„Privit de la distanță, nimeni nu și-ar fi putut da seama dacă cel așezat în colțișorul acela de cafenea, ziua în amiaza mare, notând de zor într-un caiețel maro, era într-adevăr un intelectual rasat, ori ratat.” De fiecare dată când m-am văzut cu el, G.B. nu scăpa ocazia de a-mi reaminti cât a urât și urăște acest început de carte. Îl ştia pe de rost. Putea recita oricând capitole întregi din Ochiul drept și ochiul strâmb, epopeea satirico-parabolică a lui A.C.
Însă nu acestea fac subiectul raportului în cauză, ci opera sa, dacă într-adevăr se poate numi așa proiectul lui G.B. Un proiect bizar de răzbunare, unul aflat până mai de curând în plină desfăşurare, despre care mi-a mărturisit abia după ce a fost constrâns să-l abandoneze. La urma urmei acelea sunt proiectele cele mai interesante și demne de luat în seamă.
Încă din facultate, G.B. semnase multe articole pe la diverse publicații. Primul cadou pe care mi l-a dat a fost o ediție din anii ’60 a unui hebdomadar local în care publicase un eseu despre starea literaturii contemporane sau cel puțin despre cum o vedea el în acel moment. Fotografia autorului sub care se desfășura textul îl arăta viguros și cinic, cu mustățile înfoiate și barba deasă aproape unită cu sprâncenele, totalmente opusul bătrânelului oarecum simpatic pe care l-am găsit, acum mai bine de un an, sprijinit de mașina mea în parcare, așteptându-mă vizibil afectat.
După ce ne-am cunoscut mai bine, am acceptat (nu fără strângere de inimă) să-l vizitez acasă. Parcă de fapt a vrut să-i arate cuiva opera sa. Trebuie mereu să luăm în calcul că acele schimbări care ajung să ne definească personalitatea se petrec de cele mai multe ori pe nesimțite, fără ca măcar să ne dăm seama. Oare care a fost momentul când cele câteva încăperi îngălbenite, prin care m-a condus G.B., au încetat să fie simple camere ale unui apartament din Vitan și au devenit depozit de carte? De fapt, depozitul unei singure cărți, una scrisă cu treizeci de ani înainte, de către prietenul și colegul său de redacție din acele vremuri. O carte care, după cum dă lesne de înțeles de la primele pagini, își trage seva din experiențele trecutului. O carte care făcuse valuri lungi şi late la apariţie în anii ‘90.
Romanul, aranjat în viniete mai mult sau mai puţin independente una de cealaltă, forma povestea unei generaţii. Dar personajul-liant, acel intelectual rasat sau ratat, era cheia acestui întreg. Stilistic vorbind, romanul lui A.C. poate fi considerat în descendența modernismului literar canonic, chiar voit poetic. Un rezumat al acțiunii în sine nu se poate face în spațiul limitat al unui articol – cronicarii ce au încercat nu au făcut decât să încurce treburile. Unii critici s-au cam grăbit, în opinia mea, să spună cum că romanul lui A.C. ar aparține acelui gen rar de texte care poate fi (și trebuie) definit numai prin sine. Ce-i drept, ambiguitatea narațiunii și contextul prielnic publicării sale i-au crescut prestanța atât în ochii criticii de specialitate, cât și al cititorilor. Trebuie s-o recunoaștem, Ochiul… a fost un adevărat bestseller al tranziției.
Dintr-un articol semnat G.B.: „Măiestria, pe care sunt forțat să i-o certific, nu se găsește în totalitatea viziunii creatoare, așa cum am tot citit în analizele unor neavizați ce fac din presă propriul lor șervet de bucătărie, măiestria domnului A.C. se remarcă adeseori doar pentru o fracţiune de frază. Ochiul… nu e nici pe departe comparabil cu șotronul parizian, poate mai degrabă o miuță în fața Blocului de Est“.
Deși G.B. vorbea mult despre cartea domnului A.C., acesta nu publicase nici a mia parte din cât scrisese în fapt despre ea. Premergător proiectului său de răzbunare mai fusese altul, în esență tot unul de răzbunare, dar întrucâtva mai subtil. Acestea se întâmplau la aproape un doi de la apariția Ochiului… În tot acest timp, G.B. redactase și corectase (în mai multe rânduri) ceea ce el numea „o analiză mai mult decât comprehensivă a Ochiului drept și ochiului strâmb de A.C“. Subtitlu care îi facilita modalitatea de a incorpora nomen-ul dușmanului chiar sub al său pe prima pagină impară a cărții. Doar mărimea corpului de literă ar fi putut da de bănuit (până și celui mai obtuz cititor) că are de-a face, nu cu o „analiză comprehensivă“, ci cu un veritabil asediu, susținut pe tot atâtea pagini cât textul comentat. În fond, divagațiile nu sunt decât modalitatea în care cel care scrie își exercită dominanța asupra aceluia care se încumetă să citească.
Tot despre acea „analiză comprehensivă“, G.B. avea să-mi spună odată că rolul ei ar fi fost acela de a „distruge judecata incorectă asupra acelei cărți care printr-un ermetism ieftin și parabole de doi lei a luat ochii tuturor“.
G.B. simţea o satisfacţie de nedescris, în adâncul sufletului, știind că nimeni, de fapt, nu cunoştea cotloanele absconse ale ideilor şi intenţiilor fostului său coleg de redacție mai bine ca el. Noaptea, răsfoindu-și manuscrisul nu putea decât să-i compătimească pe toți ceilalți care aveau parte numai de o lectură superfluă a Ochiului… „Degeaba o carte era citită“, gândea el, „dacă nu e înțeleasă pe deplin“. Și adormea în fiecare seară vizualizând un imens gol în mentalul colectiv. Gol care putea fi umplut numai de studiul său. Dar frenezia nu-l ţinea de obicei decât până în momentul în care își aducea aminte că trebuia găsit un editor și o editură pentru cartea sa.
Însă editurile nici că voiau să aibă de-a face cu el, deși, după cum observa și el, se publica intens literatură de sertar și ficțiune istorică despre acea perioadă. Publicul, după cum mulți editori tineri îl informaseră telefonic, nu e interesat de exegeză, ci de acțiune.
Mulţumindu-se din ce în ce mai puţin cu situaţia nenumăratelor neluări în seamă a textului său, G.B. renunță la ideea de a repara ceea ce el credea din start că este romanul lui A.C. și hotărî să distrugă cele câteva exemplare, bătute la mașină chiar de el, ale eseului său revelator. (Pașadia Măgureanu ar fi fost încântat.) Ceea ce a urmat însă a fost devastator pentru G.B. Rămas singur într-un oraş în care până şi câinii maidanezi umblau în bot cu exemplare din Ochiul drept și ochiul strâmb, el descoperi că de fapt manuscrisele într-adevăr ard.
Trebuie că energia domnului G.B. s-a irosit de tot în acești ani pe care i-a dus într-un veritabil și asumat anonimat, iar determinarea cu care şi-a respectat și dus aproape de capăt planul a fost patologică. Ceea ce a rezultat a fost un eveniment singular în câmpul nostru literar (destul de sărac în evenimente). Poate că așa ar fi trebuit început textul de față, dar ceva nu m-a lăsat să fiu atât de tranșant, atât de clinic.
La fel de bine textul putea să înceapă și așa: La fel ca G.B. înaintea mea, îmi petrec o bună parte a timpului meu liber cutreierând în rânduri, rânduri, rafturile diverselor librării și anticariate din București. Dar, acolo unde privirea mea fuge de la un titlu la altul, a dânsului stătea mereu la pândă, după unul anume.
Ştiu doar că la câțiva ani după ce-și arsese studiul, G.B. achiziţionase un alt volum din Ochiul…,cauza fiind starea deplorabilă în care se afla cel vechi, cel pe care și-a bazat „analiza mai mult decât comprehensivă“. Ceva timp trecuse de atunci, poate că se gândea să rescrie analiza sa într-un alt registru. Se înființaseră edituri noi. Poate de data asta ar fi avut mai mult noroc. Eseul ar fi reprezentat un nou început. Și astfel, un alt exemplar din romanul lui A.C. avea să-i limpezească judecata și să marcheze o încetare a focului.
Însă, de cum a luat în mână cartea „dușmanului său declarat“, angrenajul răzbunării a și fost pus în funcţiune. Şi, fără să gândească, a cumpărat toate exemplarele din Ochiul… pe stoc în acel moment. Ajuns acasă le-a numărat și le-a așezat într-un teanc pe pardoseală. Douăsprezece şi cu un al treisprezecelea care-l aştepta pe masa de lucru, rupt la cotor și adnotat pe margini.
Acest lucru continuă zi după zi, librărie după librărie, anticariat după anticariat. Ba chiar G.B. lăsă câteva biblioteci provinciale fără niciun exemplar din Ochiul... Fără s-o știe nimeni, în Bucureștiul acelor ani se pornise o cruciadă secretă. G.B. deveni inchizitor și călău, uneori plătind supremul preţ – acela al penibilului. De cum intra într-o librărie, se târguia, vorbea cu vânzătorii, cu patronii și, în câteva dăți, când nu-i ajungeau banii, fura pur și simplu exemplarele pe care le găsea pe raft.
Nu pot să nu-mi imaginez toți acei ani de rătăciri aiurea, cărând exemplare din Ochiul… într-o plasă de rafie. Mi-a spus că, de-a lungul timpului, a avut multe meserii pe care le practica fără vreo tragere de inimă. Dar, indiferent cât de mult îl indispuneau colegii sau ziua de lucru, cu atât se creștea în el simțământul victoriei, văzând acasă prada de război.
Prima oară când a venit să mă caute la sediul editurii, acum un an și ceva, s-a scuzat respectuos să nu deranjeze, iar apoi mi-a trântit pe un ton cât se poate de neutru faptul că eu și colegii mei i-am distrus viaţa. Acum îmi dau seama că de fapt noi i-am distrus opera de o viaţă. Însă pe moment am fost întâi nedumerit, apoi perplex. Văzându-l în ce stare era, l-am invitat să ia un loc și să-mi explice în ce sens l-am distrus. A acceptat cu greu să stea de vorbă cu mine. Era descumpănit. Țintea capul plecat și vorbele i se împleticeau în gură. Nu mi-a spus totul dintr-odată. În ciuda atitudinii sale, ceva mă fascina la acest domn oarecum distins, acum ajuns în mizerie (dacă nu financiară, atunci sigur mentală). Pot spune că încet, încet am ajuns la anumite concesii, și vedeam că îi face bine să discute cu mine, așa că am continuat să mă văd cu el. Ajunsese să mă viziteze la lucru cam o dată pe lună și mai apoi la câteva luni. De cele mai multe ori debita vorbe fără rost, dar fascinante, avea păreri despre orice, și îmi dădea sentimentul că nici dacă aș fi încercat nu l-aș fi putut opri din torentul verbal. Țin minte că la finalul uneia dintre întrevederi mi s-a confesat că îmbătrânise peste măsură şi nu-şi desăvârşise idealurile nicidecum. Atunci mi-a detaliat proiectul lui nebunesc de răzbunare, spunând că după zeci de ani de trudă capturase aproape jumătate din cele două tiraje nouăzeciste ale Ochiului…, dar că acum totul e pierdut și e forțat să se oprească. Era prea bătrân și războiul părea pierdut.
Ce i-a pus punct acțiunilor a fost un comunicat de presă din partea editurii unde lucrez, prin care se anunța inițiativa noastră de a reedita masiv acele câteva opere esențiale ale tranziției. Primul în lista care încheia anunțul era Ochiul… lui A.C. Acest proiect de recuperare culturală mi-a venit în minte întocmai fiindcă nu am reușit ani de-a rândul să găsesc, în vreo librărie sau anticariat, un exemplar al Ochiului… pe care voiam să-l recitesc (din pură nostalgie). Atunci când am stat și am scris comunicatul nici nu mi-a trecut prin cap că, undeva, tot în capitală, unui bătrânel bizar i se va prăbuși lumea-n cap.
Acesta a fost, deci, felul în care am țesut involuntar nodurile unei prealabile apocalipse personale pentru G.B. Țin minte că una dintre ultimele întrevederi cu el s-a încheiat cu întrebarea: „Dar la urma urmei ce-mi rămâne de făcut?“ Felul în care a spus-o mi-a rămas și simt că îmi va rămâne mereu vie în minte, asemenea istoriei lui de care acum mă simt legat și într-o oarecare măsură responsabil.
Luând totul în considerare, G.B. rămâne un exponent unic, de netrecut cu vederea.
Cu câteva săptămâni înaintea decesului său, G.B. mi-a permis să-l intervievez. „Urăsc atât de mult ce a scris A.C. în Ochiul… pentru că e vorba despre mine. Eu sunt «intelectualul» și iată că într-adevăr m-am ratat. Și din ’94 până acum toată lumea care citește cartea asta știe și râde de mine“. De fiecare dată când ascult înregistrarea aceasta mă trec fiorii.
Ceea ce m-a oprit până atunci să-i vorbesc lui A.C. despre G.B. a fost faptul că nu puteam ști cu adevărat cât anume din fantasmagoria asta era sau nu fabricată. Exista posibilitatea reală ca totul să fie rodul unei obsesii de decenii pentru cartea de succes a unui coleg de generație. Însă, după înmormântare, am ajuns iarăși în depozitul său de cărți din Vitan. Acolo, folosită pe post de semn de carte, în ceea ce cred că fusese primul exemplar al Ochiului… cumpărat la G.B. era o fotografie – o fotografie împăturită frumos, cu marginea albă zimțată cum se făcea pe vremuri, cu cei doi împreună, A.C. petrecându-și frățește brațul pe după umărul lui G.B., iar pe spatele ei o dedicație mai mult decât siropoasă.
Abia atunci mi-am permis să-l întreb pe A.C., să-l rog să-mi vorbească despre fostul său prieten de tinerețe. Acesta a refuzat categoric orice discuție.
Tot în apartamentul lui G.B. am găsit ceea ce pare să fie o pagină din manuscrisul dactilografiat și ars demult. Pagina conținea doar două propoziții, ceea ce mă face să mă gândesc că e finalul unuia dintre capitole. Nu-mi explic cum de a supraviețuit, dar în momentul acesta nici nu cred că mai contează. Textul lui G.B. se referă la ultimul paragraf al penultimului capitol al cărții lui A.C. Îl reproduc aici:
De observat: lipsa de emfază a naratorului (dar și a autorului) la folosirea cuvintelor „zid“ şi „viaţă“.
De remarcat: trecerile sale cu vederea.
Imagine reprezentativă: Harold Eugene Edgerton, Milk Drop Coronet (1936)
