Un frison și o stare de liniște albă

Dialog cu Denisa Comănescu
(ediția online)

Start

Am intrat în camera în care prinde trup poate cea mai îndrăgită colecție de ficțiune străină din România: Raftul Denisei. Care de fapt ascunde multe rafturi, întinse pe trei din patru pereți, al patrulea fiind o fereastră largă, încadrată de plante, dând spre acoperișurile din zona Cișmigiu. Și poate că s-ar întinde și pe tavan, dacă n-ar fi gravitația să ne aducă aminte că suntem, totuși, pământești. Pe rafturile acestea James Joyce tronează, T.S. Eliot surâde discret lângă Sylvia Plath, Colson Whitehead privește sfruntător, Narine Abgarian plutește undeva deasupra lui J.M. Coetzee, iar fotografiile cu pisicile dragi fac casă bună cu statuete africane și plușuri cuminți. Într-un colț, așteaptă valizele călătoriilor făcute și nefăcute încă. Pe masă, ca într-un corn al abundenței, stau vișine trase în fondant cu ciocolată, pricomigdale suav-amare cu textură aerată, cafele tari și o sticlă de Porto și greu, și ușor. Aici, printre tăceri, am stat de vorbă cu Denisa Comănescu despre cenzură și libertate, despre poezie și proză, despre abatoare de cărți, îndrăgostiri și regrete, despre un road movie poetic în acorduri de jazz, despre gusturile literare feline și șerpii albi din lacul de la Mogoșoaia în zori, dar mai ales despre ce înseamnă să fii, în România, editor de literatură străină. Editór, cu accent pe o.


În 2023 ați împlinit 45 de ani de carieră editorială. Despre ce a fost frumos ați mai povestit. Ce a fost cel mai greu?

Au fost mai multe șocuri, praguri, stații. În 1978 am fost admisă la Editura Univers, în urma unui concurs pe care l-am dat cu Antoaneta Ralian. Când, după o studenție de libertate, fie ea și în comunism, ajungi să lucrezi de la șapte și un sfert de dimineață, ai un prim șoc. Apoi, cenzura ideologică se manifesta la nivel de nume de autori, titluri, teme, cuvinte-cheie – un alt șoc. Aflai în scurt timp și că în jur sunt persoane care te toarnă și te pândesc, care vor să ți se facă frică. În comunism, frica, într-o formă sau alta, constituia trauma esențială. Frica insidioasă, în cercuri concentrice, ca în Infernul lui Dante, făcea viața amară și împreună cu zvonistica întrețineau un climat de nesiguranță care de multe ori se manifesta la nivel fizic, prin îmbolnăvire. „Nausée ou c’est la mort qui vient?“

Un alt prag a fost după 1989 și până spre 2000, când literatura în general era un fel de Cenușăreasa. Trebuia recuperată onoarea pierdută a literaturii străine, pentru că în perioada aceea lumea voia să citească ce fusese interzis în comunism – jurnalele, memorialistica și toate acele cărți din care puteai înțelege istoria prezentată până atunci atât de deformat. Era o perioadă de dezgheț al minții, de eliberare, dar în care literatura străină, de care mă ocupam eu, era ultimul lucru care interesa. Abia în anii 2000 și-a recâștigat încet-încet locul pierdut.

O altă stație a fost criza financiară din 2009–2011, când vânzările pluteau ca peștii morți la suprafața apei. Acestea au fost perioadele în care, ca un scafandru, am încercat să-mi dozez la maximum oxigenul, ca să pot supraviețui.

A existat o tensiune între libertatea interioară de dinainte de 1989, când mecanismele opresive erau foarte intense, dar alimentau niște spații interioare largi, și libertatea capitalismului de după Revoluție – exterioară, explicită, dar care venea cu niște constrângeri interioare? Ați resimțit-o ca intelectuală, ca poetă, ca editoare?

Cel mai dureros lucru când am intrat în lumea capitalistă a fost transformarea cenzurii ideologice într-o cenzură economică aproape sălbatică. A fost ca o maladie. Într-un fel, cenzura economică se bate cap în cap cu valoarea. Dar în momentul de față valoarea însăși a devenit o Cenușăreasă, trebuie să ții cu dinții de ea. Pentru că intervine din nou o cenzură ideologică îngrozitor de puternică, la care nu credeam că se va mai ajunge după comunism: corectitudinea politică își atinge limitele, conținutul cărților de ficțiune este judecat după criteriile ei, la fel se acordă și multe dintre premiile literare. Totul pornește din universități: intelectualii fie sunt crescuți la școala corectitudinii politice, fie sunt nevoiți s-o adopte, pentru că doar așa primesc finanțări – respectând un cod care devine, de fapt, judecata de valoare actuală.

Totuși, mă gândesc că spiritul lucid găsește o modalitate de a defrișa peisajul acesta.

E un punct de vedere idealist, dar se întâmplă, bineînțeles. Spre exemplu, mă gândesc la cel mai recent Gaudeamus (2023 – n. r.), unde am lansat ultimul diptic al lui Cormac McCarthy, Pasagerul și Stella Maris – două romane, sau un roman și coda lui, sau două romane siameze –, care mă așteptam să fie de nișă, dar văd că interesează un public mai larg. Cred că există un seismograf al cititorilor, nu puțini, care simt valoarea literară a unei cărți și vor să o citească. Chiar dacă nu vorbim aici despre marea masă și nici despre bestsellerurile vândute în zeci de mii de exemplare. Apoi, îmi vine în minte alegerea recentă a juriului Booker Prize 2023: premiul i-a revenit lui Paul Lynch, cu Prophet Song, pe care l-am câștigat spre publicare în română în urma unei licitații destul de dure, roman distopic despre o intelectuală cu patru copii în luptă, pentru a-și salva familia, cu o formă de totalitarism care cuprinde Irlanda, având o scriitură incantatorie admirabilă, fără pauzele marcate de punctuație.

Care ar fi câteva întâlniri fericite care v-au jalonat cariera?

În primul rând, întâlnirea cu profesoara mea de limba română, Doina Mănoiu, de la Liceul „Mihai Eminescu“ din Buzău. M-a convins să nu urmez Chimia, care îmi plăcea foarte mult pentru experimente, pentru partea ezoterică de dincolo de exactitatea matematică. Apoi, profesorul de latină, Vasile Cojocaru, care m-a format în anii de liceu. Eram cinci-șase elevi pe care ne alesese și aveam întâlniri, după-amiezi lungi și seri la el acasă, unde aprofundam latina, traduceam din De Bello Gallico, din Horațiu sau din alți latini, dar făceam și matematică, ne iniția și în filozofie, ne vorbea mult despre omul universal al Renașterii.

Au fost și alte întâlniri importante care m-au determinat să dau la Filologie. Definitorie a fost întâlnirea cu Nicolae Manolescu, care a venit la liceul nostru împreună cu Alexandru Ivasiuc când eram în clasa a IX-a și atât de tare m-a impresionat discursul domniei sale, încât am început să-i cumpăr cărțile și să i le citesc, după care m-am dus la ceilalți mari critici literari: Călinescu, Vianu, Lovinescu.

Profesional, întâlnirea cu Amos Oz a fost una esențială. I-a urmat o prietenie îndelungată, până când ne-a părăsit, la sfârșitul lui decembrie 2018. Am rămas în legătură cu soția și cu fiica sa, Fania Oz-Salzberger, cu care, de altfel, a scris un volum de referință pentru înțelegerea literaturii și culturii ebraice în general: Evreii și cuvintele. Am avut o corespondență și multe întâlniri cu poetul londonez Alan Brownjohn, căruia i-am tradus o selecție de poeme și care m-a ajutat foarte mult să înțeleg poezia britanică, mai ales pe cea din a doua jumătate a secolului XX. La fel, cu Brenda Walker, care m-a publicat în mai multe antologii și cu care am făcut o călătorie de o lună pentru lansarea uneia dintre ele, împreună cu Mariana Marin, prin toată Marea Britanie și Irlanda, din Cornwall până la Newcastle-upon-Tyne și Carlisle, prin Scoția și cele două Irlande. Era în 1994 și am călătorit cu un Mitsubishi de șapte locuri, am avut cu noi și un trombonist londonez, l-am avut și pe Virgil Mihaiu, care se pricepe atât de bine la jazz. O călătorie fascinantă. Întâlnirea cu Seamus Heaney, cu care am lucrat la o dublă antologie: zece poeți irlandezi și zece poeți români, în traduceri reciproce. Un poet excepțional, de mare sensibilitate, un eseist extraordinar și un orator imbatabil. Iar datorită profesorului John Fairleigh, cel care m-a invitat o lună la The Tyrone Guthrie Center din Annaghmakerrig, m-am apucat să-i citesc pe marii poeți contemporani irlandezi, pe care apoi i-am întâlnit în Irlanda. El mi-a deschis, de fapt, gustul pentru literatura irlandeză contemporană. Ceea ce m-a marcat, pentru că relația mea cu Irlanda data de mult, din 1984, când publicasem Ulise în traducerea lui Mircea Ivănescu, la redactarea căruia am lucrat împreună cu profesorul Ștefan Stoenescu și cu Mircea Ivănescu însuși.

Se simte în cuvintele dumneavoastră recunoștința față de cei care v-au transmis gustul și cunoașterea literaturii, dintre care mentorul absolut rămâne Antoaneta Ralian. Dar la rândul dumneavoastră ați dăruit mult generațiilor următoare. Cum se transmite profesia de editor?

Am avut câțiva redactori și secretari de redacție foarte apropiați: Dan Croitoru, Justina Croitoru, Raluca Popescu, Alexandra Rusu, Cristian Ionescu. M-am bucurat că niciunul nu a abandonat domeniul – toți au rămas, fie ca editori, fie ca traducători, fie și una, și alta. Eu nu mi-am propus să fac mentorat, dar mi-a plăcut să mă apropii de tineri și să lucrăm împreună. Pentru mentorat e nevoie de durată, de o anumită apropiere, de unde comune, iar toate astea se dezvoltă în timp.

Ce considerați esențial în relația editor–traducător?

În primul rând, cred că editorul trebuie să știe foarte bine ce fel de traducere i se potrivește fiecărui traducător în parte. Unii traducători pot excela în romanul istoric, dar pot avea un limbaj mai puțin bogat într-un text cu analiză psihologică profundă. E bine să-ți cunoști traducătorii, ca să-i poți pune în valoare. Se poate întâmpla ca un traducător să dea rateu la prima carte, dar ulterior să devină foarte bun. De aceea trebuie să ai răbdare și să-i redactezi textul, să-i arăți punctele greșite, care pot fi listate clar, pentru ca mai târziu ele să nu devină niște obișnuințe și să-i strice textele. Apoi, e nevoie ca traducătorul să fie plătit la timp, cum scrie în contract. E foarte importantă relația de încredere reciprocă.

Traducătorul trebuie să trăiască și nu are de ce să lucreze numai cu o editură, e liber să aleagă. Faptul că se întoarce la tine ca editor și te preferă este deja un lucru formidabil. Încerc să găsesc și traducători tineri, cărora să le dau o șansă, să-i ajut să se formeze. E un lucru care mă interesează în mod deosebit, pentru că e nevoie de ei. Nu cred că trebuie să ne bântuie frica de inteligența artificială. Spre exemplu, am primit o traducere în care mi-am dat seama că a fost folosit un astfel de program. Am găsit în el niște lucruri catastrofale. Iar ritmul… În proză contează foarte mult ritmul, el e motorul, el te îndeamnă să citești. Ritmul prozei respective era împiedicat, era ca un ceas cu cuc al cărui cuc, în loc să iasă la 30 de minute și să strige „Cucu!“, ieșea ba la 15, ba nu ieșea deloc. O proză poate să fie înmormântată dacă i se strică ritmul, iar inteligența artificială produce traduceri catastrofale, contrasensuri teribile. Cel puțin deocamdată nu trebuie lăsată singură, are nevoie permanent de omul care o ghidează. Mi s-a spus că se va perfecționa, dar la acea subiectivitate a traducătorului, care ca un șarpe se pliază pe subiectivitatea autorului, nu se va ajunge decât dacă inteligența artificială ne înlocuiește sufletul. Mai știi…

Credeți că e util să existe în contractele de traducere o clauză prin care ambele părți, editori și traducători, să se angajeze că nu vor folosi inteligența artificială și că textele produse de traducătorii umani nu vor alimenta mașinile?

Se discută mult despre asta în străinătate, s-au făcut scrisori deschise, s-au adunat mii de semnături. Dar nu știu dacă în momentul de față, din punct de vedere juridic, se poate include așa ceva în contractul de traducere. Traducătorul e liber să facă ce vrea, cu tot ce presupune libertatea. Nu poți să-l cenzurezi.

Vă propun să îndreptăm discuția spre procesul de selecție editorială. Oferta este uriașă, iar un editor de traduceri trebuie să defrișeze foarte mult. Cum se mânuiește bisturiul editorial? Ce e la mijloc: intuiție, fler?

În Occident se folosesc din ce în ce mai mult așa-numiții scouts. De exemplu, la ediția Târgului de la Frankfurt de anul trecut, am vorbit cu un editor german care mi-a spus că lucrează cu cinci scouts: pentru literatură americană, pentru literatură engleză – separat –, pentru Europa, pentru Asia și pentru America Latină. Mi se pare incredibil! Într-adevăr, un scout îți aduce înaintea tuturor, pe de o parte, niște cărți care pot deveni bestselleruri, iar pe de altă parte, cărți care pot accede la premii importante. Dacă un scout are zece editori din diferite țări, iar dintre ei, patru-cinci importanți din Occident hotărăsc să ia un titlu, acela devine bestseller. De aceea, și agenții literari, și editorii sunt foarte atenți la scouts, cota le crește continuu.

Iar când nu lucrezi cu un scout, muncești de-ți ies ochii! Eu știu clar ce mă interesează, dar accept și noutăți de tot felul, fiindcă sunt foarte curioasă. Mă interesează quality fiction, ficțiunea istorică, ficțiunea scrisă de femei – care intră și în categoriile celelalte –, ficțiunea experimentală. În general există mostre în limba engleză – spre exemplu, așa l-am descoperit pe Yaniv Iczkovits, cu Fiica măcelarului. Un editor britanic pe care-l admir l-a publicat în limba engleză, am citit cartea și am zis imediat că va fi autorul meu!

Deci vă îndrăgostiți…

Da, de multe ori sunt îndrăgostiri: Narine Abgarian, Guzel Iahina, Zeruya Shalev, Nicole Krauss, Jeanette Winterson, Ann Patchett, Alessandro Baricco, David Mitchell, Colm Tóibín, Anthony Doerr… Bine, multe decizii sunt pur raționale, de exemplu în cazul cărților upmarket.

Vedeți cărțile de succes ca pe niște pariuri câștigate?

Nu. Fiind directorul Humanitas Fiction, mă interesează continuu vânzările. Și știu că într-un plan ca al meu, de 50 de titluri noi pe an și vreo 60-70 de reprinturi, trebuie să echilibrez bestsellerurile și cărțile de nișă. Așa că sunt cărți pe care știu că le cumpăr pentru vânzare, dar niciodată n-am făcut rabat de la calitate în privința lor. Am mers și merg mult pe cărți upmarket, mai degrabă decât pe cele comerciale, unde nici nu-mi place să fac vreo ofertă, pentru că știu că sunt câțiva editori hămesiți, care aruncă cu bani pentru a le achiziționa copyrightul.

Aveți și regrete?

O, foarte multe! Nu-mi vin acum în minte niște titluri precise, dar sunt multe cărți pentru care am suferit că nu le-am luat eu. Sau am suferit că le-am luat când nu era momentul lor. Uite, de pildă Updike se vindea la el acasă, iar eu, acum niște ani, n-am vândut nici măcar o mie de exemplare. Ține în primul rând de mentalitate. Mi s-a întâmplat să public mai mulți autori care să nu meargă la început, dar să-i reiau peste zece ani și să se vândă foarte bine.

Cum construiți gustul literar al publicului? În cazul Humanitas Fiction, este vorba despre comunități de cititori sau mai degrabă despre intimitatea cu cartea, despre plăcerea senzual-intelectuală a lecturii?

Humanitas Fiction merge în ambele direcții. Vezi tu, cititul e de fapt o conectare la lume. Noi suntem foarte singuri, din ce în ce mai singuri. Îți petreci aproape toată ziua și nu știu cât din noapte în fața calculatorului sau cu telefonul mobil. Nu mai ai timp să comunici cu cei dragi și îi pierzi. Pierdem relațiile esențiale, iar această însingurare este din ce în ce mai vizibilă și mai pregnantă la generațiile noi, care nu au termen de comparație și nu simt pierderea. Or, cititul este o re-conectare la lume prin intermediul ficțiunii, al cărților.

Sunt interesante și comunitățile de lectură. Pentru oamenii care lucrează intens în alte domenii sunt o delectare, o încercare de apropiere de ceilalți. Am fost invitată în astfel de comunități și am rămas plăcut surprinsă de impresiile și de discursul participanților, pertinent și familiarizat cu literatura actuală, chiar dacă respectivele persoane nu aveau tangență cu vreo profesie literară.

Cum se împacă cititul profesionist și cititul de plăcere? Le delimitați, le îmbinați? Cum se articulează?

Pentru mine, cititul profesionist începe întotdeauna ca citit de plăcere. Îmi rămâne puțin timp pentru ce-aș mai vrea să citesc pe lângă. Citesc aproape zilnic poezie – asta ține de viața mea intimă, e plăcerea mea absolută. Dar am un frison în momentul în care primesc cărți noi pe e-mail. Să zicem că am făcut o cercetare, am comandat cinci titluri și-mi vin fișierele PDF – am un frison înainte de a începe. Dacă ar fi fost ceva absolut rațional, o ambiție contabilicească, în niciun caz n-aș fi rămas în profesia asta.

Poezia a apărut firesc în discuția noastră. Îmi aduc aminte de un interviu în care povesteați cum, copil fiind, v-ați întrebat mama de ce nu sunt oameni în poezie. Ce i-ați răspunde acum micuței Denisa dacă v-ar pune aceeași întrebare?

Pe atunci nu citisem încă poeți care dedică un volum întreg unui personaj important sau, dimpotrivă, unui om umil. Bineînțeles că subiectivitatea există în poezie, întotdeauna e acolo o voce umană. Pe atunci nu înțelegeam aceste lucruri, nu înțelegeam că acea emoție pe care o creează poezia vine chiar de la omul care se ascunde în poem.

Și când scrieți poezie, cine sunteți?

Ce întrebare grea! Sunt o subiectivitate care a reușit să se golească de tot restul realității și are acea liniște albă care îi permite să dea drumul la cuvinte. E cel mai important lucru.

La puțină vreme după ce a luat Women’s Prize for Fiction pe 2023, într-un interviu, romanciera americană Barbara Kingsolver făcea o distincție între roman și poezie. Romanul, spunea ea, e ca un tren – are locomotivă și multe vagoane, pe care poți să i le înlături sau să i le adaugi pe traseu (personaje sau intrigi secundare), pe când poezia e ca un monociclu – o idee puternică pe care pedalezi pe durată scurtă. Aveți o astfel de distincție personală, având în vedere că romanul și poezia sunt două prezențe vii și constante în viața dumneavoastră?

Nu mi se pare o distincție pertinentă, cred că e o teorie învechită. În momentul de față, există o alunecare și o amalgamare a genurilor literare, așa că nu se mai poate trasa o graniță clară între ele. Sunt scriitori care au atâta poezie în ficțiunea lor și poeți care au atâta epic poetic în poezia lor… Să ne gândim numai la Cormac McCarthy, cu Pasagerul și Stella Maris – acolo e poezie pură, cu ritm și cadență, dar pusă în forma unei proze. Cred că literatura bună nu mai face atât de riguros această diferențiere, genurile literare se revarsă unul într-altul. J.M. Coetzee, un alt scriitor pe care îl iubesc și căruia i-am publicat toate cărțile, combină în romanele sale jurnalul cu interviul, cu eseurile, cu o proză poetică extraordinară, de o înaltă emoție. E adevărat că astfel de scriitori sunt rari. Dar cititorii s-au obișnuit deja, nu mai consideră că ceea ce fac ei e un experiment, ci pur și simplu literatură, așa cum arată ea în momentul de față.

Aș vrea să vorbim și despre Mița. E o figură nelipsită din poveștile dumneavoastră, apare și în logoul-medalion al colecției Raftul Denisei, desenat de Simona Kessler. În eseul din volumul colectiv coordonat de Radu Paraschivescu, Ce vrăji a mai făcut pisica mea (Humanitas, 2023), spuneți că era chiar o prezență sofisticată, că vă atrăgea atenția asupra unor cărți care altfel ar fi rămas uitate. Care ar putea fi cele trei cărți pe care stă Mița în logoul colecției Raftul Denisei?

Stă pe Cartea neliniștirii a lui Fernando Pessoa, stă pe Moartea la Veneția, volumul întâi de proză scurtă al lui Thomas Mann, și stă pe Ulise, în traducerea lui Mircea Ivănescu.

Și încotro privește?

Privește înspre Cantosurile lui Pound, pe care sper să le public în 2024 în traducerea lui Radu Vancu, însoțite de comentariile lui Horia-Roman Patapievici.

Chiar așa, ce urmează în cariera editorială a Denisei Comănescu? Îmi împărtășiți un proiect? Și un vis?

Proiectele sunt multe și în general nu e bine să le dezvălui până în momentul în care se concretizează. Dar aș putea să vorbesc despre o carte la care țin foarte mult: ea pivotează în jurul unei fetițe care orbește și pe care bunicul ei se hotărăște s-o ducă, atât cât încă mai vede puțin, la marile muzee din Paris – la Louvre, la Musée d’Orsay, la Centre Pompidou –, ca să-i rămână în memorie capodoperele. Nu spun ce se întâmplă mai departe, adaug că romanul conține și 52 de ilustrații ale tablourilor pe care bunicul i le explică. E scris de un mare critic de artă, Thomas Schlesser, iar în românește va apărea în traducerea lui Daniel Nicolescu. Are titlul Ochii Monei / Les yeux de Mona, e unul dintre proiectele pentru Bookfest 2024 și mă bucură deoarece, dincolo de romanul în sine, mini-eseurile bunicului sunt extraordinare, surprind esența tablourilor respective, la fel și comentariile fetei, cartea construindu-se în dialog.

Iar un vis ar fi să reușesc să public până la sfârșit ediția Ezra Pound, cât încă sunt în viață.

În documentarul Raftul Denisei (Casa de Pariuri Literare, 2023), vorbiți la un moment dat despre biblioteca secretă a sufletului. Dacă am putea arunca o privire pe raftul Denisei din această bibliotecă – de data asta, „raftul“ cu r mic –, ce am găsi acolo? Ce cărți și, vorba scriitoarei Narine Abgarian via Luana Schidu, ce… flecuștețe?

Apropo de Luana Schidu, ea e traducătoarea de vis. Iar flecuștețele țin de literatura engleză de secol XVIII – câte visuri…! Țin, de asemenea, de marea literatură irlandeză și de o mare scriitoare sud-americană, căreia deja i-am publicat toată proza scurtă. Fiind de origine evreiască, părinții ei au fugit în anii 1920 din Ucraina în Brazilia și așa a devenit ea cea mai mare scriitoare a Braziliei: Clarice Lispector. Aș vrea să-i public cât mai mult din operă. Deci tot cărți sunt și pe raftul cu r mic. O să mor îngropată în cărți.

Ce sunt abatoarele de cărți, despre care vorbeați tot în documentarul Raftul Denisei?

Târgurile de la Frankfurt. Ca editor care cumpără titluri, când alergi de la o hală la alta, de la un etaj la altul și ai întâlniri din jumătate în jumătate de oră, adică timpul care îți este afectat de către agenții literari și editorii străini, după primele două zile ești deja epuizat. Întârzierile costă: agenții literari și cei care vând sunt statici, iar noi, cei care cumpărăm, ne învârtim în jurul lor ca niște titirezi. Și e vorba numai despre cărți, cantități uriașe de cărți.

În încheiere aș vrea să facem o buclă și să ne întoarcem la începuturi. Care era atmosfera la Mogoșoaia, unde ați locuit în tinerețe?

Am locuit acolo până în 1980, când a murit Marin Preda, după care acea „casă pentru scriitori“ s-a închis. De fapt, erau dependințele Palatului Mogoșoaia, unde pe vremuri stătea personalul administrativ, cu un etaj și mansardă, pe care scriitorii le închiriau. A fost o perioadă benefică în viața mea. Înotam în lac dimineața la cinci, cu șerpii albi, care erau prietenii mei, și mă duceam până la nuferi. Șerpii albi parcă erau domesticiți, mă mângâiau din când în când, nu mi-era frică de ei. În față, extra muros, era biserica brâncovenească… Acolo am avut ocazia să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni care mi-au fost tare dragi: Petre Stoica, Petru Creția, Stela și Mircea Ivănescu, cu cele 13 pisici pe care le aveau atunci, înainte de a se muta la Sibiu, Sonia și Lucian Raicu. Marin Preda mă striga „nevăstuica“, spunea că sunt ageră ca o nevăstuică. Era pădurea, erau mormintele prinților Bibescu… O atmosferă de basm.

Credit imagine reprezentativă: Mircea Struțeanu

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×