capacitatea de a rămâne ancorată în prezent. Astfel, ea eșuează nu doar în a-l prinde, ci și în a înțelege scopul sau motivul anxietății Iepurelui Alb.
Pălărierul este veșnic iritat și histrionic, însăși personificarea alienării. În cazul acestui personaj, interogațiile și jocurile de cuvinte par să parodieze tocmai relația adulților cu copiii, astfel că Pălărierul demonstrează că nebunia nu este nimic mai mult decât o copilărie pentru adulți. Zgomotos, maniacal și haotic, Pălărierul pare să aibă ca scop dezvoltarea personajului Alice și face acest lucru prin devierea de la normele pe care ea le cunoștea până atunci. Împreună cu Iepurele de Martie, el este întruchiparea iraționalității, amândoi fiind blocați într-un timp ciclic. Petrecerea ceaiului este o metaforă pentru clasa mijlocie, la care Alice eșuează din nou să se adapteze: la această eternă petrecere a ceaiului, unde nimic nu începe și nimic nu se termină, în absența timpului, Alice este nepoliticoasă și încearcă fără succes să impună manierele la masa la care nici măcar nu a fost invitată. De aceea, pleacă indignată mai departe, așa cum face în toată călătoria din Țara Minunilor. Practic, Alice nu a înțeles nici de data aceasta regula sau scopul jocului. Dar fiindcă este prinsă în acest timp etern, acțiunile sale nu au oricum consecințe reale.
Pisica de Cheshire, în schimb, este un personaj care nu doar că acceptă nebunia din Țara Minunilor, dar o și recunoaște. Este duală și contradictorie și o dezorientează pe Alice prin lipsa de claritate a indicațiilor pe care i le oferă. Așa ajunge Alice să descopere că alegerile sunt infinite, dar mai ales simultan corecte și greșite. Tot Pisica de Cheshire încearcă să o învețe pe Alice că nebunia nu este neapărat nonsens, ci o simplă abatere de la normele convenționale, care nu reprezintă niciodată un adevăr universal. Având rolul de ghid, acest personaj încearcă să o facă pe Alice să înțeleagă scopul aventurilor ei în Țara Minunilor, arătându-i inclusiv faptul că este ridicol să te revolți împotriva nebuniei.
Domnul Omidă provoacă cel mai important aspect al călătoriei pe care Alice o face în Țara Minunilor, datorită puzzle-ului pe care îl formulează. Dar Alice este deja atât de derutată încât nu mai știe cine este sau cum, când și dacă își va mai modifica mărimea, iar Domnul Omidă, simbolul transformării, îi creează și mai multă anxietate fiindcă îi vorbește despre schimbare și necesitatea acceptării ei. Deși personajul o ghidează să accepte realitatea Țării Minunilor, cu tot ceea ce este în aparență nonsens, el reușește mai degrabă să o facă pe Alice să atingă apogeul iritabilității. De aceea, Alice pleacă și din această situație, asta după ce mai fusese o dată întoarsă din drum de către acest personaj care dorea să îi comunice ceva important.
Regina de Cupă este strictă în privința regulilor sale, amenințând cu decapitarea pe oricine pune la îndoială sistemul său dictatorial. Totodată, ea este și cea care domină adevărata autoritate, regele. Se dovedește însă că Regina de Cupă nu ajunge niciodată să execute pe cineva, chiar dacă toți trăiesc sub această teroare a posibilității. Așadar, singura sa putere constatăm că rezidă în retorică. În privința Reginei de Cupă, Alice este inițial foarte politicoasă, chiar dacă observă regulile sale absurde și justiția distorsionată. Și fiindcă Alice descoperă în sfârșit fragilitatea normelor care guvernează societatea, reușește să o înfrunte pe regină și să îi anuleze capriciile. Aceasta este aparenta maturizare a lui Alice, care include din nou schimbarea înălțimii pe care o avea. În cele din urmă, Alice consideră inutilă căutarea unui rost câtă vreme lumea din Țara Minunilor pare să reprezinte opusul.
Așadar, fiecare personaj din Țara Minunilor contribuie la eșecul lui Alice. Acest lucru nu se întâmplă în mod intenționat, ci din cauza faptului că fiecare o expune pe Alice, într-un mod brutal, adevărurilor incomode ale existenței. Poate că Alice nu trebuie să rezolve un puzzle existențial răspunzând la o întrebare, ci trăind, la fel ca în timpul continuu de la petrecerea ceaiului, incertitudinea. Eșecul ei constă oricum în încercarea de a impune ordine acolo unde funcționează alte reguli, iar în acest caz acceptarea dezordinii din Țara Minunilor n-ar putea fi decât o victorie tăcută. Trezirea lui Alice echivalează cu ieșirea din Țara Minunilor, pe care o vede brusc ca pe o reflexie a propriei lumi interioare. Țara Minunilor devine însuși nucleul care o readuce pe Alice în realitatea din care alunecase brusc, unde totul nu este nimic mai mult decât un vis pe care învață să îl controleze și să îl încheie din cauza faptului că se trezește. Așa spulberă Alice iluzia acestei lumi pe care începuse, parcă, s-o înțeleagă.
Spre deosebire de eroii care reușesc în alte povești să rezolve labirintul interior, Alice demonstrează lipsa unei transformări durabile. Călătoria inițiatică, în loc să fie finalizată cu o transformare semnificativă a personajului, devine o simplă revenire la realitate fără ca Alice să fi suferit o schimbare notabilă. Poate că este un simplu eșec narativ această întoarcere bruscă la realitate după atât de multe experiențe fantastice ale protagonistei. Experiențele sale rămân ambigue, iar valoarea lor este diminuată de faptul că personajul nu a acordat tot atâta importanță aventurilor sale câtă le-a acordat cititorul. Aproape că nu putem fi siguri dacă este un eșec plenar sau, din contră, un câștig faptul că Alice s-a trezit, însă am putea considera că este mai degrabă un eșec chiar dacă în acest mod Alice își recuperează identitatea. Odată ce deschide ochii în acea după-amiază aurie, Alice îi povestește surorii sale despre visul pe care l-a avut, însă la fel de simplu se îndreaptă către casă, unde se pare că întârziase la ora ceaiului. Rămâne așadar ca sora sa, care visează cu ochii deschiși la întâmplările povestite de Alice, să trăiască prin imaginație o altă realitate, care promite eliberarea transformatoare.
Imagine reprezentativă: George Roșu.