Îl convinsesem pe Mihai să îl lăsăm pe David la mama, iar noi să tragem o fugă până în Vamă. Găsisem cazare last minute la un hotel de patru stele aproape de plajă. Cu salariul lui de programator din Germania, ne permitem. Măcar atât.
Avionul a aterizat la timp, dar bagajele s-au lăsat așteptate, iar coada la taxiuri i-a depășit limita de răbdare. A ajuns acasă cu ultimul autobuz, mult după lăsarea întunericului. L-am primit în prag, dar el m-a ținut la un braț distanță până s-a dezinfectat. Uitasem că spaima lui de microbi nu se sfârșise odată cu pandemia.
– Ți-e foame?
– Nu prea. Unde e David?
– A adormit.
– Tare aș fi vrut să-l găsesc treaz.
În camera lui David era cald și mirosea a copil adormit și transpirat. Mihai s-a aplecat și l-a mângâiat pe frunte. Tăblia patului a scârțâit sub greutatea lui.
– Mi se pare mie sau a mai crescut?
– Da, încă un pic și mă depășește. O să-l vezi mâine. Acum hai în sufragerie, să nu-l trezim!
În semiîntuneric, Mihai a călcat pe ceva, s-a dezechilibrat și, cu o grimasă de durere, s-a proptit cu mâna de perete.
– Fir-ar al dracului de Lego! De câte ori nu i-am spus să-l strângă!
– Șșșș! N-a avut când, m-a ajutat pe mine la cumpărături.
– Mai bine își făcea ordine în cameră!
– Era prea obosit ca să mai facă ordine. A cărat apa minerală pe balcon.
– Puteați să lăsați căratul în seama mea!
– Te rog, Mihai!
A ieșit pe bâjbâite, clocotind și fără să mai țină cont de jucăriile care zburau în lături. Am închis repede ușa, după ce am aruncat o privire către pat.
Trântit pe canapea, și-a scos de sub coaste o pernuță decorată cu mărgele (La ce ți-or fi trebuind atâtea pernuțe!) și a aruncat-o pe jos.
– Crezi că eu nu aș fi vrut să ajung mai repede? Vocea lui bărbătească, de obicei rotundă și joasă, acum părea de adolescent.
M-am ghemuit în celălalt capăt al canapelei, cu pernuța azvârlită de Mihai la spate. Ar trebui să mai cumpăr una. Poate chiar două.
Pe măsuța de cafea pusesem o sticlă de vin alb, lângă un platou cu brânzeturi și fructe.
– Cum e vinul?
– Nu e Châteauneuf-du-Pape, dar merge. A golit paharul, cu ochii pe jumătate închiși. Peste câteva minute, sforăia.
Hotelul e cochet. Pe balconul mic și cu vedere la mare, la umbra copertinei de pânză cu dungi albe și albastre, recitesc schimbul de mesaje cu Ingrid: Diseară e concert la Mahala, vine toată gașca! Parcă o vedeam tastând la repezeală, cu țigara în colțul gurii și bigudiurile în păr. Nu știu, fată! E și Mihai cu mine. Entuziasmul lui Ingrid nu e ușor de domolit: Și ce, sanchi, haideți amândoi!
S-a făcut șase, să văd cu ce mă îmbrac. Bluza de satin negru o fi prea elegantă pentru cârciuma cu nisip pe jos?
Pe pat, Mihai se joacă absent cu un smoc de păr de pe piept. Boxerii negri contrastează cu paloarea pielii. În Germania, rar te vede soarele.
– Du-te tu, eu n-am chef!
Puteam să jur că așa va face.
– Atunci pentru ce am mai venit? Doar ca să stăm în casă?
Mihai flutură ambalajul prezervativului, ca pe un trofeu.
Ridic din umeri.
– Pentru asta nu era nevoie să venim până aici.
– Atunci unde?
– Acasă.
– Cu un adolescent la ușă? Pff!
Se întinde, cu un căscat zgomotos și își aranjează pernele la spate.
– Ce e, n-a fost bine?
Se uită la mine cu o sprânceană ridicată, în timp ce pipăie după telefon pe noptieră. Îi întorc spatele și intru în baie să probez ținuta în fața oglinzii. Se șifonase în bagaj.
Mihai aruncă telefonul pe pat și își aprinde o țigară.
– Te-ai prefăcut?
– Vezi să nu se pornească alarma de fum!
Vine în baie și aruncă chiștocul în WC.
– Nu mi-ai răspuns la întrebare. Am auzit un crescendo în vocea lui.
Pufnesc și îmi dau ochii peste cap, apoi continui să netezesc pliurile bluzei.
– Abia aștepți să te duci cu ăia!
– Abia aștept să scap de tine!
Palma mă nimerește în arcada stângă și mă trimite cu capul în oglindă. Mă sprijin de marginea chiuvetei cu un gest reflex. Îmi țiuie urechile și simt presiunea sângelui în obraji.
Trezit, Mihai încearcă să mă ia în brațe. Cu podul palmei proptit în pieptul lui, răcnesc:
– Lasă-mă!
Țipătul meu îl electrocutează. Se retrage, apoi se lasă greu pe marginea patului, cu fața ascunsă în mâini.
Tot ce mă interesează acum e gheața din frigider. Apoi trusa de farduri. Mă felicit că i-am ascultat pe ai mei și am ales doar „băieți buni“. Cât fond de ten mi-ar fi trebuit dacă m-aș fi măritat cu un boxer?
– Plec.
– Stai, te rog, nu pleca!
Bolborosește ceva despre iertare, dar nu-l mai aud. Ușa se trântește singură în urma mea.
După ce îmi scanează brățara de acces, bodyguard-ul de la intrarea în bar îmi arată spre masa prietenilor mei. Mă uit în direcția mâinii lui și disting siluetele cunoscute.
Concertul începuse de o oră. Solistul trupei, cu vocea șlefuită de multe pahare, e în formă de zile mari. Trompetistul și bateristul sunt deja în transă, îmboldiți de energia mulțimii care a umplut sala și dă pe afară, ca spuma dintr-o halbă de bere.
Ingrid, în blugi un pic prea strâmți, mă strânge la pieptul ei generos. După saluturi și îmbrățișări, încerc să-i povestesc ce s-a întâmplat, dar muzica distorsionează cuvintele. Sper ca machiajul abundent și lumina slabă să păcălească ochiul de soacră al prietenei mele.
Masa noastră e în fundul sălii. Pe ușa batantă a bucătăriei, cât pe ce să mă lovească un chelner cu o tavă de mici. Miroase a prăjeală, alcool, transpirație cu urme de after-shave și bețișoare parfumate. Sau iarbă.
O atingere pe umăr și mă întorc spre un bărbat înalt, nebărbierit, cu ochii injectați.
– Ce faci, păpușă! Câți ani ai?
Îmi strânge mâna prea tare și face o tentativă să mi-o sărute, dar se clatină și nu nimerește.
– Contează? Patruzeci-ish.
E prea beat ca să observe continuarea.
– Oho, ești tânără!
– Dacă zici tu!
– Și frumoasă!
– Mersi.
– Serios, nu glumesc. Ești o roșcată mișto!
– Sunt și măritată.
– Și ce dacă!
– Am și un copil!
– Și mai vrei unul?
– De ce întrebi? Ai unul de vânzare?
Cască ochii, apoi se repliază.
– Nu, dar pot să-ți fac rost.
– De ce aș mai vrea un copil?
– Eu aș vrea un copil!
– Treaba ta ce vrei!
– De ce te superi? Ești superbă!
– Mulțumesc! Dar am venit pentru concert.
Am în față niște tipi înalți, cu părul blond nisipiu specific nordicilor, cu câteva gagici care se fâțâie lasciv, cocoțate pe scaune. Trebuie să mă ridic pe vârfuri să văd.
– Hai cu mine!
Înainte să apuc să protestez, bărbatul mă trage după el. Navighează prin masa de corpuri cu o tenacitate surprinzătoare pentru cât e de beat. Face loc pentru amândoi prin împingere, ca un spărgător de gheață în Marea Nordului.
Ajungem în fața scenei. Aș vrea să mă duc înapoi, dar nu am loc. Treptat, ritmul mă prinde și încep să mă unduiesc cu capul pe spate și mâinile spre tavanul de stuf. Colierul de scoici mi se mută de pe un sân pe altul. Solistul îmi face cu ochiul și ridică degetul mare, aprobator. Toate privirile sunt îndreptate, inevitabil, spre fundul meu. Mă simt ca la Amsterdam, în vitrină.
Bărbatul de lângă mine e încântat.
– Vreau înapoi! strig în urechea lui.
În loc să mă conducă la masă, mă ia in brațe și încearcă să mă urce pe scenă. Mă zbat, zgârii, mă las greu. Ar fi culmea să strice concertul un bețiv care jumulește în prim plan o roșcată. Poate avea dreptate maică-mea să nu mă vopsesc arămiul ăsta țipător. Parcă ai ieșit din tura de noapte. Norocul meu că e prea amețit și mă scapă din brațe. Chiar în fața boxelor. Simt decibelii ca niște ciocane în coșul pieptului. Țip inutil și fac semne disperate spre masa noastră.
Cu o halbă într-o mână ridicată deasupra capului și țigara în cealaltă, Ingrid ajunge la mine pufnind de râs. O urmez docilă printre corpurile în mișcare. Șoldurile și umerii mi se ciocnesc de alte șolduri și umeri. Șuvițe desprinse din păr mi se agață din când în când de ceasuri sau brățări. Pe drumul spre masa noastră sunt trasă, împinsă, înghesuită, smucită.
Îi simt respirația în ceafă. S-a străduit să se țină după mine, ca un câine jigărit după o căruță costelivă. Mă întorc spre el iritată.
– Ce mai vrei?
Nu-mi răspunde, dar goliciunea din pupilele dilatate e ațâțătoare. Joint-ul trece firesc, dintre buzele lui într-ale mele.
Frigul mă trezește. Sunt întinsă aproape de mal, recunosc doar zgomotul valurilor. Am nisip peste tot, în sandale, în păr, în chiloți. Cel de lângă mine doarme chircit, cu o mână sub cap. Respiră pe gură și o șuviță de salivă i s-a scurs pe bărbie. Are nasul înfundat. O fi răcit pe nisipul umed.
Mă scutur și plec împleticită spre hotel. Majoritatea cârciumilor s-au închis, străzile sunt aproape goale. În locul haitelor de bețivi de azi-noapte, câteva cupluri merg spre plajă îmbrățișați, cu pături pe umeri, să prindă răsăritul.
Inima îmi zvâcnește scurt când pun mâna pe clanță. Fie ce-o fi, poate să mă și omoare. Mihai fumează pe balcon. După cât de plină e scrumiera, n-a dormit deloc. Se ridică pe jumătate din scaun să mă întâmpine. Mă frapează paloarea și cât de repede i-a crescut barba.
Îmi scot pantofii fără să mă aplec și arunc poșeta pe fotoliu.
– Mă duc să fac un duș. Pe urmă o sun pe mama, să văd ce face David.
Imagine © Unsplash
