Publicăm mai jos o dispută prietenească. Articolul lui George Volceanov despre dicționarele editate de Farkas Jenő (scris așa, cu numele de familie în față conform cutumei maghiare) apăruse deja într-o revistă, dar cunoașterea lui este necesară pentru înțelegerea polemicii. În afara argumentelor științifice, mi se pare important și faptul că acești oameni se contrazic și totuși rămân prieteni – un fenomen pe cât de rar, pe-atât de salutar.
George Volceanov: Traduceri, dicționare, redactori (buclucași) NEUMA, nr. 9-10, sept.-oct. 2020
Prietenul nostru Farkas Jenő, neobositul constructor de punți între culturile maghiară și română (să nu uităm nenumăratele titluri din literatura română contemporană publicate în ultimele două decenii în traducere maghiară la editura budapestană Palamart, al cărei fondator este domnia sa), ne-a trimis două dicționare bilingve, unul maghiar-român și unul român-maghiar, în seria TOP 2000 găzduită de Editura Tinta din Budapesta. Îl cunoșteam pe Farkas Jenő ca profesor universitar de literatură română și literatură franceză modernă, de expert în avangarda literară română și franceză, de traducător și editor. Îi descopăr cu acest prilej o nouă fațetă: pe aceea de lexicograf. Ambele dicționare au subtitlul „Cele mai folosite 2000 de cuvinte în limba maghiară (respectiv română) exemplificate prin fraze”. Ele au apărut într-o colecție din care, până acum, au mai văzut lumina tiparului, în același format, dicționare dedicate celor mai importante 2000 de cuvinte din germană, italiană, spaniolă și engleză – și nu pot decât să mă bucur că există interes, în domeniu, și pentru limba română. Corpusul de lexeme este precedat de câte o scurtă prefață, extrem de utilă, referitoare la modul de folosire a dicționarelor. Interesante sunt descrierile consoanelor și vocalelor, diftongilor și triftongilor, ale modului de distribuire a accentului. O problemă spinoasă rezolvată de autor este cea a genului substantivelor (categorie morfologică inexistentă în maghiară). Fiecare dintre cei 2000 de termeni este însoțit de transcrierea fonetică și prezentat într-un context sintactic minimal, după modelul dicționarelor Longman. Nu știu dacă, dată fiind structura fonetică total diferită a celor două limbi, atât la nivelul vocalelor (cu î și ă care nu există în maghiară, fiind aproape imposibil de pronunțat de către unguri, dar și cu cele trei pronunții ale lui e din maghiară, cam tot atâtea ale lui o, cu vocalele scurte și lungi i – í, o – ó, ö – ő, u – ú, ü – ű), cât și al unora dintre consoane (mă gândesc la palatalizatele din maghiară: gy, ny, ty etc.), vom putea avea vreodată o echivalare fonetică perfectă în pronunția propusă de lexicografi. Farkas Jenő propune, atât în prefețe, cât și în parantezele ce însoțesc articolele de dicționar, echivalarea lui î/â cu ü și a lui ă cu ö – o soluție nefericită, ce-mi amintește de vechiul ghid de conversație român-maghiar al Evei Turcu, în care gy (care ar trebui transcris fonetic drept d palatalizat) era transcris gh. Este, evident, o inepție să pronunți cuvântul magyar „moghor”, conform normelor propuse de Eva Turcu; la fel de neadecvat mi se pare să pronunți „püine” în loc de „pâine” sau „börbat” în loc de „bărbat”. Mai normal mi s-ar părea să-i spui elevului/ studentului ungur că ă din română se pronunță la fel ca fonemul/ vocala mediană din cuvintele englezești „bird”, „turd”, „pearl” sau vocala finală din „mother” și „father”. Din păcate, puțini vorbitori nativi de maghiară reușesc să pronunțe corect până și aceste cuvinte englezești și mi-a fost dat nu o dată să-i aud rostind „börd”, „törd”, „pörl”. Iar î-ul românesc seamănă foarte bine cu vocala din prepoziția și particula infinitivală englezească to. Poate că explicarea pronunției unor vocale străine ar avea de câștigat dacă am recurge la intermediari, la terți – mai ales că engleza este cam de multișor lingua franca pe mapamond. Dincolo de acest impas metodologic, perpetuat de la o generație la alta de lexicografi și români, și maghiari, salut încă o dată apariția celor două dicționare semnate de Farkas Jenő.
Farkas Jenő: Răspuns la articolul domnului George Volceanov, 2020
Între savantlâc și știință (inedit)
Domnul George Volceanov a publicat un articol în revista NEUMA (nr.9-10, 2020), intitulat „Traduceri, dicționare, redactori (buclucași)”în care sunt menționate cele două dicționare semnate de noi: TOP 2000 Dicționar maghiar-român. Cele mai folosite 2000 de cuvinte în limba maghiară exemplificate prin fraze și TOP 2000 Dicționar român-maghiar, cu același subtitlu, editate de Editura TINTA din Budapesta, în 2020. Aceste dicționare se adresează în primul rând elevilor din clasele școlii generale și începătorilor care se confruntă cu dificultăți în însușirea limbii române și debutanților care vor să studieze limba maghiară. În acest scop la cuvintele-titlu am procedat la indicarea scrierii corecte, a accentuării, a pronunției, a despărțirii în silabe, a genului și a numărului substantivelor. Regulile simple folosite în dicționar au menirea să faciliteze înțelegerea diferențelor, la nivelul frazeologiei, foneticii și gramaticii, între cele două limbi. Cele două mii de enunțuri oglindesc limba contemporană standard, atât pentru maghiară cât și pentru română, într-un context lingvistic adecvat, fiind un ajutor pentru inițierea dialogurilor, a comunicării și pentru redactarea diverselor compuneri. Domnul George Volceanov afirmă în articolul său următoarele: „Nu știu dacă, dată fiind structura fonetică total diferită a celor două limbi, atât la nivelul vocalelor (cu î și ă, care nu există în maghiară, fiind aproape imposibil de pronunțat de către unguri, dar și cu cele trei pronunții ale lui e din maghiară, cam tot atâtea ale lui o, cu vocalele scurte și lungi i – í, o – ó, ö – ő, u – ú, ü – ű), cât și al unora dintre consoane (mă gândesc la palatalizatele din maghiară: gy, ny, ty etc.), vom putea avea vreodată o echivalare fonetică perfectă în pronunția propusă de lexicografi.”
Pentru a răspunde la aceste chestiuni, trebuie amintit faptul că Academia Ungară de Științe publică, începând cu anul 1832, dicționare de ortografie maghiară, și ultima lucrare din această serie datează din 2015, fiind cea de-a 12-a ediție, intitulată Reguli ale ortografiei maghiare (A magyar helyesírás szabályai), cu o prefață de 137 de pagini, în care se explică și dilema domnului George Volceanov. Dânsul susține în textul amintit că limba maghiară are „trei pronunții ale lui e”. Acestea ar fi cei trei de e: [e], [é] și [ë]. Dar, din păcate, nu este adevărat. Acest al treilea e este închis și marcat cu [ë], fiind prezent în mai multe dialecte maghiare, însă ortografia academică nu notează în alfabet această vocală închisă cu o literă distinctă. Deci în maghiara literară, cea care trebuie deprinsă de elevi, sunt doi de e (e și é, de exemplu în cuvântul „fehér” – alb), și nu trei, cum menționează dânsul. Nici marele compozitor Kodály Zoltán nu a reușit să impună Academiei maghiare să accepte ortografierea variantei [ë] și introducerea ei în alfabet. Ne bucură faptul că ceea ce nu i-a reușit compozitorului Kodály, „se realizează” acum, grație domnului Volceanov, într-un articolaș de câteva rânduri. Ce propune dânsul? Deci, dacă există trei de e, în dicționarele și manualele școlare din Ungaria ar trebui să se scrie alături de formele cuvântului: „bélyeg-, ek” (timbru, timbre) și formele cu [ë] închis: „bélyëg-, ëk”, sau în cazul cuvântului „csemege” (delicatesă) să figureze și forma de „csemëge”. Dar după cum regulile academice exclud această literă, cei care studiază limba maghiară nu sunt obligați să învețe pronunția lui e [ë] închis, aceasta fiind o problemă de lingvistică ce se studiază la universități. Problema nu este simplă, recunosc, pentru că acest [ë] închis există în dialectele maghiare, înclusiv în dialectul secuiesc, exceptând pe cel din jurul orașului Szeged, unde în loc de [ë] închis se pronunță vocala [ö], de pildă: „szögedi” (persoană din Szeged) și nu ca în limba standard: „szegedi”. În limba maghiară contemporană, după statistici, ponderea pronunției lui [ë] este de 8,9 %. Unii specialiști susțin că folosirea acestui [ë] ar contribui la o mai mare nuanțare a limbii vorbite din cauza multor cuvinte cu e, ceea ce ar conferi maghiarei o oarecare monotonie. De exemplu: „lehetetlen” („imposibil”) are patru de e sau cuvântul „megengedhetetlen” („de nepermis”) are șase. Poate nu este fără interes dacă explicăm pe scurt acest fenomen special al foneticii maghiare, pentru că faimosul e închis [ë] are valoare de fonem, adică e un segment sonor care distinge sensuri lexicale. Forma „mentek” are mai multe sensuri în funcție de lipsa sau locul lui e închis [ë] în pronunție: 1. „mentek” („to be free from” în engleză, „être exempt de” în franceză) înseamnă „ei sunt exceptați, ei au imunitate” de la verbul „ment” („a salva”), aici cu forma de participiu, cu funcție de atribut; 2. „mentëk” – „eu salvez pe cineva” de la verbul „a salva” la persoana I, singular, indicativ prezent; 3. „mëntek” – „ei au plecat mai devreme” de la verbul „a pleca”, persoana a III-a, plural, indicativ perfect compus; 4. „mëntëk” – „voi mergeți/plecați acum” de la verbul „a merge/ a pleca” persoana II-a, plural, indicativ prezent. Asemenea explicații lingvistice sunt de prisos mai ales pentru cei care sunt debutanți în învățarea unei limbi. În continuare domnia sa afirmă cu o dezinvoltură „seducătoare” că în maghiară există trei pronunții ale vocalei o („cam tot atâtea ale lui o”), ceea ce nu este adevărat, pentru că sunt doi de o: unul scurt [o] și unul lung [ó], de exemplu în cuvântul „folyó” („râu”). Nu vorbim din nou de dialecte, în care se află nenumărate variante ale lui o. Este de menționat că domnul Volceanov este un cunoscut lexicograf, autor al mai multor dicționare bilingve româno-maghiare, în consecință ar trebui să cunoască elementele de bază ale foneticii maghiare, dat fiind faptul că are și o diplomă universitară în științele hungarologice de la Universitatea București. Prețiozitatea de savantlâc, ca și în cazul de față, vrea să pară știință. Volceanov continuă astfel textul său: „Farkas Jenő propune, atât în prefețe cât și în parantezele ce însoțesc articolele de dicționar, echivalarea lui î/â cu ü și a lui ă cu ö – o soluție nefericită, ce-mi amintește de vechiul ghid de conversație român-maghiar al Evei Turcu, în care gy (care ar trebui transcris fonetic drept d palatalizat) era transcris gh. Este, evident, o inepție să pronunți cuvântul magyar «moghor», conform normelor propuse de Eva Turcu; la fel de neadecvat mi se pare să pronunți «püine» în loc de «pâine» sau «börbat» în loc de «bărbat»”… Am impresia că în această chestiune domnul Volceanov a rămas în urmă cu o broșură, pentru că, dacă privim cele mai moderne site-uri ale cursurilor de limbă franceză sau ale celor de limbă germană vom găsi pronunții deșuchiate, care depășesc pronunția atât mult hulită de Volceanov a bietului cuvânt „moghor”. De pildă, franțuzescul „une île” („o insulă”) se pronunță în română [iun ilă], după site-ul care datează din 2018. Oare este „o inepție să pronunți” în felul acesta cuvintele „une île”? Probabil, avem de-a face cu o simplificare voită pentru a reda cumva pronunția dificilă a limbii franceze în română. Ar fi utilă aici folosirea pronunției vreunui cuvânt englezesc – așa cum susține domnul Volceanov? E pur și simplu caraghios. Vă propun să urmăriți pronunția cuvintelor franțuzești (în comparație cu exemplele date de Volceanov din maghiară, ca fiind scandaloase) ca: „œuvre” [ovră] – „operă”; „œil” [oil] – „ochi”; „sœur” [soor] – „soră”. Dar ce ne facem cu cele ca „ambiguë” [ambighiu] – „ambiguă”; „exigüe” [egzighiue] – „strâmtă, înghesuită”; „fleur” [fliur] – „floare”. Dacă un francez ar auzi aceste variante ale cuvintelor limbii lui materne, i-ar veni în minte termenul „abracadabrantesque”, creat de Arthur Rimbaud. Exemplele din germană sunt și mai pline de haz: pentru „doisprezece” pe site se dă forma [țvolf] pentru „zwölf”, „cincisprezece” [fiunfțen] pentru „fünfzehn”, „cincizeci” [fiunfțih] pentru „fünfzig”. Nostimă este pronunția indicată pentru verbele: „a auzi” – „hören” [hiorăn], „a putea” – „können” [chionăn], „a plăcea” – „mögen” [miogăn].
Astfel între marcarea celor două pronunții (cea consemnată de Eva Turcu în anii 1980, despre care vorbește domnul Volceanov, și pronunția germană sau franceză indicată pe internet din 2019) este o diferență de patru decenii, iar metoda, lucru curios este… aproape aceeași!? Soluția ar fi – cum crede domnul Volceanov – crearea unor comisii mixte româno-maghiare sau româno-germane a savanților pentru elucidarea formelor de transcriere corectă a pronunției cuvintelor? Nu, pur și simplu trebuie să li se dea începătorilor și elevilor din școlile generale explicații simple și clare privind pronunția cuvintelor, fără vreo limbă terță. Astfel marele „impas metodologic” de care vorbește dumnealui, în cazul celor două dicționare semnate de noi, se rezolvă ridicol de simplu: orice elev din clasa a IV-a primară este în stare să caute pe internet pronunția corectă a vocalelor ă și î sau a consoanelor ț, ș din cuvintele românești, printr-un simplu click repetabil până la infinit. Pentru a consulta pronunția corectă realizată de native speakers (de „bon-ton” cu lingua franca), aproape în orice limbă de pe Pământ, este suficient să se caute pe acest site: All the words in the world. Pronounced. Deci se va căuta limba respectivă, se va introduce cuvântul și veți avea pronunția cea mai autentică fără „o echivalare fonetică perfectă în pronunția propusă de lexicografi”, după cum afirmă G. Volceanov? Mai avem nevoie de comisii mixte, de intermediari, de terți, de lingua franca și… de savantlâcuri?
Imaginea reprezentativă: Mitch Hodge
