Romanul Noaptea, de Elie Wiesel, este un roman al defectelor și al cruzimii umanității, un omagiu adus evreilor torturați din perioada nazismului. După cum afirmă autorul, victimele acum au datoria să-și facă cunoscută povestea, este obligația lor și poate o ușurare a suferinței lor. „Blestemata Germania! Bleste..“ sunt ultimele cuvinte ale unui băiat executat pe eșafod în fața tuturor prizonierilor din lagăr.
Noaptea urmărește povestea lui Eliezer, un tânăr evreu de cincisprezece ani din Sighet, în perioada când Transilvania aparținea Ungariei. Din prefață, aflăm că aceasta este o amintire de-ale autorului, că Eliezer reprezintă trecutul întunecat și nedrept al acestuia, dar și dovada de rezistență mintală și fizică, aflându-se printre cei care au supraviețuit morții. În comunitatea evreiască din care făcea parte Eliezer împreună cu familia sa, tatăl, mama și cele trei surori (Hilda, Bea, Judith) domnea o liniște atipică vremurilor respective. Se credea că războiul e pe terminate, că Armata Roșie este aproape de victorie și că totul se va termina cu bine. Moise Paracliserul, un prieten sărac de-ai protagonistului, este expulzat în Galiția de către nemți și scapă de moarte în mod miraculos. Se întoarce în Sighet pentru a-i avertiza pe locuitori de barbaria naziștilor și de pericolul ce-i înconjoară, însă nu este luat în serios. Treptat, își pierde vocea și credința, blestem ce în scurt timp îi va ajunge din urmă și pe ceilalți evrei, un destin făurit împotriva naturii, mânat de viclenie și de ură. Un destin nedrept. Desigur, viața este nedreaptă, dar prin ce au trecut evreii nu poate fi numit destin. A fost un dezechilibru în univers, o alterare a desfășurării deja plănuite a existenței acestora. Să spui că a fost destin e aproape o jignire. Să spui că toate se întâmplă cu un motiv e cruzime. Nimic nu justifică ce s-a întâmplat. Și, din păcate, unele evenimente sunt pur și simplu departe de controlul moralului, departe de ajutorul unei forțe suverane, astfel încât lagărul, uciderile, munca fizică abuzivă a fost un haos cauzat de oameni. Iar oamenii sunt considerați și judecați sub umbrela „Toți pentru unul, și unul pentru toți!“. Îndeletnicirile și necazurile umane trebuie rezolvate tot de oameni. Pentru Eliezer și restul evreilor a urmat interzicerea părăsirii domiciliului fiecăruia timp de trei zile, apoi pătrunderea polițiștilor în casele lor, confiscându-le aurul, bijuteriile și obiectele de valoare, obligarea purtării stelei galbene și, nu în ultimul rând, ghetoul. Alungați și izolați de societate, reușesc să-și păstreze optimismul: ,,În ghetou nu domnea germanul, nici evreul: domnea iluzia.“ Apoi, în cele din urmă, lovitura fatală, precursorul vieții trăite neomenește, o putere pe care niciun om nu ar trebui sa o aibă, o încălcare a legilor morale nescrise: lagărul. Stadiile în care s-a petrecut planul lui Hitler indică un exces de putere care permitea folosirea oamenilor ca pe jucării. A avut cu siguranță grijă ca fiecare mișcare de-ale lui să fie calculată și poate că acest lucru a fost neintenționat, însă plină de semnificații (sumbre și morbide în acest caz). Stați acasă trei zile, un ordin atât de aleatoriu și fără sens, încât singura explicație e că voia să inducă confuzie și așteptare. Apoi, jefuirea legală de obiectele de valoare, prin care se subliniază indirect inferioritatea lor față de restul societății, din punctul de vedere al naziștilor. Steaua galbenă, adică acel „vă deținem“. Ghetoul, necesitatea despărțirii evreilor de locuitorii ,,obișnuiți“, oprirea amestecării acestora în treburi societale și în alte activități cu restul locuitorilor; un semn clar care dorește să exprime inutilitatea lor. Eliezer și cu familia sa au fost deplasați cu ultimul convoi din ghetou, într-un tren de animale, spre lagărul din Birkenau. Tren de animale, un avertisment pentru ce avea să urmeze. Separați de la ieșirea din tren, Elie rămâne cu tatăl său, iar mama, cu surorile sale. Din acel moment, scopul lui Elie este să nu se despartă de tatăl său. Nu știa de ce, dar atât timp cât era alături de el se simțea în siguranță. Poate ,,în siguranță“ nu este tocmai expresia potrivita, căci se îndreptau spre crematoriu și erau în totalitate lipsiți de apărare, însă tatăl reprezenta confort și familiaritate. Crematoriul era infam. O groapa imensă pregătită pentru a fi mormântul improvizat al unui val de oameni inocenți. Un fum spiralat se îndrepta spre cer din focul nedreptății ca o ultima rugăciune spre Dumnezeu. Cei doi sunt mutați la Auschwitz, printr-o schimbare de ultim moment, apoi la Buna, unde întâmpină munca grea. Lagărul a fost brutal, rațiile mici. Afacerile, în mod surprinzător, frecvente. Tânărul evreu a fost obligat să-și scoată coroana de aur pentru a mulțumi și scăpa de cruzimea unui kapo. Când te afli într-o închisoare de sclavi pentru o crimă inexistentă, doar pentru simplul fapt că exiști și din cauza nebuniei lui Hitler, dorința de supraviețuire e mare. Nu ai mustrări de conștiință încât să te gândești că îți meriți soarta de neom; ai însă o ură nedomolită care-ți cuprinde tot sufletul. Și, aproape firesc, acea ură se îndreaptă uneori către Dumnezeu. Hitler a dus, inconștient, pe lângă exterminarea și batjocorirea lacomă a evreilor, la nesiguranța în credință; pentru credincioși, nu există crimă mai mare. În expoziție, ni se prezintă pioșenia protagonistului, pasiunea și înțelegerea adâncă pe care o avea pentru iudaism, atât de pronunțată, încât studia cu înverșunare, pe lângă Talmud, cărțile Cabalei, rezervate pentru cei maturi. Nimic nu putea zdruncina evlavia sa, doar o întruchipare a coșmarului tuturor, creată parcă din cele mai adânci și rebegite cotloane ale unor oameni. ,,Oameni“ care își puteau păstra titlul de ființa omenească doar datorita înfățișării de la exterior; în rest, viscerul acestora era mucegăit și lipsit de orice urmă de umanitate. De asemenea, secătuirea energiei și a sufletului dintr-un om complet sănătos, până când ajunge să-și dorească moartea, este o nelegiuire fără scuză. Fără iertare. Lagărul nu este normal. Nu este, nu a fost niciodată și nici nu va exista vreodată un motiv întemeiat pentru distrugerea unui neam întreg. Iar ,,distrugere“ sună blând în comparație cu ce s-a întâmplat. Distrugere ar putea fi considerată o simplă crimă. Însă Hitler a reușit să transcendă orice barieră a răutății și a vicleniei, atât de mult, încât a cauzat un gol în umanitate. Dar atunci, în acele momente tăioase prin durerea lor continuă, oamenii nevinovați, puternici, ajungeau să spere sa moară rapid de la un glonț de pușcă decât sa fie obligați să mai trăiască încă o zi în acel iad adus pe tărâmurile celor încă vii. Eliezer menționează de mai multe ori de-a lungul romanului cum singurul său scop era să mănânce. Era un om redus la necesitățile de bază. Ceea ce i-a scăpat lui Hitler și altor mustăcioși antisemiți, sau altora care resimt orice fel de ură nejustificată față de un alt grup de persoane, este că, spre deosebire de ei, victimele lor și-au păstrat puritatea sufletului. Dețin ceva ce ei nu mai pot avea niciodată: candoare. Nici nu se pune problema iertării. Iertare? După milioanele de morți? După ce produci și susții astfel de fapte abjecte, care pun tot universul în pericol și îl aduc într-o stare de decădere? Niciodată.
Iarna, Eliezer se îmbolnăvește. I se învinețește piciorul. Apoi, trebuie să facă o alegere pe viață și pe moarte. Să plece împreună cu restul prizonierilor spre alt lagăr, căci sovieticii se apropiau, sau să-și dea tatăl drept bolnav și sa rămână amândoi la spital? Din păcate, tatăl a hotărât că este mai sigur să plece. Urmează niște zile de groază. Întregul blocul 57 a fost obligat să alerge fără oprire pe un viscol neînduplecat, ca un singur trup: ,,Eram stăpânii naturii, stăpânii lumii. Uitaserăm tot, moartea, oboseala, nevoile naturale. Mai puternici decât frigul și foamea, mai puternica decât focurile de armă și dorința de a muri, condamnați și vagabonzi, simple numere, eram singurii oameni de pe pământ.“ Au alergat doisprezece kilometri până au ajuns la un sat, unde s-au oprit să se odihnească. La pornire, majoritatea au rămas țintuiți în zăpada rece si confortabilă. Moartea a devenit o prietenă bună, aproape o alegere înțeleaptă. Toată lumea, inclusiv gardienii erau extenuați. Ajung la Gleiwitz și au stat trei zile fără mâncare sau apă, înghesuiți morții cu vii într-o baracă. Nu era mare diferență între ei. Un tren de vite i-a transportat apoi pe vreme friguroasă până în centrul Germaniei. În acel convoi, au trăit la granița dintre viață și moarte. Din când în când, se mai auzea câte un ultim strigă de la cei a căror greutățile trăite le puneau stăpânire pe corpul slab și își urlau astfel disperarea; o ultimă dovadă de curaj sau de furie: ,,În vagon urcaseră o sută de oameni. Numai doisprezece dintre aceștia au coborât. Printre ei, eu și tatăl meu.“ Ajung la noul lagăr, la Buchenwald, unde tatăl lui Eliezer își găsește sfârșitul. Tânărul face tot posibilul ca tatăl său bolnav de dizenterie să supraviețuiască; îi duce din rația sa, se îngrijește zi și noapte de el, deși știa că nu avea scăpare. Cea mai mare frică a lui era să ajungă fără scrupule. Dezumanizat. Să își abandoneze tatăl pentru a-și putea asigura supraviețuirea proprie. Este sfătuit să își păstreze rațiile și să uite de părintele său, deoarece, dacă mai continua mult în acel ritm, tatăl său nu ar fi fost singurul mort. Elie își trăiește zilele deconectat de exterior, într-o angoasă ce devine parte din el. Într-un final, pe 10 aprilie, membrii rezistenței preiau conducerea lagărului. În aceeași zi, un tanc american își face apariția la poarta lagărului.
Imagine reprezentativă: Felix Nussbaum, Self-Portrait in the Camp, 1940
