Dacă le dai oamenilor libertate, știi ce fac cu ea? Pe fondul înfruntărilor dintre Armată, Miliție și Securitate, cinci sute de persoane au fost luate drept teroriste și închise într-un bazin de înot. Disperat, haotic, oamenii își caută adevărul și dreptatea. Inspirat din fapte reale, petrecute la Sibiu în decembrie 1989, cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu nu intenționează să se facă plăcut, ci este necesar, ca reprezentare a unei file din istoria noastră.
Libertate a avut premiera la TIFF, iar din 6 octombrie va fi proiectat în cinematografele din toată țara. Cu acest prilej, am stat de vorbă cu Tudor Giurgiu despre cultura toxică a secretelor, despre perspective & nuanțe de gri, despre compromisuri și despre importanța de a ști de unde ne tragem.
În decembrie 2022, chiar în Sibiu, orașul unde s-au petrecut faptele care au inspirat Libertate, o sală arhiplină a urmărit în avanpremieră „o variantă de lucru“. Care au fost atunci reacțiile spectatorilor și cum au modelat ele producția ulterioară a filmului?
Filmul era aproape gata atunci, nu prea mai aveam ce să modelez. Dar a fost foarte interesant cum Sibiul, în continuare, este probabil singurul loc unde o să mai captez niște reacții foarte viscerale, umorale, epidermice față de film, pentru că o parte dintre spectatori se văd acolo, pe ecran, reprezentați, ei au fost protagoniștii. După film, discuțiile au durat foarte mult, spre final, au început chiar să se certe, cum mă și așteptam. Cei din miliție spuneau într-un fel, alții în alt fel. S-a dovedit, din nou, că existența mai multor adevăruri este nu doar parte din film, ci și parte din discuțiile de după.
Cea mai impresionată pentru mine a fost intervenția unei doamne, a unei asistente medicale în vârstă, care a luat microfonul și mi-a mulțumit pentru faptul că am arătat tot. Eu i-am spus: „Doamnă, am arătat cât de mult am putut“, iar ea a completat: „Nu, nu, ați fost elegant, ce se vede în film e doar așa, o formă edulcorată a realității, pentru că de fapt ce am văzut eu acolo“, ea chiar coborâse în bazin în acele zile, dăduse primul ajutor, „ce era acolo era de nesuportat, de neprivit, oameni cu răni oribile, sânge peste tot.“ Sigur că asta m-a făcut să-i povestesc că și eu îmi doream să se vadă mai mult, dar de fapt nu am avut bani să fac suficient de multe răni, de prosthetics. Știam că iadul de acolo fusese mult mai urât decât s-a arătat în film, dar cred că, pe de altă parte, dacă aș fi făcut așa, devenea o abordare foarte naturalistă și nu voiam asta. Mi se pare că am păstrat totuși măsura justă în ce am arătat, iar doamna era în mod sigur foarte marcată de fapt de ce văzuse în urmă cu treizeci de ani.
Care a fost scânteia de la care a pornit acest film?
Scânteia a fost dorința Oanei Giurgiu, a producătoarei, de a face un film cu tematica Revoluției, pentru că la vremea când pornise proiectul, se apropiau cei treizeci de ani de la acel moment. A căutat subiecte împreună cu Cecilia Ștefănescu, scenarista, și cu Nap Toader, alt regizor care era inițial atașat proiectului. La vremea respectivă, Nap a venit cu ideea bazinului, pe care o prinsese din zbor discutând cu un supraviețuitor. Așa a început totul și este, fără dubiu, cea mai bizară poveste legată de Revoluție pe care am auzit-o, care chiar merita un film.
Când te-ai alăturat proiectului, ai făcut și interviuri de documentare, apoi ai scris scenariul împreună cu Cecilia Ștefănescu.
De cum m-am alăturat proiectului, mi-am zis că nu pot să fac altfel decât să intru cât mai în zeama subiectului. Am citit câteva cărți obscure care s-au scris deopotrivă despre Armată și despre cei de la miliție, care se băteau cap în cap. Așa am ajuns să fac un fel de jurnalism la firul ierbii, am încercat să dau de o grămadă de oameni mici, obișnuiți, care erau dispăruți, oameni care sunt menționați doar așa, în treacăt în cărți. Țin minte că citeam și, când găseam un nume, îl căutam pe Google, sau pe Facebook, pe Instagram, căutam prieteni în comun. Pe unii i-am găsit în Olanda, în State, pe alții, din Armată, retrași la vatră într-un sat pierdut de lângă Dorohoi, și m-am dus până la ei pentru că mă interesa foarte mult să văd care a fost de fapt jocul de putere al acelei unități militare, cum au putut, poate de panică sau de stres, să tragă așa animalic în oameni. După care am fost la întâlniri foarte emoționante cu civilii, cu mulți dintre cei care au suferit și și-au pierdut copii, familie. Mă duceam acolo cu asistenta mea, cu Stela Matioc, iar ea e foarte sensibilă și plângea după întâlnirile astea, plângeam și eu, pentru că te încărcai puternic, era inevitabil. Trauma acestor oameni e atât de prezentă, de puternică, încât nu puteai să fii de piatră, să alegi câte o bucățică, luăm asta de aici și asta de dincolo. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care s-a complicat tot procesul ăsta de căutare, de digerare, de rafinare. Citeam și aflam tot timpul mai multe povești și mai multe detalii, lucruri pe am preferat să mi le notez într-un jurnal, într-un caiet, pentru că n-am vrut să-i filmez pe acei oameni. În felul ăsta, practic, au rămas în mine toate acele detalii, toate acele întâmplări, și m-au ajutat să leg la final firele poveștii.
Când m-am apucat de scris, mi-a fost greu de hotărât ce poveste, ce detaliu rămâne, mai ales că aveam în cap tot timpul că e o operă de ficțiune tot scenariul, că nu putem să facem o reconstituire, o documentare despre tot ce a fost la Sibiu, e doar o felie precisă.
Care a fost cel mai tulburător lucru pe care l-ai aflat în timpul documentării?
Fără discuție, a fost povestea familiei Chircă, cei care, de frica gloanțelor, s-au urcat în Oltcit cu copilul lor de doi ani și au vrut să plece la țară, dar pe drum s-au speriat la un baraj făcut de forțele patriotice, iar soțul [personajul jucat de Toma Cuzin – n.r.], în loc să apese pe frână, a apăsat pe accelerație, a traversat barajul, s-au tras în ei peste cincisprezece gloanțe, copilul lor, care se afla pe bancheta din spate, a murit, părinții au fost răniți, ea fiind la vremea aceea însărcinată în luna a șasea. În cele din urmă, ea a ajuns la spital, a fost operată, copilul cu care era gravidă a scăpat, dar a fost numită teroristă, a fost săptămâni întregi numită așa, iar el a avut o criză de nervi și cred i că s-a declanșat o boală psihică la momentul respectiv, după care a suferit ani întregi. A fost și el dus la bazin, a fost unul dintre cei care și-au pierdut total busola, invoca copilul pierdut, striga mereu după criminali. Or, să îi vezi pe oamenii ăștia după treizeci și ceva de ani nu e lucru ușor.
Îmi place că ai adus laolaltă mai multe perspective, e acolo la mijloc un haos constructiv, un început de discuție. Când ți-a fost clar că vrei ca povestea să aibă această nuanță de film documentar?
Când m-am alăturat proiectului, povestea era scrisă inițial având în centru un personaj principal, căpitanul de miliție, iar aparatul îl urmărea tot timpul și ce știa el, știa și spectatorul, deci perspectiva era una foarte asumată, a unui singur personaj. Dar eu, încărcat fiind de atâtea povești din documentare, mi-am spus că nu mai vreau să fac tipul ăsta de cinema ca formulă narativă. Mai făcusem asta și la De ce eu? și, pentru că oricum fac filme rar, mi-am zis că pot să încerc și altceva, să îmi asum evident niște riscuri. Am zis să încercăm să scriem o narațiune mai complexă – nu din dorința de a arăta de toate pentru toți, nu am vrut să facem o ciorbă, ci am vrut să respectăm ce s-a întâmplat de fapt atunci: puteai fi orice om de pe stradă și, ca revoluționar, primeai o armă, primeai câteva misiuni, te duceai în oraș, ajungeai poate chiar la spital să-l aperi și, după cum s-a întâmplat, cineva te lua drept terorist pentru că aveai arma, ajungeai să fii bătut, ajungeai în bazin, apoi, rănit fiind, te reîntorceai la spital și de acolo, unii, care s-au pus pe picioare într-o zi sau două, au fost trimiși înapoi în bazin. Acesta era tipul ăsta de mișcare din acele zile, deloc browniană, de haos, de confuzie, de nu știi cine al cui este, nu știi dacă ți-e frate, ți-e dușman, ți-e inamic… Exact dinamica asta m-a făcut să mă gândesc să construim o narațiune de tip suveică, i-am zis eu, în care personajele să preia narațiunea unul de la altul, pentru ca, în final, să-i aduc pe toți în bazinul ăsta, bazinul care i-a colectat pe toți.
Ai avut în minte gânduri sau (pre)concepții despre ce s-a întâmplat la Revoluție care ți s-au demontat pe parcurs?
Aveam credința că Securitatea, cu tot aparatul ei represiv, cu toată aparatura de ascultare, a fost, de fapt, mastermind-ul care a condus la toate relele întâmplate atunci. Și, deși citisem și era dovedit faptul că Armata a tras și în Timișoara – deci nu știm despre relele ei neasumate –, documentarea pentru film mi-a arătat că Armata poate fi foarte ușor trasă la răspundere pentru haosul creat și pentru o bună parte, nu aș zice chiar pentru toți, doar pentru o bună parte dintre morții care au fost la Sibiu, totul din cauza unei crize de leadership, a unui haos total, de nu știa stânga ce face dreapta. Nu perioada din decembrie, zilele, săptămânile în care s-a tras mi s-au părut cele mai condamnabile, ci atitudinea Ministerului Apărării – deși sunt convins că la fel au făcut toate structurile de forță –, atitudinea lor de după ianuarie 1990, când au încercat să mistifice adevărul, să-și șteargă urmele și să-și spele toți oamenii implicați în povestea asta. I-au detașat, i-au trimis pe la țară, prin alte garnizoane, ba chiar, în cazul unității din Sibiu, au rescris toate jurnalele unității. Un procuror tânăr, un militar, îmi spunea că îi e foarte jenă să privească în urmă la acești treizeci și ceva de ani, să se uite la cum au fost instrumentate anchetele de atunci, care ar fi putut să se conducă la aflarea adevărului, dar niciun coleg de-al lui de pe vremea respectivă, tot procuror militar, nu a avut niciun interes să se afle adevărul și să se spună cu subiect și predicat că Armata a fost de vină. Sunt convins că și în Securitate lucrurile au fost cvasisimilare, nici ei nu și-au asumat o bună parte din ce au făcut. Senzația e că ne-am îngropat în hârtii, în explicații, dar și în minciuni.
E o neasumare a responsabilității care se perpetuează până în ziua de astăzi.
Evident, și nu crezi în stat, pentru că statul nu ți-a dat motive să ai încredere în el. Cumva, cred că nu e foarte plăcut să-ți asumi eșecul, greșelile. Am mai spus asta, am citit Svetlana Aleksievici după ce am văzut un spectacol la Teatrul Bulandra, Băieții de zinc, și ea spune foarte frumos în carte că cel mai greu e să te uiți înapoi în tine, să-ți asumi și să-ți înfrunți trecutul. Ești în stare să o faci? Ești dispus să o faci? Nu e foarte simplu și, de fapt, mulți preferă să se cruțe. Să te cruți înseamnă să faci un compromis, să nu te confrunți cu tine și să nu-ți pui sub lupă toate neajunsurile pe care le ai.
Să vorbim puțin despre public, pentru că ești preocupat și de puterea educativă a cinema-ului – Festivalul de Film Transilvania, al cărui director ești, are un program de educație cinematografică pentru elevi, EducaTIFF, și un atelier de film destinat adolescenților. Ce i-ai spune unui tânăr care ar lua scenele cele mai violente din film drept ficțiune pură? Ceva care nu avea cum să se întâmple în România.
E justă întrebarea. La Oppenheimer, niște oameni foarte tineri, de șaisprezece, optsprezece ani, s-au dus să vadă o ficțiune. Ei nu știau că Statele Unite au dat cu bomba atomică în Japonia și mult timp au văzut filmul ca pe o operă de ficțiune.
Aici nu cred că va fi riscul ăsta, dar cred că s-ar putea să se uite la Libertate ca la un film care să-i lămurească, pentru că Revoluția nu e un subiect pentru ei, să fim serioși, e ceva ce ei nu au trăit. Părinții poate le-au zis câte ceva, la școală episodul a fost tratat foarte plicticos și neinteresant, într-o jumate de pagină sau o pagină. Cei care chiar vor avea curiozitatea să vadă filmul vor înțelege cu adevărat de unde am pornit ca țară. Te naști într-o țară, te acomodezi cu defectele ei, cu lucrurile care nu merg, dar la un moment dat, când te maturizezi, începi să îți pui întrebări: De ce se întâmplă lucrurile așa? De unde vin problemele, de unde e neîncrederea asta? Uite, de aici vin. Dacă vezi filmul ăsta, înțelegi foarte bine de unde a început totul, pentru că 1989 e un moment de moarte a unei lumi și de naștere a alteia, care s-a născut strâmb, pe o minciună. Cred că e nevoie doar de puțină curiozitate din partea celor tineri.
Te-au însoțit anumite frici în realizarea acestui film?
Am avut frica de a nu găsi măsura potrivită pentru a spune povestea. Frica de a nu fi asociat cu anumite grupări de putere. Frica de a nu albi securiștii. Pentru că toți care au făcut parte din poveștile astea au avut schelete în dulap. Și ne-am asumat împreună, cei care am scris scenariul, un risc major, pentru că e dificil să faci un film cu personaje principale din rândul Miliției și al Securității, adică eroii negativi de până acum în mentalul colectiv. M-am întrebat tot timpul cum să fac, pentru poate oricând să vină cineva și zică: Hai, mă, Giurgiu face filmul ăsta ca să-i scape, ca să ne arate că au fost și ei oameni. Și, da, filmul îți arată că au fost cu toții oameni, și soldații, și milițienii, și chiar am încercat asta mereu, să nu arăt o perspectivă unilaterală, ci să-i arăt și pe soldații tineri, care, da, au comis acte de o cruzime extremă, dar le-au făcut în egală măsură pentru că erau speriați, pentru că erau panicați, pentru că primeau ordinele astea, dar și ei erau copii până la urmă, oameni tineri, speriați, nu aveau cum să se împotrivească dacă așa li se spunea și li se inocula că au în față dușmanii absoluți, care sunt teroriști, care complotează și riscă să atragă după ei alți teroriști. M-a interesat să păstrez dimensiunea asta umană. De pildă, am avut, până în ultimul moment, ideea secvenței din final, cu milițianul care, odată eliberat, a mai fost bătut încă o dată pentru toate lucrurile rele cu care asociem de fapt Securitatea. Asta cred că a fost ideea Ceciliei și mi-am zis, bingo, e cel mai bun mod de a termina filmul, pentru că am simțit tot timpul stresul ăsta că am fi putut fi ușor acuzați de Armată, că ținem partea Securității, deși nu e așa.
Libertate a primit de curând Premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă la Festivalul de Film de la Sarajevo, ceea ce înseamnă că distribuția sa va fi sprijinită în peste 3000 de cinematografe din toată lumea – e un lucru care mă bucură tare mult, felicitări. Dar aș vrea să-l leg de discuția recentă despre ordonanța austerității, care amenință să distrugă încet cultura, și de starea cinematografelor din România, de faptul că avem în prezent mai puține cinematografe deschise decât imediat după Revoluție. Cum vezi situația asta, din perspectiva unui realizator de film?
Încerc să văd partea plină a paharului, în sensul că există totuși mai multe săli față de câte erau în urmă cu cinci sau șase ani. E totuși un pas înainte. Și, dacă vrei ca filmul tău să ajungă la public, trebuie să faci niște eforturi colosale de promovare, să-ți pui filmul pe agenda publică. Cam asta începem să facem. Dacă îți pasă, trebuie să te duci în țară, să-ți găsești publicul. Am avut surpriza și bucuria să găsesc în secuime – etnici maghiari, oameni despre care ți-ai zice că nu au vreo legătură cu o poveste din Sibiu – nu numai o sală plină, ci și să discutăm o oră despre film, și asta cu toate că am făcut proiecția într-o sală neechipată, nu într-un cinematograf, căci și la ei cinematograful stă să fie renovat. Cred că ai nevoie de multă îndârjire și să-ți faci un scop ca în câteva luni de zile să duci filmul peste tot. Asta ne propunem să facem, să-l ducem și în școli, și în facultăți, în spații neconvenționale, și să le arătăm tinerilor filmul ăsta, căci pentru ei are cea mai mare importanță.
Cum te raportai la libertate în 1989, când aveai 17 ani?
Era un concept foarte difuz, pentru că nu mai credeam că o să trăiesc așa ceva. Mi-era foarte ciudă, dar eram și foarte inert și mă acomodam cu gândul că o să ascult numai muzică ilegală la radio, la Vocea Americii și la Europa Liberă. Mă bucuram că tata mergea în Germania, unde mai pleca la niște cursuri, și când se întorcea îmi aducea bagajul plin de gumă, de Pepsi și altele… De fapt, asta îmi lipsea, posibilitatea să ies din această lume. Ăsta era singurul raport precis, faptul că eram închis, că nu aveam voie să ies. Alții de vârsta mea puteau ieși, dar eu nu. Asta și-a pus amprenta asupra mea în toți anii de după, și chiar și acum, pentru mine cel mai important e să călătoresc, mi se pare cel mai important și cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. Ai libertatea s-o faci.
Ce lecții crezi că încă nu am învățat după mai bine de treizeci de ani de libertate?
Nu am învățat să vorbim despre trecut și nu am învățat că nu e bine să ai prea multe secrete. Cultura secretului e atât de toxică. Cred că ne găsim prea multe explicații și motive pentru nu avea acces liber la arhive. Ne înconjurăm de argumente penibile în loc să lămurim toate lucrurile care ne scapă în legătură cu trecutul nostru, toate lucrurile pe care nu le știm. Și nu vorbesc doar despre 1989, ci și despre evenimentele de la 23 august, ce s-a întâmplat la schimbarea puterii – cum au venit, de fapt, comuniștii? Care e legătura dintre Biserica Ortodoxă și stat, ce s-a întâmplat pe vremea comuniștilor? Erau pe vremuri niște narațiuni extrem de aiurea în cărțile de istorie, pe care nimeni nu le-a schimbat ulterior. O grămadă de lucruri au rămas nelămurite și nu discutăm despre ele.
Credit foto: Nicu Cherciu
