Despre Delia Hügel nu știu mai nimic, aud că a mai publicat o proză în revista Timpul, proză pe care nu reușesc să o găsesc. Încep deci lectura în gol, fără nicio informație, doar cu cartea de debut în față. Și descopăr o prozatoare mai matură decât mulți autori consacrați și validați în toate sensurile posibile, o prozatoare care ar trebui să ocupe un loc central în proza de azi și despre care cu siguranță ar trebui să se vorbească mai mult.
E în Seara, după ora 9 o artă a povestirii care ar trebui să devină material didactic la un eventual curs de scriere. Concizie, dar cu măsură, o exprimare fluidă și bine temperată, o știință a semnelor de punctuație (nu râde, ăsta e lucru rar la noi) care creează stil prin simpla înlănțuire a frazelor și prin cursivitatea povestirii, dar mai ales un extraordinar dozaj al tensiunii care reușește să te țină în poveste și să te facă să dai pagina mai departe către lumi obișnuite, aproape anoste, din care autoarea noastră știe să extragă esențe pe care apoi ni le prezintă ca pe trăsături simple și tot așa, într-un carusel al aproape-lipsei-de-emoție care pe mine m-a prins preț de două ore încheiate. Nu e ușor să faci proză scurtă și să te ții de proiect, mai ales să nu cazi în artificios și retoric și să nu te apuci să critici lumea în care trăiești, dar Deliei Hügel îi iese de minune. Mereu am apreciat proza care nu judecă, nu măsoară, nu albește sau maculează lumea, ci o arată așa cum e și-mi lasă plăcerea de a înțelege eu ce e de înțeles, iar în prozele scurte din cartea despre care vorbim, arta distanței e aproape perfectă, doar două, „Seara, după ora 9“și „Sfânta Adelina a zilelor de pe urmă“,mi-au lăsat impresia că ar fi ușor biografiste și prin asta mai implicat scrise, în rest distanța față de personaje se menține chiar și în cazurile când narațiunea e la persoana întâi, de exemplu în „Luminația“.
Combinația aceasta de artă a digresiunii, a stabilirii unui orizont de așteptare și a distanței narative dă o proză care-mi aduce aminte, surprinzător (pentru că legături efective nu sunt), de Kafka, de distanța lui relativă față de obiect, de neimplicarea în lumea povestită (arătată?), neimplicare a cărei utilizare pare să se piardă în vremurile noastre, să se contopească în ideea de a judeca lumea și a încerca să o transformăm în ceva făcut după chipul și asemănarea noastră.
Și mai e ceva: nespusul din aceste proze le dă un farmec aparte, le face să capete tensiune din ceea ce nu există în proză și nici nu va exista până la final, construind un orizont paralel pe care ni-l putem imagina oricum: un orizont cu frustrări aproape niciodată exprimate, cu căsnicii eșuate în rutină, cu dușmănii mici de birou, cu egoisme de nimic, cu tarele și frumusețile vieții obișnuite care prin povestire și stil devine artă. Remarcabilă în acest sens e povestirea „Tuțu“, în care ambiguitatea se construiește treptat și nu explodează până la final, lăsându-ne să presupunem care ar putea fi adevărul, dar evitând să-l propună. Asta spuneam mai sus: e o artă a digresiunii care construiește proza fără să propună un deznodământ dramatic, dar și fără eterna răsturnare O. Henry (O. Henry twist, nu știu dacă există altă traducere pentru procedeu, o dau pe aceasta) care de la un punct încolo devine atât previzibilă, cât și obositoare. Ce se ascunde sub timbrul de pe o vedere prinsă într-o agrafă de o oglindă din atelierul unei croitorese? Sunt câteva rânduri scrise mic, altceva nu aflăm. Minunat, nici nu trebuie.
Aproape perfect sub aspect formal e textul final, „Smoke on the water“, poate cu excepția ultimei propoziții – care ar fi putut lipsi.
Dar câteva erori (prea mici) de compoziție și un număr nesemnificativ de ezitări stilistice răsfirate ici-colo prin carte nu strică un debut excelent, pe care nu mai știu ce să fac să ți-l recomand.
Nu pot încheia fără o vorbă despre colecția Pantazi, abia inițiată la editura Litera de Cosmin Perța. Am citit deja două cărți din noile apariții (una dintre ele e cea despre care am scris acum, a doua e cartea lui Gelu Diaconu), sunt semne că în timp colecția va începe să conteze într-un peisaj literar tot mai sărăcit de diverse crize (și, serios acum, când n-a fost literatura în criză?), dar mai ales de producții editoriale slabe prezentate ca mari realizări.
