Să scrii despre proza lui Tudor Crețu capătă o valoare politică specială, în sensul pe care Mirzoeff i-l conferă imaginii – gestul politic al imaginii este să aducă în lumină ceva ce nu se vede, dar nu pentru că ar fi invizibil, ci pentru că, prin constituția sa, lucrul acela este făcut să nu fie, din păcate, văzut, sau e văzut doar în aparență. Proza lui Tudor Crețu, pe care eu am început să o descopăr de la Casete Martor II, se situează în afara mainstreamului, fără să-și facă un program din această plasare, și, bineînțeles, fără să se lase sedimentată, de bună voie, undeva, în afara reflectoarelor. Din contră, proza aceasta solicită aparatul critic și e destul de greu să-i găsești un omolog, poate și de asta aducerea ei în prim plan necesită un efort dublu, la fel și cum lectura romanului nu e tocmai o călătorie de plăcere, ci mai degrabă un traseu pentru care trebuie să-ți găsești timp și resurse. Romanul Maluri a apărut la Vellant în îngrijirea scriitorului și editorului Dan Pleșa, în colecția Traverse, cu o copertă superbă și condiții grafice foarte bune.
Una dintre particularitățile acestei proze este producerea deliberată, dar în același timp, naturală, a unei granulații poetice, dar și această afirmație necesită nuanțări sau diagnostice diferențiale – nu este o proză infuzată de lirism, nici în construcția microtextului, nici în structura epică. În plan aparent, avem de-a face cu un protagonist care pendulează, umblă, se caută într-o zonă obscură, pe limburile dintre sănătate și boală, dintre viață și moarte, fără să părăsească teritoriul realist al întâmplărilor care, dacă nu pot fi deplin înțelese, sunt măcar plauzibile.
Acțiunea se petrece în zilele noastre, în Timișoara și împrejurimi, satul bănățean, pe care Tudor Crețu îl cunoaște foarte bine, ducându-l pe Edi Cristea de la doctor la doctor, apoi la preot, la terapeutica paranormală și la prostituate BDSM, încercând să-și descopere o afecțiune care nu poate face parte din inventarul cotidianului. De aici realitatea se despică și se complică precum dispersia razelor de lumină într-o apă tulbure, iar analiza stărilor lui Edi Cristea se refractă în semiotică și semantică. Aș îndrăzni să avansez mai departe, folosindu-mă și de existența unui personaj cheie, copilul dislalic Iliuță fiind singurul în care eroul își găsește interlocutor și corespondent empatic, că boala acestuia este o boală a rostirii, a ceea ce poate fi (sau nu) numit, și, odată numit, își pierde ceva din consistență. Cuvântul ca osuar al faptului, cuvântul ca document fragil al realității. De aici mai e un pas ca să putem recepta mai bine acea poetică a prozei lui Tudor Crețu – textul solicită pe fiecare rând, autorul îl smucește, îl retează, îl strunește, iar în frază apar așa zișii „emboli poetici“ sau granule care nu se supun rigorilor epice. Am putea spune că aici intervine și fibra constituțională a autorului – a debutat (Dantelăriile Adelei, Editura Mirton, 2001) și s-a consacrat ca poet, dar pusă în acest cadru de sens, granulația poetică a epicului poate fi văzută ca parte a planului de construcție și realizare a romanului.
Din această curiozitate, m-am hotărât să-l iau la chestionat (iar el a fost de acord să suporte întrebările psihiatrului).
„Stătea exact sub bec, care mai mult gălbejea decât lumina“, „Pânza sură ținea loc de latex, mătase, satin. Sclavul era mărunțel. Bretonu-i era mult mai anemic“, „Literele își pierdeau negreala. Stropii de ceară aduceau peceți. Trebuia să rupă vraja, să simtă corzi metalice pleznind“ – oriunde aș deschide cartea, pot să extrag fraze care funcționează poetic, alteori propozițiile devin eliptice, dialogurile intră direct în text, fără concesii pentru cititori, fără explicații de prisos, unde nu mai e rost de discuții, pui câte un „etc“. Și totuși epicul merge nestingherit, acțiunea nu pierde timpi în explorarea realității. Cine scrie romanul: poetul sau prozatorul? Cum a fost să scrii romanul Maluri? A curs dintr-una ca un poem sau ai făcut schițe și planuri? Cât timp ți-a luat?
Poetul și prozatorul sunt „ale filei două fețe“. Cum remarcai, nu „caut“ poezia, nu încetinesc textul. Dimpotrivă, îl turez. Dacă ajung (și) la poezie e pe calea dinamicii. Oblu spus: pentru mine, proza înseamnă, în primul rând, poveste, viață – care nu sunt suficient de vii, dacă nu sunt și poezie. În Maluri, propoziția scurtă s-a instinctualizat. Efectul de incantație s-a cronicizat. Dialogurile sunt, majoritatea, fără verba dicendi. Intervențiile auctoriale, parcimonioase. E o carte în care vorbesc personajele, nu autorul. Tocmai din aceste cauze și nu în pofida lor, ,,acțiunea nu pierde timpi în explorarea realității“. Realismul meu nu e socio-istoric.
Pe ce te bazezi când scrii?
Nu mă bazez, nu în primul rând, pe date, documente etc., ci pe senzori. Pe cum simt, „văd“, inclusiv în sensul că îmi imaginez, un lucru, un om, o întâmplare. Pe developarea unui crâmpei de realitate, pe reverberațiile sale fantasmatice. Am scris acest roman între 2016-2020, cu pauze destul de lungi, ce-i drept. El are o structură, așa zicând, tradițională. E o întoarcere la persoana a III-a, la narațiunea aparent obiectivă, deși fondul obsesional e, prin demonismul său, specific, mai degrabă, persoanei întâi. Cartea dă seama despre un exorcism. Am văzut de aproape un asemenea caz, trecut prin toate filtrele: medical, ocult, religios etc. (Uite că s-a ivit și aici un etc…). Am mai spus-o: un text nu e viu, dacă nu își ia prin surprindere autorul, dacă nu se autogenerează până la/de la un punct. Nu lucrez, deci, după scheme, ceea ce, evident, nu înseamnă că nu am o viziune asupra ansamblului. În cazurile fericite, textul e mai inteligent decât autorul.
Romanul Maluri e și un loc de desfășurare a graiului bănățean, a regionalismelor care dau savoarea cadrelor rustice, dar nu numai, un studiu bun pentru lingviști și etnografi. În afară că ești bănățean, de unde această apetență nu doar pentru cuvintele și formele locale, ci și pentru sat, obiceiuri, port? Sunt doar o parte necesară a peregrinărilor lui Edi Cristea care trebuie să caute soluții în afara orașului, a centrului?
Ar fi, să zicem, vorba (și) de un realism lingvistic sau de limbaj. De rezonanță, magnetică sau nu, în care graiul bănățean intră cu lexicul celorlalte capitole, al celor medicale bunăoară. Contrarii, aparent, inarmonizabile. Peltova e un sat imaginar din Banatul de munte. Tatăl meu, unul dintre etnologii de seamă ai generației lui, provine din acea zonă, situată, mai precis, între Oravița și Sasca Montană. Am petrecut multe vacanțe, de vară mai ales, acolo. Personajele prime ale acestui topos – copilul peltic Iliuță și descântătoarea Arginta – „sluțesc“ cuvintele, le modifică. Fiecare în felul său. Graiul locului mi s-a părut de neratat. Altfel, acest sat e, la rându-i, un „paradis în destrămare“. O așezare în care școala și saivanul au acoperișuri de azbest. În care se prinde pește cu mâna și se joacă „Zăpușul“. În care se bea la greu și boata e, mai mereu, la îndemână. Ca să nu mai vorbim de micul trafic cu produse sârbești. Scurtimea replicilor – dialogurile au, în genere, replici succinte, fragmentate – încearcă să potențeze frustețea acestui mediu. Un dialog bun te face, înainte de toate, să auzi ce citești. Dincolo, însă, de aspectele (anti)sociale ale decăderii satului, tipice pentru ceea ce s-a numit noul ruralism, m-au interesat eresurile și cosmicitatea. Magia, așa cum încă se practică, contactul cu elementele și cu sălbăticiunile (lupii) care dau iama de Crăciun…
Ce se mai întâmplă cu proiectul Casete martor? Am descoperit acolo o frază (citez aproximativ, te rog să mă corectezi) – „tot ce nu ajunge să fie scris, nu există“ pe care o identific drept filonul profund al acestui proces de înregistrare, și, în esență, în munca scriitorului. Ce înseamnă scrisul acestui „documentar“ existențial? De unde ai început să îl scrii? Și cum îl vezi în devenire?
Maluri e, într-un fel sau mai multe, Casete martor III. Personajul-pilon e același. Demonii sunt, acum, înfruntați la propriu, ca entități. În general, în cărțile mele, supranaturalul apare ca real. (Îmi) Supraviețuiesc scriind. Transformând, cât și cum mă țin puterile, ce mi se întâmplă în literatură. Nu pot trăi din scris (cine poate?), dar trăiesc pentru scris. Ceea ce e mult mai important. Sper să reușesc să-mi spun/scriu povestea. Maluri, altminteri, continuă critica de sistem. Dacă în Casete martor I e vorba de școală, în volumul al doilea, de administrație, în cel de la Vellant, vine rândul sistemului medical și al (re)mediilor oculte. Dureri inexplicabile și (pre)viziuni și mai și. O cronică psihedelică a României prin care am trecut. Un asemenea proiect nu se termină, de fapt, niciodată, tocmai de aceea e o Carte. Pentru mine cel puțin.
Nu am apucat să te întreb aproape nimic despre poezie, deși am pomenit atât de des poetica în proza ta. Unde simți că e vocația ta? Poți să scrii doar gânduri? Știu că ești și pescar pasionat – ți se întâmplă să stai pe marginea apei și să scrii în gând? Apoi, dacă se va face un cititor de gânduri în viitor care ar transpune în Word textul interior în amănunt, crezi că asta ar simplifica sau ar sărăci procesul de scriere? E trecerea gândului prin mână un filtru, un creuzet sau o frână a scrisului?
Pescuitul e una dintre „eșiri“. Natura are, chiar și în miezul orașului, o putere aparte. Efectul vizual al apei limpezi, de pildă, al verdelui ei e mai puternic decât al cafelei uneori. Caut, pe coclauri, o liniște pe care doar scrisul mi-o mai dă. Practic spinningul (pescuitul cu momeli artificiale la răpitor). Bat apa cu linguri și voblere. Dar nu despre asta e, cel mai adesea, vorba, ci despre conținuturile psihice care nu ies la iveală decât când ești tu cu tine și care o iau, și ele, la vale, ca o altfel de apă, ce te-ar putea, mult mai ușor, îneca.
Momentan, lucrez la un volum de versuri, ma-ma, pricinuit de Trecerea mamei mele. Încă o dată, față cu hăul, n-am avut altă armă – decât literatura. Convertirea, în timp real, a veninului în medicament, a prăbușirii în bungee jumping. Nu știu ce Worduri ne rezervă viitorul, nici măcar ce reflecții sau filtre. La câte gânduri, cum zici, au trecut prin ea, aș putea să ridic mâna și să o privesc, fără să mai țin, ca Hamlet, un craniu. Nu de alta, dar n-am biruit, încă, în lupta cu cel de pe umeri. Dimpotrivă.
Imagine: arhiva personală a autorului
