Rătăcit prin secolul hipervitezei și al Internetului, Dan Sociu ar fi putut foarte bine să trăiască printre beatnici și să-și scrie povestea acolo, în SUA. Folosește de fapt singura formă de biografism care îmi place, descrierea pură și dură a trăitului într-o proză care nu de puține ori capătă accente poetice. E probabil singura abordare biografistă care va ține întotdeauna, propulsând sinele în personaj și personajul în sine și din acest melanj obținând un efect de veridicitate care nu-și poate pierde farmecul.
La gunoi, volumul despre care scriu aici, e împărțit schematic în două teme, ambele funcționând sub semnul trăitului de care vorbeam mai sus: prima temă e a relației cu mama și se prelungește la final în doliu, a doua e o temă recurentă care leagă consumul de droguri și alcoolismul de un soi de destin de damnat al personajului narator. În secțiunea centrală, cea legată de droguri, avem un soi de mini-bildungsroman a cărui apoteoză e abstinența, stare la care personajul nostru ajunge prin boală, dar și printr-un fel de iluminare care vine treptat și se instalează ca o permanență în spirit. Sunt frumoase aventurile lui Dan prin Germania și Suedia și intermitent prin București și Botoșaniul lui. Pentru cei care mai știm câte ceva despre consum și starea de criză care vine împreună cu acesta, descrierile sunt cât se poate de veridice, aproape sufocante. Avem aici un condei de Burroughs trecut în registru european contemporan cu cluburi, viață de noapte, vagabondaj, inerentul mic trafic al consumatorului, luxură, toate trăsăturile vieții de consumator de halucinogene și alte droguri, care-și pierde direcția în viață și trăiește, firește, doar pentru următoarea doză. E un lucru pe care autorul nu apasă, condiționarea întregii existențe de următoarea doză prin care se evită sevrajul, dar chestiunea e destul de cunoscută în literatura de specialitate și în experiența consumatorilor cât să o punem și aici. Dependentul trăiește la limită, în limită mai degrabă, amânându-și sau suspendându-și existența în funcție de drog și de posibilitatea încă unei doze (fie că e joint, timbru, injecție, pastilă sau orice altceva). Nu-l bănuiesc pe Dan de vreo propagandă pentru consumul de droguri, cred că în carte încearcă de fapt un mesaj de genul „Nu faceți ca mine“, iar pentru un cititor atent mesajul e cât se poate de clar.
Cealaltă direcție a cărții, tot biografistă, e un frumos cântec de doliu închinat mamei lui. Începe cu un scurt parcurs prin copilărie și prin primele încercări cu alcool și droguri, dar și cu conștientizarea sărăciei (la care voi reveni) și se continuă în excipitul scurtului text cu suferința și apoi moartea mamei. Textul devine foarte emoționant, aspectele poetice abundă, plânsul vine natural nu ca o izbăvire, ci mai degrabă ca o descărcare, travaliul doliului e în același timp o poartă către metafizic și nimicul în care se prăbușește personajul (vede seriale pe care le începuse când mama lui trăia, acum serialele sunt altfel, își amintește mici scene grotești, ca aceea în care nu mai poate să-și scoată mama din cadă și cheamă o vecină să-l ajute) e imaginea lumii oricărui îndoliat: o lume goală de sens și orice perspectivă, moartă ca moartea însăși, dar care întotdeauna va renaște în altceva.
Nu vreau să închei această cronichetă fără a pune un mic accent pe latura socială a miniromanului scris de Dan Sociu, e o componentă puternică a experienței oricărui dependent (și/sau artist), dacă nu cumva cele două ipostaze se confundă întotdeauna. Iată un citat:
„Copiii parveniților de după ’90 mai cocalari, nu ai celor nobili, aveau încă o priză la realitatea măruntă. Pentru cel instalat în banii și renumele lui, realitatea măruntă nu mai e așa de importantă, nu-i schimbă viața fundamental. Chiar și psihoza era trăită cu un simț practic acut de noi ăștilalți. Nu-mi permiteam nici să-mi pierd un dinte, mi s-ar fi dezechilibrat bugetul și nu-mi trebuia stresul suplimentar.“
Cuvintele vorbesc de la sine.
I-aș reproșa lui Dan Sociu că nu a scris un text mai lung, că nu a intrat mai adânc în psihoză și în rătăcirea specifică doliului și consumului de droguri, dar e târziu și reproșul meu nu mai înseamnă nimic.
