Uitați-ne fără să ne uitați – Casa cu suricate

Adaptations may become quite legitimate adoptions. – William S. Burroughs

Casa cu suricate, spectacol regizat de Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, a avut premiera pe 20 aprilie 2019. Textul de la care a plecat, scris în 2011, îi aparține dramaturgului ceh David Drábek. Titlul inițial a fost Jedlíci čokolády, în traducere Înghițitorii de ciocolată. Acesta comunică, pe diferite niveluri, cu celebra piesă cehoviană Trei surori și cu Chocolat, roman din 1999, scris de autoarea engleză Joanne Harris și adaptat cinematografic în 2000 de regizorul suedez Lasse Hallström. Versiunile mediilor amintite comunică între ele în diferite puncte ale reprezentărilor, iar perspectiva diacronică este relevantă în descoperirea asemănărilor dintre text și adaptarea scenică. 

Despre spectacol

Fabula urmărește existența a trei surori, Valerica, Rozica și Nuți, aflate într-o locuință care fusese, în timpuri străvechi, populată de suricate. Fiecare dintre acestea suferă de câte o afecțiune psihică. Valerica, sora cea mică, are teamă de locurile deschise, astfel că nu reușește să iasă din cuib. Rozica, sora cea mare, cade pradă mâncatului necontrolat și ajunge să fie dependentă de ciocolată. Din cauza kilogramelor în plus, nu se mai poate deplasa și are nevoie de ajutor specializat. Intervine aici personajul Lențiu, deși chiar și el ia în derâdere situația ei, ba chiar și numele: „O imensitate care tronează peste tot și toate […] Rozalia, nu pot să-i citesc nici numele de familie.”

Lențiu e unul dintre reprezentanții Asociației „Atingere Divină”, amănunt care stârnește amuzamentul publicului. A treia dintre surori e singura care trece pragul casei și are responsabilități serioase, deși are și ea câteva sensibilități. Nuți merge la job și le întreține și pe celelalte două surori. În viața acestora apar, la un moment dat, trei personaje masculine care par să le răstoarne cursul vieții. Valerica se îndrăgostește de Samuel(a), Rozica de Lențiu, iar Nuți de Ion/ Giovanni.

Scenografia spectacolului de teatru Casa cu suricate

Decorul creat de Irina Moscu este unul extrem de ofertant din punct de vedere vizual. Catalizator al emoției, al suspansului și al descoperirii, fondul imaginat de scenografă completează povestea celor trei surori aproape, am spune, defecte. Înconjurate de suricate din vremuri de demult, Valerica, Rozica și Nuți își găsesc alinarea într-un soi de obiceiuri distructive. Refuză să părăsească cuibul, dezvoltă temeri și tind să trăiască într-un trecut deja apus. Personajele antieroi, incluzându-i aici și pe cei trei bărbați, Ion/ Giovanni, Lențiu și Samuel(a), par a se reflecta în elementele exterioare lor. Se remarcă un hibrid de stiluri și registre: suricatele răsfirate în tot spațiul reprezentării, vulturii pregătiți de zbor – ca un simbol al identității și al puterii (antiteză evidentă între simbol și realitatea spectacolului), obiectele cu valențe simbolice, cum ar fi broasca zen (miniatură a lui Dj Buddha – cel puțin din perspectiva posturii și a poziționării, Buddha e sus, broasca e jos, amândoi se află pe o linie verticală invizibilă), mobilierul care reflectă starea lucrurilor de fapt, ceasul cu pendul care indică ora nouă, adică vremea schimbării, heleșteul cu bărcuțe plutitoare etc.

Elementele care compun decorul ne poartă într-o călătorie a identificării cu materia noastră lăuntrică. Prezența suricatelor, deși simbolizează ideea animalului de companie (aici nu există o singură suricată, ci un clan, fiindcă acestea trăiesc în grupuri complexe), ajunge să șocheze prin alegere. Cuibul se regăsește la propriu în decor și ține loc de suport de pat pentru Rozica. Totodată, este o metaforă a spațiului călduros și primitor al familiei. Avem o reprezentare ideatică a copilăriei, acolo unde personajele se întorc inconștient și unde găsesc soluții de supraviețuire: „Descoperirea unui cuib ne trimite din nou la copilăria noastră, la o copilărie. La niște copilării pe care ar fi trebuit să le avem.”^[1]

În spectacol, cuibul este o versiune, tot în miniatură, a locuinței în sine, apoi a lumii (Fig. 1): „Lumea este un cuib; o uriașă putere păzeşte fiinţele lumii în acest cuib.”^[2]

Figurina broaștei zen se află în apropierea heleșteului și este o reconstrucție a personajului Dj Buddha (Fig. 2).

Deși primim semnale vizuale care trimit la pace, control, bunăstare și echilibru, scenariul transmite contrariul. Dacă e să extragem din scenariu o replică grăitoare în acest sens, ar fi cea a lui Dj Buddha:

„Sunt cea mai veche făptură din această casă, de fapt, n-am fost mereu o făptură și, ca să fiu sincer, nici casa n-a fost aici de la-nceput. Am fost doar eu. Bine, nici eu n-am fost chiar eu. Am fost obiect de cult, fără cult și puțin cam incult, mai precis o statuetă, un Buddha de piatră de râu, aterizat în mijlocul unui parc, într-un oraș fără niciun enoriaș budist. Asta mi se pare trist.”^[3]

Ratarea, omniprezentă aici, nu îi poate împiedica pe protagoniști să viseze la fericire.

De asemenea, costumele sunt o componentă importantă din punct de vedere estetic. Comunică cu spațiul și creează dialoguri intrinseci: „Creezi costumele ca o extensie a spațiului și invers, se potențează reciproc.”^[4]

Memorii, simțuri și memoriile–simțuri ca prezență în actul artistic

Obiectele puse în scenă și chiar ansamblul scenic devin o oglindire a fotografiilor, validate prin biografia lor socială.^[5]

De pildă, pentru Valerica, suricatele, obiecte semiînsuflețite, devin mijloc de redescoperire a unui trecut îndepărtat și a unui atașament excesiv, posibil în strânsă legătură cu amintirea părinților. Întrucât în prezentul reprezentării sora cea mică le confecționează compulsiv și le transferă din energia sa, suricatele devenite obiecte culturale poartă o amprentă comparabilă cu cea a fotografiilor de familie. Obiectele dau formă amintirilor particulare, și-apoi colective, ca expresii materiale ale unei nostalgii extensive.

Paralela dintre film și spectacol pe filiera personajului masculin Roux (Johnny Depp) – Ion/ Giovanni (Alex Calangiu)

Este interesant cum Radu Afrim transpune personajul din film direct în scenă, apelând la o trimitere directă către actor. Ion sau Giovanni (Fig. 3), prin extensie, este Johnny în limba engleză. Apariția lui Ion parcă îl aduce în scenă pe Depp (Fig. 4) teleportat din film, la bustul gol, cu o pălărie gypsie și ochii plini de dorință sub care pare că se ascunde un foc demonic. Astfel rezultă un personaj. Ion merge mai departe cu caracteristicile lui Roux. Dacă în film piratul ne apare macho, dar oarecum rezervat și gentil, Ion al lui Afrim este de-a dreptul un Don Juan în plină vitalitate. Asemănarea lui Ion cu Depp este evidentă. Totodată, Ion împrumută de la Roux anumite elemente generale, precum tipologia străinului, a amantului, a rebelului, a nonconformistului ș.a.m.d.

Casa cu suricate – transmedialitate

În teatru, esențială este prezența. Dacă ne-am îndrepta atenția spre transmedialitate, desigur, acolo unde se pune această problemă (trecerea unui text dramatic, text în versuri sau text în proză în mediul scenic sau chiar dintr-un mediu scenic în alt mediu scenic), ne-am întreba care mai este frecvența prezenței în actul artistic care se desfășoară în fața ochilor noștri: „Ceva ni se impune ca prezent: putem accepta această calitate drept primară, fără a o considera tradusă din altceva sau ca efect a altceva?”^[6]

Decorurile create de Irina Moscu completează perfect scenariile concepute de Radu Afrim. Viziunile nonconformiste ale celor doi se contopesc și rezultă producții teatrale revelatoare: „am avut norocul să găsesc multă libertate de exprimare în relaţia de lucru cu Radu Afrim alături de care am lucrat cele mai multe spectacole până acum. Încrederea e cea care ne-a dat voie să creăm în paralel, să fuzionăm continuu într-un proces organic de descoperire în care toate simţurile rămân alerte şi empatice cu scena.”^[7]

Raportul dintre individ și obiect este, de fapt, creatorul semnificațiilor atât estetice, cât și afective.

Radu Afrim își construiește spectacolele în primul rând prin dialog și intertext. Regizorul creează o punte între versiunile de reprezentare anterioare și aduce pe scenă un univers recontextualizat în care să ne privim pe noi înșine, însă fără a fi noi în scenă. Identificarea cu valorile (sau antivalorile), temerile, amintirile, traumele, bucuriile personajelor e partea cea mai importantă a unui act artistic perpetuum mobile.

Poveștile se schimbă în funcție de contextul în care sunt inserate: circulă în zone diferite ale lumii, în culturi diferite, sub forme lingvistice și mediale diverse. Crearea unui sens începe întotdeauna de la alteritate și se încheie, evident, tot la alteritate.

[1] Gaston Bachelard, Poetica spațiului, traducere Irina Bădescu, prefață Mircea Martin, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 122.

[2] Ibidem., p. 132.

^[3] Replică în spectacolul Casa cu suricate, regia Radu Afrim.

^[4] Interviu Cultura la dubă.

^[5] Analogie bazată pe discursul lui Elizabeth Edwards, „Materiality and extending the sense of vision”, în The Object Reader, Londra, Routledge, 2009, p. 334.

^[6] Sorin Alexandrescu, „Vocile din tablou”, în Revista Vatra, 10-11/ 2020, p. 52.

^[7] Irina Moscu, „De la spațiu gol la idee”. Vezi linkul: igloo.ro/irina-moscu-de-la-spatiu-gol-la-idee/, accesat la 3 februarie 2023.

Imagine reprezentativă: foto arhivă personală Radu Afrim