Fiecare dintre noi a văzut măcar un film SF postapocaliptic, unde noii locuitori ai Pământului sau vizitatorii extratereștri descoperă încet-încet, cu mirare, obiectele civilizației umane, rămase în haosul de după „potop“. Unul dintre efectele de stranietate cele mai simple la care se poate gândi scenaristul este de a pune acolo lucruri foarte uzuale pentru noi, cei de azi, și a arăta cum nou-veniții le atribuie funcții absolut aiurea… Un asemenea topos narativ subliniază cât de mult suntem prizonierii propriilor cunoștințe, ai propriului limbaj și ai propriei realități, singura ce ni s-a dat.
Pe de o parte, acest relativism fundamental al „modului antropic“ mă atrage ca o provocare, continuând să-mi amintească adolescența în care, sub fascinația istoriilor despre sondele Voyager și a filmelor documentare în care Carl Sagan explica de ce suntem făcuți din pulbere de stele, visam să mă fac exobiolog. Era, în ultimele decenii ceaușiste, un vis la fel de imposibil cu a vrea să fii psiholog (nu mai exista specializarea, se desființase din universitățile dacice) sau a dori să studiezi la o universitate din afara patriei (…dacă nu aveai dreptul la pașaport, cum n-aveau cei ca mine). Toată lumea liberă devenise, pentru un adolescent din România comunistă, un fel de planetă străină, ale cărei obiecte ajungeau uneori la noi (fragmentate, incomplete, cenzurate…) și cărora noi le dădeam cu totul alte utilizări, convinși că „știm mai bine“ la ce folosesc. Poveștile acestea nu sunt, firește, lipsite de umor.
Favorita mea (pentru a fi fost beneficiara ei…) e cea despre suplimentul pentru copii al ziarului comunist francez L´Humanité, Pif, care era receptat de noi ca mesager al unor valori, obiecte și modele occidentale: da, anume, ale Occidentului împotriva căruia comunismul se presupunea că ne educă să luptăm. Reclamele comerciale din Pif m-au făcut să știu ce e o păpușă Barbie (după 1990 am primit una, cadou, și am recunoscut jucăria…), cum se pot lipi cu călcătorul decorațiuni pe tricouri (și, chiar, ce e un T-shirt), ce sunt andivele și pamperșii…
Dar, să revin la această fundamentală, posibilă, stranietate: când obiectul pe care-l ții în mână sau pe care nu știi de unde să-l apuci îți este complet necunoscut. Consider că ea constituie o foarte educativă întâlnire cu alteritatea (o alteritate relativă, că de una absolută nu putem avea parte, prizonieri cum suntem, deocamdată, ai antropomorfismului…). Știu și că, datorită progreselor în mare viteză ale descoperirilor tehnico-științifice, multe din obiectele uzuale ale lumii noastre dispar din circuit, se „învechesc“ și devin piese de muzeu cu viteze mult mai mari decât se întâmpla în urmă cu numai câteva decenii. Așa, de pildă, telefonul mobil, ubicuu de-acum, a scos din circulație aparatele cu receptor, disc și fir de legătură cu centrala (da, cele care rămâneau funcționale chiar în timpul penelor de curent – ale unei ierni central-europene normale, de pildă…). Și totuși, în fața unui telefon vechi de ebonită – ca singură cale de comunicare, într-o situație extremă – îmi place să cred că mintea omului de azi și de mâine va purcede rapid la analogii și contextualizări care îi vor permite să-l identifice și să-l folosească.
Dar mi se întâmplă tot mai des să fiu martora unor situații în care „obiectul străin“, de neînțeles pentru utilizatorul lui, să fie o carte – o carte de hârtie, tipărită, legată, copertată. Le păstrez în memorie, cu o fascinație vecină cu spaima. Nu pentru că, iată, chiar și cărțile pot deveni obiecte străine oamenilor de azi, ci pentru că acești oameni nu par să aibă reperele esențiale ale unei inteligențe critice (deși au învățat – se presupune – să scrie și să citească), așa încât nici nu pot înțelege ce e o carte și cum se folosește ea. Memoria mea virusată reținuse, ca pe o fabulă, scena cu un copil mărișor, adus la un club de „citit împreună“, care încerca, pierdut în uitare și rupt de lumea din jur, să mărească ilustrația de pe o pagină de carte, trăgând cu degetele mâinii drepte desfăcute peste ea, ca pe ecranul inteligent al unui device familiar lui. Și cartea nu reacționa la eforturile sale. N-a continuat să încerce altceva, n-a cerut ajutorul altcuiva din jur, ci a aruncat-o deoparte, încruntat. Dezlegarea misterului obiectului aceluia nu i se părea interesantă. El nu voia să descopere lumea din jur, ci doar ca lumea să i se supună. Imediat și fără efort.
Recent, am citit un interviu cu proprietarul unui magazin de cartier, unde clienții pot face xeroxuri, pot imprima chestii, dar sunt ajutați și să folosească device-uri de comunicare, apps etc. Omul spunea că i se pare firesc să îi arate unei bunici cum se folosește WhatsApp-ul, că sunt chestii normale, că lumea nu are întotdeauna pe cine să întrebe… Dar menționa și cea mai stranie cerere „tehnică“ pe care o primește, de la tineri versați în utilizarea respectivelor device-uri și rețele sociale. Sunt studenți sau elevi și trebuie să citească o carte: aduc poza cărții pe telefon și îi cer să le-o printeze. Nu e o situație rară, adăuga: clienții fotografiază cartea închisă, ca pe o pisicuță, ca pe orice alt obiect din jur, și se așteaptă ca imprimanta de la magazin să scoată din imaginea aceea câteva zeci sau sute de pagini tipărite.
Suspicioși dacă omul le spune că nu se poate, nu vor să asculte explicația lui („Ce să le spun? Ce e o carte, că are pagini scrise, în interiorul coperților? Că trebuie citite una după alta…?“), ci îl acuză, tot ei, că „nu se pricepe“. Mi-e foarte dificil să identific, în această anecdotă minoră, adevăratul motiv al spaimei ce mă cuprinde. Și poate faptul că unii nu știu cum se copiază (fie și cu telefonul…) o carte nici nu e cel mai important de pe listă: ci lipsa lor de interes față de problemă, lipsa dorinței de a învăța „cum se face“, izvorâtă, firește, din convingerea că nu e o lecție necesară în viața lor, conectată la device-uri și antrenată să caute răsplăți instantanee pentru eforturi foarte mici.
Și atunci, poate că reacția față de carte ca „obiect straniu“ (și, în consecință, dat deoparte) nu se înscrie în aria paradigmatică cu care începeam articolul, aceea a obiectelor misterioase, a obiectelor inexplicabile și absolut străine, cărora cineva, un erou, un personaj, un exobiolog sau oricare din noi, caută să le înțeleagă sensul și folosul. Busola de pe Tlön, imaginată de Borges, mi se pare cel mai frumos exemplu – dar pentru a-l descoperi trebuie, veți fi înțeles, să citești cărți scrise de Borges… Ceea ce mă sperie în scene precum cele povestite aici este tocmai lipsa de interes pentru înțelegerea sensului (a obiectului-carte, în speță). O lipsă atât de profundă, încât nimic din ceea ce s-ar putea să știe deja nu e utilizat, actualizat din memorie, de creierul subiectului: ce e o carte? cum se folosește? cum o folosesc alții, în jurul meu? cum se înțelege?
Dacă știu a citi – deci recunosc literele latine – ei știu, cumva, „instinctiv“, că trebuie să parcurgă șirurile de semne de la stânga la dreapta și de sus în jos… de ce nu o fac, imediat? Problema s-ar putea să nu fie „vechiul“ format al cărții pe hârtie, pusă în mâinile noilor generații, obișnuite cu scrolling-ul, touch-screen-ul și tap and get-ul. Ci lipsa de curiozitate intelectuală, alăturată într-un pachet de-a dreptul distructiv, lenei. Experiența mea de profesor „de citit“ (predau literatură română de prin 1986 încoace…) m-a făcut să întâlnesc tineri care nu citeau decât prima pagină a unei cărți („ahh, trebuia să întorc foaia aceea? avea ceva scris și pe partea cealaltă?“ – citez din memorie) sau nu treceau de pagina de deschidere a unui site cu informații profesionale („ahh, trebuia să dau click și să citesc mai departe? se deschideau alte pagini? și trebuia – mică grimasă de groază – să le citesc și pe alea?“).
Obișnuiți să scroleze rapid un text pe ecran, ca să apese pe „ACCEPT“ la sfârșit, acești ne-cititori, ne-curioși, ne-provocați intelectual de nimic se grăbesc să mă asigure că „au parcurs cartea din bibliografia dată de profesor“, dar nu, vai, nu au citit-o. Au răsfoit-o? Au luat-o în mână? Au pozat-o și au pus-o într-un folder de pe telefon? Fără nici un folos intelectual, firește. Cum vor învăța asemenea oameni lucruri noi, cum vor primi folosul unor obiecte pe care azi nici nu le visăm, dar care se vor ivi, sunt convinsă, în lumea noastră?
Zic și eu ca Sfânta Duminică: „Of! crăișorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce mi-a ieșit din gură!“
The Strange Boat Drifted Ashore on the Fief of Lord Ogasawara, Hyoryu Kishu, ca. 1868
