Un singur vis aveam, să ajung la întrunirea tehnicienilor. An de an, periferia orașului se lărgea și apăreau situații cât de cât inconfortabile. De exemplu, erau dezvoltatorii ăștia care se trezeau cu câte cinci blocuri, patru amante, fiecare la rândul ei cu copil de țâță, și după stăteau să caute grădinițe, să dea șpăgi, doar-doar s-or pune pe treabă să-nvețe să facă bastonașe, să poată să-i scrie cândva numele: tata. Și mai era și problema cu parcările. Acolo se-ntâmplau 80% din activitățile ilicite, pentru că plafoanele de ciment deveniseră așa de fierbinți, că poliția nu se-ncumeta să se apropie de ele de teamă să nu li-se topească gumuciucurile sau să se-mpotmolească în smoală. Cine voia se putea deprinde cu mersul pe catalige și, pornind ca printr-o mlaștină, să meargă câte doi kilometri pe pustie, cu umbreluța între soare și chipurile luminate de dorința de a înainta, de a reuși. De partea cealaltă, în câmpiile care creșteau necontrolat prin Bărăgan, dădeai ba de-un incendiu, ba de iepurii turbați care se mușcau unii pe alții și vălureau cu spume la gură printre restul dobitoacelor, vulpi viclene, mițorlani oropsiți, care se trezeau când cefele lor de-o palmă începeau să se perpelească la soare. Și eu mai aveam un singur vis, să ajung la întrunirea tehnicienilor.
Încă de mic, mama îmi punea în frunte cu boia un punct numai de ea știut, să fiu iute ca piperul, să nu mă atingă niciun blestem, să fiu vârtos, vorba aia, poate că și ea ca și mine spera să ajung într-o zi de sâmbătă la ședința extraordinară, să mă cheme unul dintre marii investitori și să-mi zică tinere, eu nu mai am timp. Pune tu mâna și fă-mi un proiect. Eu de-acum le am pe ale mele, fii-mea care știi, e singura fată, patru băieți mai am, și cu ea totuși e de văzut. Adică, nu că n-aș putea să mai fac, nu de asta, doar că de la o vreme seara când mă pun în pat lângă nevastă-mea, dar de ce să fiu rău, ea se pune mai degrabă lângă mine și mai zice „ce ne facem bărbate“ și eu mă încrunt, n-are cum să mă vadă, asta pentru că eu stau cu spatele, știi cum zic, și „adică?“… „păi așa și pe dincolo, iar a făcut o nefăcută.“ Când am auzit, am râs, cum adică o nefăcută? Ce, dacă a făcut-o, ce-i făcut e bun făcut, în fine, cică dacă nu cumva am văzut în gunoi. Ce să văd? Cică se juca și cum se juca a strâns tare de el și ochii i-au plesnit din cap. Și că plânge și nu mai vrea nimic, că de-acum vomită și sunt multe de făcut, nefericirile astea te urmăresc până-n mormânt. Mă, tu mă-nțelegi? E și ea un suflet, și nu poți lăsa așa copilul de izbeliște când până la facultate vorba aia, mai e mult până departe. Și ea că nu, că „ce ne facem?“ Ei, ce să ne facem, și m-am gândit la tine, să te deleg pe tine să pui cap la cap proiectul ăsta, în fine, cuvântul proiect mie îmi displace, pentru că mie îmi face plăcere, ba chiar simt o boare de regret, cum se așterne pe iarbă dimineața, că nu mă pot ocupa personal, dar iată că au intervenit niște lucruri și mă văd nevoit să îți cer o favoare, dar mai mult decât atât, mă face această situație să mă simt îndatorat pentru că odată ce te vei ocupa de toate farafastâcurile astea, ce cuvânt caraghios, vei înțelege și tu că lucrurile puteau fi altfel, de exemplu fiica mea dacă n-ar fi trecut prin aceste clipe de restriște, clipe care, nu-i vorba, țin de felul în care lucrurile se aștern de la sine, nu vorbesc despre karma sau mai știu eu ce, asta ar însemna să admit că există iadul, sau un rău nestăvilit care totuși își are undeva rădăcinile, cum ar fi, el stă ascuns într-un soi de hârdău și cu conștiința lui și mâinile lui mici, aschimodice, face toate uneltirile astea, ori eu nu cred nici în asta și nici în faptul că a fost scris undeva ca fata mea să pățească o așa nenorocire, care, la urma urmei ni s-ar putea întâmpla tuturor, așa că i-am zis și neveste-mii, care și ea a avut multe lucruri de zis, discuția nu a fost tranșată așa, cu una cu două, pentru că și ea, ca mine și ca mulți alții, poate chiar și ca dumneavoastră, nu sunt sigur ce specialitate aveți, are o facultate și, după a făcut un masterat, ba chiar și un doctorat, la final s-a trezit că fiica noastră a făcut un lucru aproape inexplicabil, eu zic inexplicabil acum… cu sens figurativ, cum de exemplu oamenii folosesc adesea metafore ca să descrie sentimente, trăiri ce depășesc orizontul lingvistic și, cum spuneam, pentru că văd că am divagat, soția mea mi-a expus părerea ei și amândoi am decis că din pricina climatului sociopolitic în care cu toții ne regăsim, prinși ca într-o dănțuire permanentă, ca într-o boală, cum s-ar spune, pentru că au fost și oameni care în vremurile de demult s-au trezit că picioarele îi poartă într-un soi de chinuială de care mintea nu putea da seamă, ba unii chiar au murit, și așa și soția mea a zis că, tocmai pentru că lucrurile sunt așa cum sunt, fiica noastră a căzut pradă sfâșierilor, adică mâinile n-au mai ascultat-o, sau poate au ascultat-o prea bine și, răspunzând la un impuls cu două potențiale de acțiune printre degetele ei, care nici măcar nu sunt așa de mari, dar știți cum copiii, încă de mici au o strângere de mână formidabilă, numai să încercați, să vedeți în primele zile când pruncul prinde cu degețelele sale degetul mamei și nu-i mai dă drumul, ba chiar dacă ar avea mai multă putere ar strânge până când sângele ar zvâcni de sub unghii, și carnea nouă s-ar descuama și de sub ea ar șiroi cărnița zvântată, la fel și fiica mea, bietul animal probabil că nici n-a avut vreme să sufere, pentru că la urma urmei, cine știe ce e în mintea unui animal? O rozătoare, care toată viața a scurmat în talaș, care nu-și cunoaște strămoșii, nu poate în veci să se gândească măcar „de unde au venit bunicii mei? Oare din ce stepă sau de prin ce deșert, să fi fost din nisipurile calde ale Siriei?“ Nu. Pentru că animalele astea nu au conștiință, ele nu cunosc ce înseamnă sinele, să suferi pentru un ideal, și asta nu din lipsă de posibilități, pentru că și șobolanii de exemplu au un sistem ierarhic, iar hamsterii nu pot trăi prea mult în captivitate, împreună mă refer, pentru că se sfâșie unii pe alții, din teritorialism, eu mai degrabă aș spune că din lipsă de bun-simț și din cauza metehnelor care li s-au transmis încă de când lumea, pentru că sunt stipulate aceste caracteristici chiar în antichitate, de exemplu Βατραχομυομαχία, unde viclenia și uneltirile șoricești sunt exacerbate, la fel și acest animal, el în viclenia lui știa că trăind așa, huzurind, hrănit zilnic în cușca lui ar fi putut la un moment dat să scape, să fugă din încleștarea blândă a fiicei mele, moment în care ce-ar mai fi făcut? Oare pentru că nu știa nici bine, nici rău, s-ar fi pierdut în lume și ar fi rămas cum rămân adesea în mijlocul autostrăzilor animalele la văzul farurilor unui camion, camionul claxonează, șoferul apasă instinctiv pedala de frână, nu trage frâna de mână pentru că de acolo n-ar reieși cu siguranță nimic bun, ba chiar o catastrofă, cu numeroase victime, mai ales dacă în cabină, să zicem, s-ar afla cineva cunoscut, un văr, poate soția sau o damă de companie, și în eventualitatea unui accident, cine știe, poate ieșind în mijlocul câmpului, s-ar putea să fie nevoie de ajutor medical, de echipe de descarcerare sau cel puțin de un tractor care să aducă înapoi pe carosabil vehiculul, și dacă e noapte, așa cum se întâmplă, funcționarii de la Ocolul Silvic ar putea fi alertați, pentru că, lovit, animalul nu a murit, se zbate pe linia continuă, pune în pericol alte vieți omenești prin încăpățânarea sa de a renunța la ultimele suflări, și atunci mai e oare vorba de un animal care nu înțelege? Unii spun că instinctul lovește, dar oare nu se poate vedea prin ochii bestiei cum clocotesc molohul și gheena, cum purgatoriul alb ca un miraj urlă fără cuvinte, fără sintaxă doar-doar ar putea convinge cerbul, pentru că de obicei cerbii sunt cei ce sunt loviți, ei au o îndrăzneală a lor, și convins fiind, n-ar putea el renunța la toată această tevatură? Și dacă nu și nu, domnul Lizeanu care, coincidența face, a lucrat la lizieră, și ca zilier va fi trezit și va trebui să pună pușca la capul animalului, și animalul n-ar înțelege, s-ar întreba de ce răceala țevii puștii se simte ca un balsam, aburul ar ieși în continuare din suflarea sa sacadată, fumul și eșapamentele de la camion învăluind câmpul… și căpriorul, pentru că nu trecuse încă de primul său sezon de rut ar fi văzut acest peisaj și în contrast cu flăcările infernului i-ar fi părut frumoase, ba chiar învelite într-o oarecare pătură de mister ca existența noastră pe lumea aceasta, și la fel și hamsterul acesta, care pe lume a trăit fără să-și pună vreodată prea multe probleme, iată că dacă ar fi scăpat s-ar fi rătăcit nu numai ca un turist care se perindă de colo-colo, căutând naiba știe ce, pentru că strângerea fiicei mele a fost una sigură, fiica mea nu a strâns bietul animal așa, doar ca să-i dea drumul, l-a înșfăcat și a decis, poate nu atât cu gândul, dar cu trupul, că micul corpușor al rozătorului trebuie despărțit de suflet, pentru că un suflet blând și cald nu cântărește cât sufletul unui tiran sau al unui torționar, de aici ușurința cu care el s-a înălțat, sau a plutit prin cameră, și în fond și sufletul ăsta, cu cât mai ușor, cu atât mai volatil, nu ca sufletele greoaie ale unor criminali lipsiți de simț moral, de sisteme etice bine definite, deci mânuțele ei au eliberat, ca dintr-o pușcărie de carne pe animal de orice fel de nevoi, problema însă e că nu s-a oprit acolo, și aici ne-am dat seama că fata are totuși nevoie de ajutor de la un specialist, pentru că da, să iei o viață înseamnă să nu te mai poți întoarce, ei bine ea, când sufletul deja se desprinsese cu totul, a încercat să-l prindă de un ultim firicel, copiii sunt cunoscuți pentru felul în care văd și cunosc lucruri pe care oamenii ca mine și ca tine și ca soția mea le putem doar intui, ei bine ei simt, ei au ca un ochi secret pe care-l poartă în cerul gurii sau în călcâi, ca pe un blestem sau un semn din născare, ei bine, dar… firicelul acela s-a rupt, și din firicelul de suflet n-a mai rămas decât un firicel de sânge și cei doi ochi mici, dar bulbucați, care se ițeau, aproape scurgându-se, umezi și moi și plini de substanța aceea vitroasă printre arătătorul și mijlociul palmei sale stângi, și atunci când eu și cu soția mea ne-am expus punctele de vedere, prin comunicare, pentru că asta e esența oricărei relații, comunicarea, și după ce ne-am ascultat unul pe celălalt am căzut de comun acord că fiica noastră, care trece prin clipe grele, după cum ți-am zis, are nevoie de asistență din partea unor profesioniști… Ei bine, acești profesioniști nu sunt de colo, nu-s ca ciupercile după ploaie, ei trebuie căutați, ca trufele, și pentru asta e nevoie de timp, de ogari sau poate de un godac, pentru că godacii știu cum să adulmece trufele, problema însă e că le înșfacă plini de lăcomie și le înfulecă, la fel și cu specialiștii, așa că ne-am consultat și, după o noapte întreagă de nesomn, am decis să plecăm într-o călătorie, fiecare pe drumul său, ca să găsim ce e mai bun pentru fiica noastră, singura noastră fată, dar nu și singurul nostru copil, pentru că alături de ea mai sunt cei patru copii, pe care, ca într-un basm, (nu e așa?) soția mi i-a dăruit, după ce am întreținut de nenumărate ori relații intime protejat, dar de comun acord, și niciodată n-a fost vorba de un accident sau de o greșeală, tot timpul ne-am înhămat la ce urma cu conștiințele împăcate, ca într-o pildă sau ca într-un basm, pentru că noi am fost în această lungă dar încă neterminată poveste și Făt Frumos și Ileana Cosânzeana și Zmeul… așa că te rog, pentru că eu nu mai am timp, pune tu mâna și fă un proiect.
Și, în felul ei, mama a avut dreptate. Iute am rămas ca piperul, și într-o zi, la fel cum profețea ea, mângâindu-mi părul scurt și rar, într-o zi la mine a venit investitorul principal și mi-a mărturisit că clipa mult așteptată a sosit. Aveam să fiu trimis pe post de proiectant adjunct la întrunirea tehnicienilor. Până la hangarul unde ar fi avut loc evenimentul era un drum de două ore. O oră o puteai face la pas, o oră o puteai face fie cu mașina personală, fie cu vehiculul unui prieten ca să divizi echitabil ce e util și ce e plăcut. Nu exista însă transport comunitar sau rată. Era foarte simplu să te pierzi, în stânga era codru, iar în dreapta și mai mult codru, dacă te învârteai de câteva ori nu putea nimeni să garanteze că îți vei aminti în ce direcție trebuie să te îndrepți. De voie, de nevoie mi-am închiriat un costum, unul făcut de polonezi, pentru că e ceva bine cunoscut în branșă, italienii fac niște costume de toată jena. Pe deasupra, se zgârcesc la materiale și nici măcar nu pun bureți la umeri, iar prin asta pierzi din sobrietatea de care trebuie să dai dovadă, fiind vorba totuși de un deux-piece, nu de o salopetă de inginer. Bunicul în schimb era un om care oricând ar fi putut să transforme fie și un maiou în ceva care să emane demnitate, eleganță, siguranță, ca un slogan. Venea la zilele de naștere adus de spate, simțea probabil cum moartea-i sufla în ceafă și nu spunea multe, se așeza la masă, tata îi ceda locul din capăt, gurile rele zic că din milă, eu știu sigur că de fapt era vorba doar de alura pe care bunicul o îmbrăca, o vestă de salvare. Și împreună beau, discutau despre fotbal, despre alte soiuri de activități cum ar fi vânătoarea, medicina modernă, rareori se mai amintea de câte un caz de canibalism, și când îl priveam, cu sprâncenele lui încruntate de bătrânețe, știam; el avea discursul pregătit, spusese la viața lui tot ce avea de spus și acum doar trebuia să-l privești din interior spre exterior, să-l folosești ca pe un dicționar sau ca pe un pumn cu bobi, doar că pe tataie nu-l puteai lua în mână așa cu una, cu două, făcuse armata, plesnise un superior, ani buni de carceră, iar dacă n-ar fi fost el n-am fi fost nici noi, și umerii lui lați ieșeau de sub baierele maioului ticsite de păr creț și alb, ca niște epoleți amestecați. Așa sunt și costumele poloneze, așa și polonezii, ei, după tot ce-au suferit, au priceput cum stă treaba, acum fac costume de calitate și sunt o nație care în afara prejudecăților că ar fi putut fi mai mulți, dar acum sunt mai puțini, și-au găsit un loc în lume.
Costumul meu era albastru. Știam de la început că fusese o alegere bună, cum altfel m-ar fi putut observa oamenii în fața panourilor mari și portocalii care semnalau anul critic prin care trecusem, anul repopularizării citricelor. Pe drum, din dreapta mea, dintr-o tufă a ieșit un vierme de porumb. Nu l-aș fi văzut dacă blănița lui fosforescentă n-ar fi lucit în bătaia farurilor. Eram în mașina unui coleg, căruia nu-i spusesem că superiorul mă convocase, dar căruia i-am mărturisit că pentru mine, în sfârșit, lucrurile luaseră o turnură fericită. Norocul rânjea în oglinzile retrovizoare, iar palmele mele transpirau ca și cum aș fi strâns între degete un volum gros din Marx, volum care se zbătea și pe care cu toate dezvăluirile sale trebuia să îl cuprind. Când am desfăcut pumnii, un strop de sudoare încremenise în lumina slabă a bordului ca o perlă într-un desen făcut de copilul unui marinar, un marinar care toată viața s-ar fi putut teme de monstrul care-i vâna vasul și care auzise de la bătrânii de dinaintea sa că prin mările întinse ca niște calcani împrăștiați zăceau himere de nedescris pe care însă nu se sfiau să le contureze, unele chiar apărând desenate pe marginile hărților sau scobite în lemnul meselor de pe butoaie, toate acompaniate de textul ferițivă scris într-un singur cuvânt, într-o singură răsuflare temătoare. Și oare monstrul nu era chiar căpitanul care pândea din urmă matrozii, pe atunci tineri, care scrijeleau nenorocul pe unde apucau și care din sete de aventură sau teamă că nu aveau să se mai întoarcă în casă, sfârșind prin fieștece port, unde pentru un pumn de mărunțiș lucrătorii sexuali aveau să-i sugrume cu fâșii subțiri de piele… Căpitanul știa că în străfundul fiecărui matelot era teama de a muri cu pantalonii în vine și cu ochii roșii, plini de sângele plăcerii, o plăcere pe care n-aveau să o mai deconstruiască vreodată pentru a o ucide, plăcerea de a nu se mai întoarce acasă.
Am șters bobița de sudoare de genunchiul pantalonului și l-am privit pe Corneliu, căci așa îl chema, iar acesta a întors scurt spre mine fața, zâmbind de sub mustața bogată. Am înțeles atunci că și Corneliu, ca și mine își găsise liniștea și chemarea, că în toți anii în care lucrase la întreprindere atinsese măcar de câteva ori din greșeală umerii lați ai superiorului nostru ierarhic. Acesta din urmă avea un corp atletic, ba chiar mai mult, înfățișarea lui insufla teamă și totodată încredere. Știam cu toții că dacă ne-am fi găsit noaptea pe un hol întunecat cu dânsul, el s-ar fi năpustit asupra noastră, ne-ar fi smuls costumele și combinezoanele de pe noi și ne-ar fi strigat, chiar dacă suflarea i-se putea distinge pe pielea noastră, ca o pâclă reală ce te trage înapoi în trezie când ești pe punctul de a adormi, iar strigătul său ar fi însemnat focul și moartea și teama, începutul unei vânători pe care cu toții o pândeam complice.
Și ne-ar fi dat voie să ne îndepărtăm, să ne ascundem, să ne organizăm și să făurim mici capcane, ca niște spiriduși într-un atelier unde exploatarea nu e văzută cu ochi răi, ba chiar cu un confort pe care munca îl dă oamenilor simpli, confortul că mașinăria nu doar că merge, dar este unsă atât de bine, încât încercarea de a ieși din ea n-ar conduce decât la o confruntare cu această pâclă de care pomeneam mai sus, o pâclă care nu te lasă să visezi și te trage înapoi la mecanica fină și bine lubrifiată al lumii.
Dar să revenim acum la șeful meu, care ne-ar fi vânat ca pe potârnichi, după cum cu toții intuiam, dar care ne lăsa mereu să ne distanțăm poate prea mult înainte să înceapă să urle din toți rărunchii. Și eu și Corneliu cunoșteam prea bine căile lăturalnice, căi care unora li-se păreau secrete și pe care conducerea pășea ca ploaia prin băile de ulei. După ce mi-a zâmbit, Corneliu s-a uitat iar la șosea, ba uneori intuiesc că poznaș, cum îl știau prietenii, mai arunca o privire către codru, doar-doar s-o nimeri să prindă pe cineva făcând pipi între copaci, gata să-l claxoneze și să râdă în sinea lui că nu era el acela care fusese claxonat, că, iată, pozițiile acestea erau interșanjabile.
Ajunși la poarta hangarului, i-am mulțumit colegului meu, i-am strâns mâna care spre deosebire de a mea nu era deloc transpirată și am ieșit atent să nu mă lovesc la ieșire la cap. Mașina a pornit cu spatele prin lumina serii și a dispărut încet ca și cum s-ar fi înecat, renunțând treptat la prezența din lumea aceasta, acoperindu-se de apa groasă a depărtării. Din cadranul de fier al plăcilor s-a deschis cu un scârțâit suav o nișă pe unde o pereche de ochi m-a privit din cap până-n picioare, ca mai apoi gura care (credeam eu) îi aparținea să mă întrebe cine sunt. M-am prezentat cu o zecime de plecăciune și le-am explicat scurt toată tărășenia cu superiorul meu ierarhic. Le-am menționat că ambițiile oamenilor ajung, iată, să dea roade… și în fine, porțile s-au dat în lături. În spatele lor erau șase paznici, cu toții îmbrăcați identic, dar cu trăsături diverse. Era rândul meu să măsor și să privesc acum și am conchis că paznicii erau cu toții gemeni. Cel puțin în formațiile din care făceau parte și în care se alăturau alternativ, doi câte doi, nu puteam sesiza care-i care deoarece succesiunea amețitoare a acestora releva și prin uniformă, dar și prin fețele tâmpe o asemănare izbitoare cu un primar de munte sau chiar cu o laborantă de la școala de fete din Făcăieni. Mișcarea, căreia m-aș sfii să-i zic browniană, avea ca scop secretizarea identităților acestor indivizi. Unul din ei, de nicăieri, plin de bunăvoință îmi întinse capătul bastonului său, capăt pe care l-am apucat nu cu o mână, ba chiar cu ambele, pentru ca mai apoi să fiu purtat, atașat de apendicele de lemn la colegul său, care din cinci în cinci pași era nevoit (intuiesc că ăsta era obiceiul locului) să mă plaseze în custodia altui coleg, iar cel de pe urmă, altuia și tot așa, după circa douăzeci de minute în care ne-am rotit, ne-am învârtit, ne-am schimbat pozițiile și ne-am dat unul altuia am ajuns la baza unor trepte marmorate unde în fața ușilor de lemn masiv cu toții m-au înconjurat și, sprijinindu-și bastoanele de umerii mei au întins cu toții palmele stângi. Am scos din buzunar un pumn de mărunțiș, dar știind că nu se cuvine să îi ating le-am așternut pe chipie câte un bănuț. Cu toții au tropotit simultan și s-au îndepărtat permutând într-o formație spre poarta principală, de unde se auzeau bubuituri curioase.
Eu am apăsat pe clanța de fildeș și am pășit într-un hol unde sute de oameni forfoteau. De la balcon, chiar când ușa s-a închis în urma mea, au răsunat șiroaie de fluierături, iar în buza balustradei s-a proțăpit nimeni altul decât Marian Costea, ministrul muncii. Ochii mi s-au umezit. Mi-am dat seama cât de ipocrit eram, că, deși fusesem nominalizat, mă aflam în fața ministrului și nici măcar din poziția care mi-era specifică. Nu munceam, ba mai rău, stăteam și îl priveam și toate acestea fuseseră bine orchestrate de șeful meu. Ușile s-au încuiat și de lângă ministru au apărut două doamne (pesemne impiegate sau vatmanițe), împingând cu greutate un soi de capsulă, ca un supozitor supradimensionat.
Marian Costea a făcut din brațe un curcubeu și liniștea ne-a apăsat ca pe un buton. Lângă mine, din sticla unei angajate se auzeau bulele de acid plesnind în apă. M-am temut să îmi întorc privirea către dânsa și nici n-am apucat să mă adâncesc cu ideația în particulele de hidrogen că ministrul și-a dres glasul.
‒ Ne-am adunat astăzi aici, după cum știți, după o selecție atentă, pentru a străjui în fața celui mai însemnat act din câmpul muncii. Cu toții, cei care ne regăsim aici vom pune umărul la treabă și vom duce munca, pe care până acum lumea o știe doar ca pe un lucru de suprafață, la alt nivel. Aceste capsule ne vor purta mai departe, către noi orizonturi, unde vom săvârși miracole pe care nu numai că alții nu le-au descris dar pe care nici n-ar fi avut cum să le înfățișeze, și asta nu din teamă, ci din lipsă de cunoștințe. Vă văd nedumeriți. Descrețiți-vă frunțile. Debarasați-vă de nu și înaintați către capsulă. Este în dânsa loc pentru toată lumea. Încet-încet, cum ea se va umple, colegele mele vă vor îndruma către următoarea și către următoarea…și tot așa. Haideți, deci, să demonstrăm odată pentru totdeauna că ceea ce tovarășii noștri, camarazii pe care îi cunoaștem, numeau lucru, nu era deloc ceea ce voiau ei să exprime. Ba mai mult, nici pe departe să pună degetul sau măcar privirile pe lucru în sine nu erau în stare. Ei munceau orbește, roboteau ca niște cârtițe când noi, angrenați în cercetare am destăinuit, și asta doar pentru cei demni, că și cei fără ochi, și cei fără gură pot să vadă și să spuie ce au văzut mai departe, altora, iar dintre ei, cei cu membrele neștirbite pot chiar pune mâna și lucrând se vor putea într-o zi lăuda că au ajuns parte din lucrătura aceasta, parte din lucrătura în sine. Numai că pentru a deveni pe de-a întregul muncitor e nevoie să fim simultan, nu împotriva noastră, ci negativul nostru. Deci pășiți iată, în aceste capsule, fără să vă temeți, pentru că în ele am lăsat cele trebuincioase, unelte, scule, hărți, manuale, ba chiar am lăsat și loc celor ce vor vrea să adauge la ce se știe deja ce se va descoperi între timp. Nu vă sfiiți. Pășiți în capsule!
Aplauzele s-au dispersat ca niște purici de tinichea, după câteva minute s-au domolit, iar colegii mei s-au pornit către capsulă. Capacitatea ei nu depășea cincizeci de locuri așa că, odată umplută, ușa capsulei era închisă și prinsă cu șuruburi mari de către cele două impiegate, după care împinsă către o cameră din spate tot de către ele era înlocuită la scurt timp de alta goală, în care angajații aveau să se suie. A sosit și rândul meu să pășesc într-unul din aceste cuiburi de fier. Când am intrat am fost apucat de încheietură și ghidat în beznă către o băncuță pe care mai stăteau și alți colegi de-ai mei, băncuță care urca în spirală de-a lungul scării. În vârf era un inginer cu tichie și cu felinar. Când capacitatea maximă a fost atinsă, ușa s-a închis și, obișnuindu-ne cu bezna, am început să distingem în razele palide ce veneau de deasupra chipurile care ne înconjurau. Sub banchete se aflau cufere cu diverse obiecte. Inginerul însă ne-a spus să nu ne grăbim să cotrobăim în ele pentru că fiecare lucru ni se va revela la momentul oportun. Capsula se mișca și intuiam că pe niște șine. Brusc, începusem un soi de coborâș ca într-un motagnes russes, iar în timp ce coboram, dintr-un difuzor s-a auzit vocea ministrului. Marian Costea își drese glasul.
‒ Dragi angajați, colegi, prieteni, pornim în sfârșit către ultimul orizont. Clipa a sosit. După ce am cucerit suprafața, a sosit clipa să muncim în fundul pământului.
Imagine reprezentativă: George Grosz, Ants from In the Shadows (Im Schatten), 1921
