Un roman al postmemoriei

Start

Memoria narativă nu-și poate permite luxul naivității

Așa cum scria Judith Miller că Holocaustul nu înseamnă cele șase milioane de victime, ci unu plus unu plus unu, tot astfel romanul Mai puțin decât dragostea singularizează sub axul familial vârstele comunismului românesc, urmate de talazurile penuriei postdecembriste, până în contemporaneitate. Pawel Huelle creează în Mercedes-Benz o cronică de familie prin intermediul mașinilor pe care mai multe generații le-au avut, pe fondul aceluiași regim politic, ceva mai la vest. În cel de-al treilea roman, Bogdan Crețu reunește mozaical destinul personajelor sale prin nevoia acestora din urmă de a povesti. Asta este combustia cărții – mythos-ul (care în greaca veche însemna poveste). Maria și Vlad folosesc narațiunea pentru a oferi coerență și unitate identității în parte personală, în parte colectivă. De ce? Pentru că „identitatea are un caracter funciarmente narativ“, cum observa Richard Kearney în Despre povești.

Povestea umanizează, iar omul este, în definitiv, un homo fictus.

Mai puțin decât dragostea
de Bogdan Crețu
Editura Polirom
2023

Părinții teribili

Romanul începe printr-o aparentă insularitate: ultramaratonistul Vlad o întâlnește la Zărnești pe Maria, cea care-l provoacă hamletian să o urmeze, pentru a sta de vorbă. Acesta descoperise de curând că are o fiică, artistă performativă în Europa, miezul unei iubiri din tinerețe cu Sara, colega lui din liceu. Își recunoaște fiica după cicatricea moștenită de la mamă. Și Eurycleia îl deosebește la fel pe Odiseu la întoarcerea în Itaca. Maria își crește singură copilul după moartea soțului, Robert, o dispariție concomitent muzeificată (pentru fiu, el este eroul care s-a sacrificat în Afganistan) și dezvrăjită, „revanșa“ unei boli nevindecabile, totodată descătușarea dintr-o căsnicie ratată. Dialogul celor doi creează bucle temporale complexe, cu relații de putere întortocheate și schimbătoare.

Familia Iacoban și familia Păcuraru sunt cele în jurul cărora gravitează spiroidal destinul tuturor: prima respectată, cu cheag, prin slujba tatălui – gardian în temnițele regimului, iar cea de-a doua cu un pater familias care „a dezertat“ de la responsabilitățile sale, refugiindu-se la țară, în urma experiențelor traumatice din închisoare. Sara e fiica ascultătoare, până la proba de foc – îndrăgostirea, când decide să fugă de acasă pentru a curma viitorul impus de părinți. E o mică hipolită, care nu se teme să confrunte austeritatea tatălui, ba chiar s-o judece până la zeflemisire, să reproșeze lipsa afecțiunii materne și în cele din urmă să abdice de la propria dragoste. 

Bogdan Crețu scrie un roman al postmemoriei, una dintre temele definitorii urmărind această relație șerpuitoare dintre părinți și copii. Părinții teribili. Mult mai intensificată perspectiva față de unduirile cinematografice ale lui Cocteau, ce-i drept. Traumele generaționale transgresează aproape întotdeauna, se dezvoltă buruienos și se recontextualizează prin acea „ereditate toxică“: „Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții. Nu dinții. Creierul. Și sufletul. Și viața. Care nu mai poate fi la fel după ce s-au uitat prin gaura cheii la viețile părinților dinainte de a deveni părinți.“ În prizonieratul lui Vlad, tatăl Sarei suferă un fel de epifanie când vine să-i ceară socoteala băiatului, făcând la nivel dialogic anamneza propriei vieți, deloc ușoară. Momentul în care Maria asistă la moartea tatălui alcoolic este prezentat cu multă profunzime, întructva carteziană – șocul copilului care are pentru prima oară conștiința dispariției. Și sentimentul natural de ușurare. Tatăl lui Vlad, Ștefan Păcuraru, reprezintă un caz aparte: în adolescență este considerat „dujman“ al poporului și închis în temnițele regimului. Eliberat, devine ziarist până înțelege că după Securitate, presa era cea mai potentă mașinărie de propagandă. Printre deținuți, un apărător îi devine Neagu Ionaș, profesor de chimie la Politehnică, care îi oferă, poate, unul dintre cele mai utile sfaturi de supraviețuire: nepăsarea, adică disocierea corporală. Fără a specula concluzii generalizante, despre sistemele politice totalitare europene din secolul al XX-lea ar fi de spus și faptul că ele și-au propus să provoace pentru victimele sale cea mai rea formă de suferință (pe lângă cea fizică – tortură, înfometare), și anume – sinuciderea morală. Dincolo de mizele istorico-teritoriale, economice, monopolul rasei etc. rămâne această abandonare etică: a te simți atât de deplorabil față de tine însuți (pentru că ajungi să trădezi, să te deteritorializezi de propriile valori morale) încât să preferi exitusul. De aceea, deținuții de la Pitești nu erau lăsați să-și ia viața. Scopul era „reeducarea“, nu moartea, deși celebrul torționar Țurcanu a ucis mulți oameni în acel arhipelag al durerii, cum l-a numit Virgil Ierunca.

Viața nu e în altă parte

Nu este un roman politic, de vreme ce miza e alta. Discursul pare documentar, dar accentul se mută înspre psihologiile torturante, pe experiențele interioare, psihanalizabile. Conturul este unul politic pentru că el înfățișează contextul istoric al anilor, care nu poate fi separat de psyche. Cum spunea Monica Lovinescu în cronicile sale radiofonice: „A-l ignora, într-un regim totalitar, ar fi însemnat să renunți a-i dezlega enigma.“ Da, memoria este o datorie. De aceea sunt necesare toate scenele din prizonierat, cu realismul dictatorial al spațiilor carcerale, caznele și jocurile psihologice, cu opozițiile binare precise – călău-victimă, dușman-aliat. În Criza spiritului și alte eseuri, Valéry consemna nemijlocit faptul că istoria este cel mai periculos produs pe care chimia intelectului l-a elaborat vreodată. Ea poate justifica nenumărate aspecte social-evolutive, poate seduce și mitologiza perspective, poate crea false amintiri naționale. Începând cu Grecia Antică și cu părintele istoriei, Herodot, identitatea a avut întotdeauna o virtute patriotică, unificatoare, omogenizantă, care a urmărit un aspect important al individiului – dreptul la cetate. Iar acest drept se traduce în schema diacronică și prin dreptul la istorie, în viziunea bizantinistei Helene Ahweiler. De la utopia egalității de clasă și „salvarea“ celor săraci (ca tânărul Iacoban) prin educarea conform învățăturilor socialiste, ajungem la o „imediată“ democrație a anilor ’90 – când cenzura culturală e înlocuită de una economică, și, în fond, de o devalizare, cu falimentările și privatizările sale. Asta e și condiția părinților Mariei. Familia se mută la oraș crezând că acolo va fi mai bine, însă sărăcia și neputința sunt mai mari ca niciodată, iar discrepanțele sociale de-a dreptul prăpăstioase. Ce se întâmplă cu fostul torționar Iacoban sau cu tatăl lui Vlad, victima comuniștilor? Nimic. E și ăsta un soi de tribunal al tăcerii. Până la urmă torționarii din închisori au continuat să primească pensii substanțiale după revoluție, să-și investească averile, sau chiar să le „imaculeze“ devenind filantropi precum personajul romanului, același Iacoban, care finanțează programe pentru copiii de la țară și altele pentru reabilitarea deținuților. Sic! Or, cea mai severă, aproape tangibilă, instanță punitivă rămâne cea a copiilor. Ea nu poate fi măsluită în vreun fel.

Diadema aparține femeilor. Ele devin adevăratele forțe în mediile ostile din această poveste. Doamna Iacoban, doamna Păcuraru, Vica, Sara și Maria sunt mame până la capăt. Acestea se sacrifică într-un fel teologic pentru copiii lor, făcând ori de câte ori e nevoie exerciții de dedublare înspre rolurile paterne. În ciuda hegemoniilor falocratice (instituționale, conjugale, părintești), acutizate într-un regim totalitar, toate personajele masculine ies pătate din acest cumul existențial. Sunt soți și tați denaturați, lipsiți de empatie, alcoolici, torționari, abuzatori. Cum percepe Maria prezența tatălui în casă: „Lumea Mariei se învârtea în jurul mamei. Se simțea mai bine, mai relaxată, mai în siguranță când el lipsea. Și de lipsit lipsea. Pentru că asta e vocația taților. Să fie absenți. Mereu departe. În altă parte. Rar, când era acasă, totul se schimba. Vorbeau puțin, își întrerupea joaca, stingea lumina ca să nu-l deranjeze. Pentru că tatăl ei, cum venea acasă, cădea lat în pat. Și-ncepea să sforăie. Noaptea tresărea și urla în somn, de le speria. A întrebat-o pe mama ei de ce se culcă atât de devreme, de ce nu vorbește cu ele. De ce nu ies și ei împreună, să ia autobuzul și să se ducă în oraș, să se plimbe în parc. Că asta nu costă nimic. Alți tați așa fac.“

Dintre toți, Vlad e cel mai puțin de învinuit. Defectul lui pare a fi slăbiciunea. Trăiește voluntariamente ca un nomad, alergând la competițiile sportive, fugind de propriul trecut. Run, Forrest, run! În schemă simbolică, alergatul devine provizoratul. Cu cât sunt mai netrecătoare sentimentele, cu atât mai migratoare devin personajele. Aproape ca profesorii lui David Lodge la conferințele universitare.

Există și personaje în aparență neînsemnate, marginale în economia poveștii, dar meteoritice pentru unele subiecte: doamna Sterescu din cartierul Uranus, căreia îi aparținea măreața sobă adusă de domnul Iacoban în casa sa, Decebal – fiul de securiști, tânărul cu care trebuia să fie căsătorită Sara pentru a împlini voia părinților sau Luciano, un proxenet local care vâna fete vulnerabile din cartierele sărace, și ajunge să umble în dodii după Maria, fascinat de frumusețea ei. El e cel care măsoară inocența feminină în potențial monetar, cel care „îi pune un preț“, unul „mare“, făcând-o aproape să surâdă naiv, chiar și la o valorizare atât de hidoasă.

Eternal Sunshine of a Spotless Mind

Nu eșecul domină, mai degrabă ceea ce scapă viziunii colective în urma unor destine puse în paranteză de condițiile socio-politice: candoarea copiilor, frumoasa încăpățânare a mamelor, care nu poate deveni niciodată un surogat, căința tardivă a taților, speranța genuină, sub nenumăratele forme. Iar toate acestea sunt posibile doar prin schimburile de memorie narativă a protagoniștilor, de unde nevoia lor de a povesti sau de „a se spovedi“ în fața celorlați.

Care sunt personajele câștigătoare în romanul lui Bogdan Crețu? La o primă vedere – niciunul, de vreme ce nimeni nu sfârșește ca-ntr-o feerie romantică. Dar, aș îndrăzni să spun că singurii învingători sunt cei care iubesc mai mult. Acesta e Graalul lor. În pofida unei istorii urâcioase, mortificante, a primolevianului Mai este oare acesta un om? și mai ales, în ciuda propriilor povești de dragoste, ce le sunt interzise shakespearian. Uneori, o dictatură e mai puțin decât dragostea, însă niciodată blândețea nu e mai puțin decât dragostea în acest vital periplu al postmemoriei.  

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×