La ceas aniversar pentru Curtea Veche Publishing, Andreea Florescu, redactor și traducător, a făcut o călătorie în Pădurea din Oglindă și a avut o conversație cu ea însăși despre ce înseamnă să faci parte din echipa unei edituri.
Bună, Andreea! Mă bucur să te cunosc în sfârșit. Întâi de toate, spune-mi, te rog, cum și când ai pătruns în familia de la Curtea Veche Publishing?
Bună, Andreea! Și eu mă bucur și îți mulțumesc pentru invitație. Am început să lucrez ca redactor pentru Curtea Veche acum doi ani și jumătate, după pandemia care m-a lăsat fără job, dar care, totodată, a constituit un foarte bun motiv de a mă lansa în cariera la care aspirasem încă de pe băncile facultății, dar pe care pur și simplu nu avusesem curajul să o „abordez“. Dar, cum orice șut în dos este un pas înainte, mi-am luat inima în dinți și mi-am trimis CV-ul la mai multe edituri, dintre care Curtea Veche a fost cea care m-a primit degrabă cu brațele deschise.
De ce acest domeniu?
Practic vorbind, activam deja la periferia acestui domeniu încă din anul doi de facultate, adică am tradus cărți încă de atunci, neîntrerupt, doar că nu-mi făcusem curajul să fac din asta un job cu normă întreagă. În perioada fără slujbă de după pandemie, e drept că am încercat să mă susțin financiar doar din activitatea de traducere, însă decalajul prea mare dintre începerea și desfășurarea activității propriu-zise și plata pentru ea era prea mare, așa că mi-am zis că am nevoie de un salariu pentru a mă întreține și pentru a putea să-mi continui și pasiunea. Norocul meu a fost că am reușit să găsesc acest post (cu toate că, în bună parte, consider că el este cel care m-a găsit pe mine!) care să îmbine utilul cu plăcutul, care să mă apropie definitiv de lumea editorială, de acea lume a cărților la care visam de când mă știu.
De unde pasiunea pentru cărți?
Am crescut de mică înconjurată de cărți. Mama avea o bibliotecă a ei, cumpărase din tinerețe aceleași cărți pe care le avea toată lumea în perioada comunismului, doar că ea a mers mai departe, cheltuindu-și o bună parte din salariul lunar pentru a le duce la o legătorie și a le pune coperți noi, dintr-un carton tare, roșii sau negre. Titlurile erau trecute doar pe cotor, cu litere groase și aurii, iar eu am crescut citind acele titluri, mai în joacă, mai în serios, ori de câte ori treceam pe lângă bibliotecă. Unele mi-au rămas în minte, invocându-le la nesfârșit, dinainte ca măcar să știu ce înseamnă și la ce se referă de fapt, pe multe interpretându-le ad litteram, cu mintea-mi de copil. Abia mai târziu, după ce le-am citit pe majoritatea, mi-am dat seama cum stă treaba cu ele și cu titlurile lor.
Foarte interesantă practica! Nu am mai auzit de nimeni care să facă asta pentru propriile cărți. Ceea ce denotă o grijă aparte față de ele, o dragoste rar întâlnită. Ai dezvoltat și tu vreo relație deosebită cu vreuna dintre ele, poate tocmai datorită acestui lucru?
Cum să nu! Îmi vine numaidecât în minte Shogun, pe care o citeam cu nesaț pe sub bancă într-a VIII-a și care mi-a inspirat apoi o pasiune fulgerătoare pentru limba și cultura japoneză, pe care am și avut prilejul deosebit să o studiez câțiva ani, iar apoi șansa ‒ fenomenală, aș zice ‒ de a împlini 22 de ani chiar la Tokyo! Îmi amintesc și acum o scenă din Shogun care m-a marcat, cea în care se menționează de practica gheișelor de a-și lua părul din zona inghinală cu penseta (au!). Și ar mai fi, tot cam pe atunci, La paradisul femeilor, pe care am devorat-o, țin minte și acum extrem de viu, în timp ce mâncam salată de varză murată pregătită de mama. Prima carte începută și terminată în aceeași zi, o performanță pentru mine.
Povestește-ne cum decurge o zi de muncă la editură.
Munca de redactor este plăcută, dar are și încercările ei, ca orice altceva, de altfel. Mă pun la calculator și mă apuc să verific traducerea cărții, comparând-o cu originalul. Am grijă să fie transpus corect sensul din original, dar și ca transpunerea ei în limba română să fie scrisă într-o manieră logică și corectă din punct de vedere gramatical. Sunt mai multe etape în ce privește verificarea traducerii, aceasta fiind abia prima dintre ele. După program, încerc să traduc câteva pagini dintr-o altă carte pe care se întâmplă să o am atunci în lucru, cu toate că în unele zile sunt mult prea obosită psihic să mai depun și acest efort, așa că munca tradusului cade de cele mai multe ori în seama zilelor de weekend.
Ceea se înseamnă că nu prea ai timp liber, așa-i?
Așa-i (râde). Deși numai eu mă fac vinovată de umplerea lui. Îmi place să mă țin ocupată, să simt că fac ceva important, că las ceva în urma mea, de care se vor bucura și alții. Dar da, uneori devine copleșitor, obosesc, încerc să mă odihnesc, făcând altceva, bineînțeles, îmi clătesc ochii cu alte cărți, cu filme, mai nou am făcut o pasiune pentru broderie, am cu ce să mă îndeletnicesc.
Și așa ai ocazia să-ți treacă prin mâini o sumedenie de cărți.
Absolut! Și cred că asta e cea mai frumoasă parte la meseria de redactor și la cea de traducător. Faptul că am acces la atât de multe cărți, înaintea tuturor! Chiar am și numărat odată, când s-a întâmplat să citesc activ cinci cărți în același timp: una era în prima fază a redactării, alta în a doua, o a treia la tradus, una pe noptieră, iar alta începută în geantă, pentru momentele de așteptare din metrou sau dintre metrouri, iar asta în decurs de câteva zile, cel mult o săptămână!
Care ar fi genul tău preferat?
Nu e deloc greu, îmi plac la nebunie distopiile! Cu toate că e destul de greu să mai găsesc una bună, care să mă satisfacă în totalitate, după ce am citit clasicele genului, 1984 și Minunata lume nouă. De curând însă, am descoperit o afinitate pentru genul numit horror visceral, sau „cărți dubioase“, cum îmi place mie să le numesc: Lapvona, Tender is the Flesh, Mistuiți, a lui David Cronenberg (de văzut și filmele lui!), Luni de fiere, ca să numesc doar pe cele citite în ultima vreme. Îmi place mult și Chuck Palahniuk și Bukowski. Dar în inima mea voi avea mereu un loc special pentru Dostoievski și pentru Murakami.
Ce sfaturi le-ai da celor care cochetează cu ideea de a intra în domeniu?
Sfaturi? Nu aș îndrăzni să dau niciun sfat nimănui. Cel mult o sugestie: nu asculta de sfaturi, doar de tine. Am avut o profesoară în facultate pe care am admirat-o mult, dar care, din păcate, m-a dezamăgit la fel de mult. Când mi s-a oferit oportunitatea de a-mi publica, într-o variantă extinsă, teza de licență, traducerea unor basme de Italo Calvino, la o editură de renume din România, dumneaei mi-a spus, cu aroganța înălțimii ei de un metru și jumătate: „Nu vi se pare că e o pălărie prea mare de purtat pentru dumneavoastră?“ Din păcate pentru mine, am crezut-o, ceea ce mi-a întârziat parcursul cu cel puțin trei slujbe în domenii care nu aveau nicio legătură cu mine. Așa că nu pot spune decât să crezi în tine, să te cunoști cât mai bine și să fii sincer cu tine însuți. Acum, cred cu tărie în asta, mai ales în vorbele de pe urmă, atât de mult, încât mi le-am și tatuat, să fiu sigură că nu le mai uit vreodată (râde).
Andreea Florescu a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine în 2015, secția Traducere și Interpretare, Italiană‒Engleză din cadrul Universității din București, iar în 2017, masteratul de Traducere și Interpretare a Textului Literar Contemporan. Până în prezent, a tradus peste treizeci și cinci de cărți de ficțiune, cărți pentru copii, cărți science-fiction și multe altele pentru edituri ca Litera, Nemira, Curtea Veche Publishing și nu numai.
