Cartea despre care scriu azi are o poveste și vine din Madrid. Am primit-o acum vreo lună și ceva chiar de la autoarea ei, eram într-o librărie și am făcut schimb de cărți pe un culoar dintre rafturi. Ajuns acasă, am așezat-o în raftul cu lecturi imediate și iată că i-a venit rândul.
N-am rămas dezamăgit. Harta sentimentelor e un roman compozit, aproape experimental, la limita prozei scurte – în sensul că e compus din 22 de capitole care pot funcționa și de sine stătătoare. Pot și nu pot, pentru că de fapt poveștile se întretaie, se întrerup, se reiau în bucle, personajele la fel, până și timpul pare să fie sincopat și unitar simultan; în fond romanul e un puzzle foarte inteligent făcut care reușește să te țină atent până la ultima pagină tocmai prin aceste suspendări și reluări ale poveștilor și prin ambiguitatea care deschide fiecare capitol, în incipituri fiind uneori destul de dificil să înțelegi despre care dintre personaje e vorba și unde duce povestea.
Dar despre ce e vorba? Asta e întrebarea care mă macină de câteva zile și cred că i-am găsit un răspuns. Deși romanul nu pare să aibă o supratemă și nici o poveste centrală (dacă excludem povestea Valeriei și pe cea a tinerei mame ucise de dentista ei, povești care pot deveni fire călăuzitoare ale întregului roman), totul pare să stea sub semnul unei varietăți și al unui indeterminism care reproduc însăși viața, dar o viață bine găsită, fragmentară, așa cum sunt pentru noi viețile mai tuturor oamenilor pe care îi cunoaștem. Ana Merino joacă excelent rolul naratorului nu foarte informat care odată cu cititorul recompune o serie de întâmplări și creează între ele legături cât se poate de verosimile, exact ca în viața reală. E frumos acest procedeu naratologic al distanței aproape absolute a observatorului, un fel de intrare în lumea cărții nu pe ușa din față, cu obișnuita omnisciență triumfală a naratorului, ci prin firide și ferestre, prin crăpături, prin percepția personajelor, prin fante și deschizături în lume care ne fac și pe noi constructori ai cărții laolaltă cu autoarea. Nu știu cât de des am întâlnit acest procedeu de compoziție, e lucru greu să rămâi până la capăt neimplicat în poveste și să nu îți asumi controlul total al vieții personajelor, dar acest puzzle care e Harta sentimentelor e reușit.
Altfel, lăsând la o parte considerentele tehnice, capitolul care m-a impresionat cel mai mult e cel numit „O rugăciune proprie“, în fapt o scurtă incursiune într-un episod brutal al vieții de zi cu zi care amintește simultan de realismul magic:
Domnul Curtis coborî din nou la subsol, ca să-și ducă tatăl la loc în dormitor, iar Marcela deschise ușa de la stradă ca să scruteze cu uimire priveliștea cu case dărâmate. Când ieși, lovi fără să vrea un obiect care rămăsese prins în partea de jos a tocului ușii, îl privi fix și descoperi cu groază că era un cap uman smuls din rădăcini, că vicisitudinile tornadei îl aduseseră acolo. Nu era, însă, orice cap: era, nici mai mult, nici mai puțin, capul tâmpit al parohului, pe care, ca o ofrandă macabră, vântul religiei transparente care guvernează sufletul adevărat părea să i-o pună la picioare.
și de naturalism:
Deodată, auzi scârțâitul ușii de la bucătărie și, spre surpriza ei, văzu că parohul intră și închide ușa cu zăvorul. Venea hotărât și se năpusti asupra ei, ca și cum ar fi plănuit meticuloasa coregrafie de lovituri. O aruncă la pământ și îi dădu un șut în burtă care o lăsă nemișcată, apoi o târî trăgând-o de păr și de acolo o duse la subsol, în camera cu mașina de spălat…
Opresc aici citatul, poate e mai bine să citim fiecare pentru sine ce urmează.
Ana Merino și-a câștigat un loc binemeritat pe lista de autoare care îmi plac. Să îi citești cartea.