Theodoros este un eveniment în literatură română contemporană, temeinic pregătit de Editura Humanitas care a plătit chiar câteva afișe uriașe pentru a atrage atenția publicului. La FILIT, se vorbea despre el ca despre o nouă sarcină majoră a traducătorilor cu care m-am întâlnit, fiind eu însumi unul, deși nu al lui Mircea Cărtărescu.
Ne-am gândit deci că ar fi interesant un grupaj despre roman. Așa că i-am întrebat pe traducătorii despre care știam că se ocupă de scriitor – răspunsurile celor care mi-au scris se pot citi mai jos, alături de recenzia lui Radu Vancu.
Marian Ochoa de Eribe
traducătoare în spaniolă
Nu cred că aşteptările mele în privinţa noului roman de Mircea Cărtărescu, Theodoros, să difere prea mult de cele ale publicului mai larg. Domnul Cărtărescu se află într-un splendid moment de maturitate literară, sprijinită pe o lungă şi strălucitoare traiectorie. Anvergura Solenoid-ului, o capodoperă din toate punctele de vedere, provoacă desigur o anumită anxietate între lectorii lui devotaţi. Deocamdată, eu am putut doar aprecia că privirea autorului se întoarce spre o lume exotică, care ne trimite, într-un fel, spre atmosfera desenată în Levantul, îndepărtându-se astfel de cunoscutul Bucureşti din creierul lui.
Mircea Cărtărescu a mărturisit de curând că Theodoros e capodopera lui. Eu nu pot comenta mai nimic, simt curiozitate şi emoție, atât. Şi abia aştept să o traduc, bineînţeles!
Steinar Lone
traducător în norvegiană
Nu-mi aduc aminte când am auzit prima dată despre Theodoros, cred că era într-o postare în jurnalul lui Mircea Cărtărescu. Apoi l-am întrebat și mi-a povestit că tema era dintr-o poveste dintr-una dintre scrisorile lui Vasile Alecsandri către Ion Ghica. Sau invers, fac întodeauna o confuzie aici, tot așa că mi-e greu să știu cine e Mihai Viteazu și cine e Mihai Bravu.
Oricum, a spus și că va fi primul său roman. Probabil după metoda descrisă în Travesti, mi-am spus. „Apoi, romanele. Investigația mediilor. Calcularea cronologiilor. Îmbinarea poveștilor. Arta combinatorie a situațiilor de viață. Personaje, fiecare cu psihologia lui… Doamne, chinul de a trebui să mai scrii o carte, măcar din cînd în cînd!”
Pentru că celelalte cărți nu sînt romane… Sau mai degrabă, pînă acum, Mircea Cărtărescu a scris numai un singur roman sau o singură carte. Tot așa cum Gustav Mahler, într-un fel, a scris numai o singură simfonie.
Pentru prima dată, am văzut Orbitor în ediția de buzunar a traducerii în limba franceză. În seria „Science Fiction”! Am fost destul de uimit, apoi am deschis cartea și am revăzut eternul băiat de șaptesprece ani în camera de pe Ștefan cel Mare. Oare autorul poate scrie altceva? De aceea sînt extrem de curios. Desigur, va fi limba secolului XIX, cum apare în Levantul. Dar apoi?
Bruno Mazzoni
traducător în italiană
Din cele spuse mie personal de Mircea Cărtărescu, cred că va fi un roman „nou” din perspectiva pe care o avem cu toții după ce am citit trilogia Orbitor și apoi Solenoid: am impresia că și pentru autorul lui Theodoros a fost o „aventură”, măcar în parte un divertisment, pe care aș pune-o mai degrabă în legătură cu Levantul: peripețiile, vasele și marea, o lume pestriță care se întinde până în Africa Orientală.
„Umil” este un adjectiv de falsă modestie, aș spune, dar ideea de saga (ceva similar a fost deja în Aripa stângă, cu familia venită din sudul Dunării), pe jumătate epică, ține de construcția tipică a romanului sud-american, în speță a lui Márquez.
Radu Vancu
Theodoros. Cel mai amplu basm din literatura română
Cel mai amplu basm din toată literatura noastră – asta e Theodoros-ul lui Mircea Cărtărescu.
Aletheia și Psema, adică Adevărul și Ficțiunea, cele două corăbii cu care greco-vlahul Tudor își începe devenirea de Theodoros și apoi Thewodros, țes în vânturarea lor levantină o fabulă care prinde în ea totul: Marile Cărți Sacre – de la Biblie la Kebra Nagast (și Tora și Coranul); mituri – de la Zburătorii autohtoni (care au propriul OZN) la Capetele Schimbate (altele decât cele ale lui Thomas Mann, dar sursa orientală a mitului e aceeași); istorie – de la cea americană la cele europene și la cele nord-africane; literaturi – de la Cântarea Cântărilor la Borges și Joyce și Cărtărescu însuși, aluziile și intertextele sunt legiune; delicioase anacronisme și Easter eggs – de la Leia Organa (cea din Războiul Stelelor) plasată drept pirateriță în echipa lui Theodoros până la Coca-Cola și Max Planck plasați drept referințe pentru secolul XIX.
(Plus o inadvertență, cred, neintenționată: la p. 576, zugravul de subțire Mitrofan e numit, numai acolo, Mavrodin.)
Tot basmul e povestit de Arhangheli – dar cu o plăcere și o bucurie a povestirii aproape vicioase. Și, în orice caz, contagioase. Aceeași bucurie a poveștii ca-n Alesul lui Thomas Mann – tot o fabulă mistică despre un ales păcătos, povestită tot de un ”Spirit al povestirii” de undeva de deasupra.
De altfel, mi se pare că-n economia operei lui Mircea Cărtărescu Theodoros chiar joacă rolul pe care-l are Alesul în cea a lui Mann: o mare povestire deopotrivă ludică și sapiențială venită după un mare roman (Doctor Faustus la Mann, Solenoid la Cărtărescu). Mann, cum știm, obișnuia să se relaxeze cu câte un mic roman după fiecare din cele mari; a vrut să facă la fel cu Alesul – și i-a ieșit poate cel mai rafinat roman din toate ale lui. Și Cărtărescu, după tensiunea enormă din Solenoid, pare c-a vrut să se destindă într-o povestire – a cărei plăcere a înghițit tot mai multe materii, a devenit tot mai gravitațională, s-a tot amplificat – până când, în final, a rezultat ceva ce e deopotrivă un basm gigantic și un alt mare roman.
Unul fabulos. În toate sensurile. Un roman care are simultan gene comune și cu Creanga de aur a lui Sadoveanu (pe care Mircea Cărtărescu îl revelează deodată ca pe o sursă încă foarte vitală și fertilă a tradiției noastre literare), și cu Alesul lui Thomas Mann, și cu lumile miraculos-policolore ale lui Márquez, și cu întregul nostru balcanism literar, și cu inventivitatea țăcănit-fermecătoare a lui Pynchon, și cu nesfârșitele discuții despre gnoze pe linia Eco-Culianu, și cu pagini de mitologizare a poeziei (și a contrabandei cu poezie) ca-n Bolaño ș.a.m.d.
În Solenoid, favoritul meu era episodul pe care l-am numit „Mesia printre sarcopți”; aici, paginile mele favorite sunt 347–351, în care, în răstimpul în care un glonț parcurge cei cincizeci de pași până la pieptul lui Theodoros, Arhanghelii decid să-l salveze: pe punctele în răcire ale glonțului încep să se dezvolte forme simplisime de viață, evoluția își urmează cursul, din formele astea bazale de viață se dezvoltă în cele din urmă civilizații, fiecare dintre ele născând științe și arte, cele câteva inevitabile minți geniale încep să intuiască traiectoria propriei lumi, una dintre ele înțelege până la urmă că acea lume e un glonț în mișcare cu o misiune ucigașă, întreaga civilizație de pe suprafața glonțului ia decizia unei sinucideri etice – adică să devieze glonțul pe care se află pentru a salva condamnatul ai cărui călăi ei refuză să fie – și glonțul, în cele din urmă, e deviat, iar civilizația de pe suprafața lui moare. E, cred, o dezvoltare a unei idei dintr-o povestire a lui Borges – în care drumul unui glonț spre pieptul unui condamnat e oprit pentru ca lui să i se permită să-și termine mental o enormă capodoperă; o dezvoltare splendidă și memorabilă, Geneza și Apocalipsa și Salvarea rezumate pe suprafața unui glonț – istoria in a gunshell, cum ar veni.
Există, dintr-un anume punct de vedere, două profiluri de autori: unii a căror operă se strânge în jurul unei unice Mari Cărți, dominând cu autoritate restul operei și reinvestind cu sens major chiar și cărțile lor minore, dar permițând o unică logică descriptivă a operei lor, mereu convergente înspre Marea Carte; ceilalți, a căror operă cuprinde o pluralitate de Mari Cărți, un lanț întreg de vârfuri superlative – ceea ce face relieful operei lor mai dificil de descris, având însă avantajul de a permite construcția unei pluralități corespunzătoare de logici descriptive ale operei: pluralitatea vârfurilor nu mai permite o unică teleologie.
Cum știm din Jurnal, Mircea Cărtărescu s-a temut multă vreme că va rămâne doar autorul Nostalgiei, adică autorul unei unice cărți majore, o carte atât de puternică încât (cu o vorbă a lui Crohmălniceanu care l-a urmărit) i-a frânt șira spinării. Ei bine, după Orbitor, Solenoid și, acum, Theodoros, e cât se poate de limpede: Mircea Cărtărescu face parte definitiv din acea a doua familie de mari scriitori, a celor care construiesc prin scrisul lor nu doar un unic vârf teleologic, ci o pluralitate de vârfuri superlative.
