Un spectru bântuie litoralul

Jurnal de filmare

Start

În luna februarie a acestui an am avut ocazia să petrec câteva zile pe platoul de filmare al primului lungmetraj semnat de Andrei Epure. Între vremea plumburie de afară, depresia sezonieră și o călătorie pe litoralul românesc în cel mai puțin turistic moment al său, am avut ocazia să asist la procesul de producție și să adun câteva impresii la cald despre acest debut promițător.


Joi, 15 februarie

Călătoresc spre mare într-una dintre mașinile producției care fac drumul București – Eforie Nord de fiecare dată când e nevoie de adus/dus oameni din capitală, iar asta se întâmplă des, pentru că jumătate din filmarea debutului regizoral în lungmetraj a lui Andrei Epure are loc pe litoralul românesc. Titlul provizoriu al filmului e Nu mă lăsa să mor, iar povestea, o elaborare conștiincioasă a scurtmetrajului său Interfon 15, în care câțiva locatari ai unui bloc descoperă într-o dimineață trupul neînsuflețit al unei vecine, al cărei nume nu îl cunosc. Filmul a fost prezent în 2021 în secțiunea Semaine de la Critique du Festival de Cannes.

Dacă Interfon 15 punea camera pe un eveniment cotidian, sumbru și cocheta cu câteva elemente haunting care condimentau convenția realistă, Nu mă lăsa să mor, dezvoltat în cadrul programului La Résidence du Festival de Cannes, face câțiva pași înainte către un soi de preluare a filmului de gen în formulă de cinema de artă, căruia îi adaugă o componentă supranaturală. Din acest punct de vedere, Andrei Epure, care pe lângă regie s-a remarcat drept co-scenarist pentru filme ca Mammalia (2023, r. Sebastian Mihăilescu) sau Om-Câine (2022, r. Ștefan Constantinescu), e un pionier al acestei abordări în cinematografia locală. O căutare a filmului de gen, realizat cu simț de răspundere și care își are referințele într-o cinematografie cu greutate.

Alături de Andrei sunt o mână de oameni care fac lucrurile să se întâmple. Am să numesc doar câțiva. De pildă e vorba de Ana Gheorghe, producătoarea filmului și persoana alături de care Andrei dezvoltă poveștile astea, pentru că pe lângă producător, Ana mai e și scenaristă. Laurențiu Răducanu, directorul de imagine, care s-a remarcat pentru abordările lui vizuale în filme precum When Night Meets Dawn (2021, r. Andreea Borțun, Quinzaine des cinéastes) sau O noapte în Tokoriki (2016, r. Roxana Stroe, nominalizat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin). Mihai Ghiță, care a studiat regie în aceeași generație cu ei și care, pe lângă doctoratul pe care îl scrie despre memoria arhivelor, se ocupă de proiectele sale, face asistență de regie și compune muzică de film.

Înapoi la drum. Autostrada e goală și mergem în liniște. Sunt în mașină cu Dan Ursu și Tibi Hârsan, doi dintre actorii care urmează să joace în zilele următoare. Au două secvențe. Prima e intitulată „Doi bărbați vorbesc despre lume la duș, în sanatoriu“. Șoferul, un domn amabil și grizonat, care a oprit la KFC-ul din Anghel Saligny ca să luăm cina, crede că sunt și eu actor. Îi spun că am venit să fac un pic de making of, ceea ce e ușor de înțeles. Când elaborez puțin și spun că planul e să scriu și un jurnal de filmare, dă din cap și spune „frumos“, deși nu știu dacă înțelege exact cum se încadrează asta în procesul de producție, care e într-o proporție semnificativă pragmatic, hands on, aproape ca un șantier. Tocmai de aceea, camera de making of e o unealtă bună de camuflare. Scriitor pe platou, presă, chestiile astea sună bizar, mai ales că e a treisprezecea zi de filmare și oboseala își spune cuvântul.

Ajungem târziu la hotel. Nu e unul dintre acelea vechi, care aduc a nave de croazieră naufragiate și pătrunse în țesuturile plajei, ci unul nou, construit chiar pe faleză, cu o sală interioară spațioasă, luminoasă, de nuntă. Afară e un vânt intens. Echipa se baricadează lângă o latură a geamurilor de sticlă care coboară din tavan până în podeaua de gresie, la vorbă, altfel vântul fumează țigările pe nesimțite. Am sentimentul că am ajuns târziu. În aer e o mare exaltare. Ziua de filmare s-a terminat, a mers foarte bine. Sunetul valurilor e acoperit de vânt, iar oamenii se dreg, în agitație, cu bateriile pe minus, la un pahar.

Andrei își ia un coniac și vorbim despre The Curse, pe care mi-l recomandase câteva luni în urmă. Ultimul episod e o demență totală pe care o puteam bănui, având în vedere avântul pe care și-l ia Nathan Fielder pentru a sparge orizonturile convențiilor în care lucrează, dar a cărei magnitudine n-am putut-o prevedea. Am găsit pe net mai multe teorii despre finalul sezonului. Andrei e curios. Cele mai plauzibile, zic eu, sunt două. Una care spune că tot ce se întâmplă la final e o consecință a afirmației lui Asher (Nathan Fielder) că va dispărea atunci când partenera lui nu va mai avea nevoie de el. „Și cealaltă?“ întreabă Andrei nu foarte convins. Cealaltă spune că probabil Fielder și Benny Safdie – cocreator și unul dintre protagoniștii serialului – s-au gândit pur și simplu că ar fi tare să facă asta și au făcut-o. Dăm amândoi din cap și cădem de acord că probabil a fost ultima variantă.

Vineri, 16 februarie

Soarele abia se remarcă prin pâcla de nori argintii, care planează la o viteză incredibilă deasupra mării. Programul de filmare se schimbă din cauza condițiilor meteo nefavorabile. Ziua începe la unul dintre vechile centrele balneare din Eforie. Intrarea în clădire se face printr-o parte, pe sub bazin. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea spune că ne aflăm într-o hartă post-sovietică de joc video de război. Printre pereții ciobiți și gresia căzută, se ajunge la bazin. Niște plante imense ca niște palmieri ruginii se amestecă în spațiul deschis, cu o sumedenie de geamuri. Lumina e și ea înecăcioasă. Din spațiul bazinului se face accesul, ca într-un labirint, către locația de filmare. Un hol cu plăci de marmură pe jos, cu fotolii de lobby de nemișcat. E greu de crezut că odată a existat viață aici. Monitoarele de assist, adică acele ecrane pe care se transmite live cadrul de filmare către echipă, sunt montate într-o recepție. Camera glisează de-a lungul unui culoar lung, urmărind pașii actriței principale, Cosmina Stratan. Pe Cosmina o știți probabil cel mai bine din rolul Voichiței din După dealuri (2012, r. Cristian Mungiu). Aici o interpretează pe Maria, femeia care descoperă cadavrul vecinei sale în fața blocului unde locuiește și care devine din ce în ce mai legată de prezența acesteia după moarte. La capătul holului, după câteva bătăi insistente în ușă, iese directorul centrului balnear. Se dă stop, iar camera se retrage spre punctul de pornire. Echipa se ascunde dibace în spatele ei, iar drumul se repetă din nou.

În următorul cadru, Maria vorbește cu directorul. Își vrea slujba înapoi, nu concepe că a fost concediată. Directorul o șâșâie, îi spune că „doarme soția“. Totul e învăluit într-o răceală aseptică. De-o parte a culoarului sunt geamuri care dau în curțile interioare. De cealaltă parte, uși care duc spre tot felul de încăperi, vestiare, camere de kinetoterapie și masaj, birouri și alte culoare. Un labirint carpetat, în dezafectare. Unele încăperi păstrează încă aparatura medicală, altele sunt răvășite sau decorate cu cioburile zburate dintr-un geam sau altul. Andrei urmărește scena de aproape, de pe unul dintre scaunele din hol. E ghemuit asupra monitorului său portabil și și-a lăsat căștile în jurul gâtului, semn că ascultă direct. Căștile roz, cele pe care echipa de sunet le avea pregătite pentru female crew members le-a luat el, restul sunt negre. Căștile sunt, de altfel, singura pată de culoare din ținuta sa complet neagră. Andrei stă aproape de actori, le urmărește interacțiunea. Maria (Cosmina) bate din nou și din nou și se lovește de același refuz. O situație în care nu există mica înțelegere, sau unde aceasta trebuie forțată.

Câteva ore mai târziu, după ce era să facem pană la roata din față a dubei care urmărea mașina de joc, ajungem în Mangalia. Suntem pe pietonala din fața casei de cultură, o clădire cu aceleași trăsături ca ale centrului balnear de mai devreme, însă aflată într-o stare de funcționare normală. O clădire acoperită cu un impresionant mural socialist. Acolo luăm prânzul, ne încălzim cu cafea caldă și ne pregătim pentru următoarea secvență.

În secvența următoare, doi angajați ai unei firme de livrări scot un pachet lung, extrem de lung, din camioneta lor, un pachet mai lung decât camioneta însăși. „Cam asta e și poanta“, spune Andrei și râde. Vântul lovește frontal, cei câțiva localnici care trec pe lângă noi se uită cruciș și merg mai departe. Frigul și vântul bântuie ziua asta. Doar două adolescente s-au ghemuit pe o bancă ceva mai sus de noi și ne privesc curioase. Pachetul cel absurd de lung, înfășurat într-o folie neagră, iese și tot iese și blochează întreaga pietonală. Maria intră în cadru, se apropie și întreabă livratorii dacă nu i-au văzut cumva câinii. Câinii pe care Maria îi are în grijă de când Isabela (Elina Löwensohn) și-a dat duhul în fața blocului. Livratorii nu știu nimic de câini. Sunt Dan și Tibi, cu care am venit de la București, acum îmbrăcați în veste de livratori; a doua zi vor interpreta bărbații la duș care vorbesc despre lume. Între duble, o pisică neagră se apropie parcă hipnotizată de pachet și vrea să-l agațe cu gheruțele. Dacă plaja e litiera ei luxuriantă, infinită, de ce nu ar putea fi și cutia jucăria ei supradimensionată? Marian, unul dintre oamenii de la costume și recuzită, a gentle giant cu părul prins în coadă și cu barbă lungă, tropăie și o sâsâie să lase cutia în pace, iar pisica își ia tălpășița spre desfătarea hazlie a întregii echipe.

În camioneta de producție huruie aerul condiționat care ține de cald. Majoritatea echipei e pe drumuri, filmează câteva detalii în mașina de joc. Mihai Ghiță, cel de-al doilea asistent de regie – care gestionează actorii, programul, figurația etc. – sună groparii care trebuie să sape o groapă în zilele următoare. Vrea să pună la punct chestia și să-i întrebe dacă n-ar fi dispuși să facă și figurație. Primul apel eșuează. Stăm în liniște, e posibil să nu dăm de ei. Mihai mai sună o dată, de data asta răspund și sunt foarte profi. „Poate că or fi prejudecățile mele“, spune Mihai, „dar nu a sunat un pic prea bine?“

Sâmbătă, 17 februarie

Noaptea trecută a fost interminabilă, am petrecut câteva ore privind în gol televizorul. Schimbam de la fotbal (care nu mă prea pasionează) pe ceva rom-com (după care, de asemenea, nu mă prea dau în vânt) cu un duo mamă-fiică care păcălesc bărbați cu bani pentru a le lua de soție, ca mai apoi să le însceneze infidelitatea și să câștige sume frumușele la divorț. În tot timpul ăla, valurile se ciocneau necontenit de plajă, iar vântul stătea lipit de fereastra imensă, glisantă, a camerei. Pe la 12 noaptea, am ieșit să fumez o țigară pe balcon, iar singurul lucru la care mă puteam gândi a fost Maladia morții, de Marguerite Duras.

La micul dejun, Ana recunoaște aproape instant filmul despre care îi povestesc. Își aduce aminte că fiica la un moment dat se combină cu unul care are un bar și că acolo încep belelele. Când vorbiserăm la telefon miercuri seară, ca să stabilim venirea mea, mi-a spus că stă în cameră, mănâncă chipsuri și defulează oboseala zilelor de filmare. Se pare că mi-a luat mai puțin de 24 de ore să trăiesc aceeași experiență.

Echipa se deplasează către spitalul de ortopedie din Eforie Sud, spitalul unde a filmat Radu Jude Inimi cicatrizate. Aici va avea loc secvența de la dușuri. E closed set, iar toată echipa trebuie să poarte halate turcoaz și botoșei din plastic. Intrarea în încăperea de filmare e închisă cu o cortină de pânză neagră, ceea ce face ca intrările și ieșirile membrilor echipei din ea să pară o operație obscură de chirurgie, efectuată de un grup haotic de medici. De-o parte și de alta a draperiei, atmosfera e sobră. Câinii din împrejurimile spitalului au fost hrăniți și nu fac zgomot, numai câteva pisici ascunse printre streșini și acoperișuri își scot mutrițele la ploaia măruntă și privesc nedumerite luminile amplasate în proximitatea geamurilor stabilimentului.

Următoarea secvență are loc chiar în încăperea de lângă, în sala de mese a spitalului. Maria (Cosmina) și colega ei Irina (Isabela Neamțu), au o întrevedere incomodă în spațiul steril al sălii. Irina tocmai a aflat că Maria a fost concediată. Afară, cele două zone destinate fumatului se umplu și se golesc din când în când, între duble. Un miros puternic, amărui și cleios, de păcură arsă, inundă periodic aerul de afară. Un miros prevestitor de negură.

Ultima secvență a zilei are loc într-un cimitir de pe malul mării, unde Maria (Cosmina) găsește câinii pe care îi căuta într-o secvență anterioară. Câinii se află nicăieri altundeva decât pe mormântul stăpânei lor. Mormânt care va trece în următoarele zile prin niște experiențe drastice. Dar momentan, toată lumea e atentă la cei doi câini care trebuie să joace entuziasm la vederea Mariei. Vizavi de cimitir, e un cimitir de mașini, un contrast complementar fantastic. Dubele de transport sunt pregătite, pe jos au fost așternuți saci de gunoi pentru că toată echipa și-a umplut încălțările de glod. Drumul spre Eforie e liniștit. Cosmina și Laurențiu coboară în oraș. Mâine e duminică și echipa are zi liberă. Iar eu am de prins un tren către București.

Sâmbătă, 24 Februarie

Echipa s-a mutat de câteva zile la București și au început să filmeze interioarele apartamentului Mariei și al Isabelei. Azi, în schimb, filmează exteriorul scării de bloc, momentul când e descoperită Isabela. Nu multe s-au schimbat de la filmarea lui Interfon 15, poate cu excepția faptului că Isabela se află în partea dreaptă a scărilor, nu în stânga, că anii au mai adăugat fire albe pe creștetele actorilor și că afară e un pic de soare. Elina Löwensohn, care o interpretează pe defunctă, stă pe jos, inertă chiar și între duble, rezemată de peretele blocului. Are ochii închiși, pare că a împietrit. Pe set e o liniște sârguincioasă. Oboseala și rutina programului oferă constanță, ritm. Fiecare știe unde să se odihnească în timpul dublelor, unde să se ascundă de raza privirii actorilor și unde să nu vorbească ca să nu fie prins de microfon. Echipa pare totuși mai relaxată. Ori sunt pereții cvartalului care izolează zgomotul traficului de la șosea, ori absența valurilor necontenite și a vântului, care abia se simte în capitală. Cert e că lucrurile se mișcă înainte meticulos și, poate cel mai important, fiecare cadru e tras cu conștiința faptului că ce se petrece acolo e cinema.

Marți, 5 martie

După cină cobor cu prietena mea, Alexandra, la cvartal. Zilele de filmare sunt pe terminate, iar Ana ne-a chemat să facem figurație la o secvență în scara de bloc. În secvență, șeful de scară (Elias Ferkin) se adresează unei congregații de locatari care umplu parterul blocului. Printre participanții la întrunire se numără Maria și Dan (Silviu Debu), fiul Isabelei. Ordinea de zi acoperă mai multe probleme, printre care se numără atât mirosul care vine de la subsol, cât și ideea de a sfinți scara de bloc, care îi aparține unui vecin necunoscut (Andrei Seușan), care se chinuie să fie băgat în seamă și pe care nu îl recunoaște nimeni. Problema cu sfințirea este o necesitate echivalentă cu chestiunea mai puțin metafizică a dejecțiilor fiziologice din subteran.

După ce se discută toate subiectele, șeful de scară își croiește ieșirea din bloc fără mare formalitate, iar congregația urcă scările într-un murmur stingher către spațiile lor de locuit. Camera de filmare se ajustează de la dublă la dublă, iar apăsarea ședinței de bloc se simte în aerul stătut. Ușa de la intrare e deschisă între duble, iar aerul rece de afară e vital. Locatarii urcă scările și le coboară, discursul șefului de scară curge iar și iar ca o predică care-și pierde sensul. O predică către scara căreia i se pretinde curățenie, curățire.

În pauză se stă afară, pe jos, se fumează țigări și se așteaptă următorul cadru într-un murmur controlat, pentru că vecinii, de data aceasta cei reali, s-au tot plâns de zgomot.


Două zile mai târziu filmarea s-a încheiat, iar toată echipa primește ultimul call sheet, pe care de data asta nu mai apare programul de filmare, ci sunt trecute doar băuturile din meniu, pentru că după orice wrap, se cuvine și a wrap party. Nu poți fi decât fermecat de sclipirile din ochii echipei, de exuberanța care acoperă energiile acumulate, de nostalgia care se lasă ușor-ușor și de entuziasmul față de necunoscutul care se așterne în față.

În momentul în care scriu acest text, Andrei și Dragoș Apetri, monteurul filmului, cunoscut pentru contribuția sa la filme precum Povestea unui pierde-vară (2018, r. Paul Negoescu), Malmkrog (2020, r. Cristi Puiu) sau Spre Nord (2022, r. Mihai Mincan), lucrează de zor la montaj. Nu mă lăsa să mor, sau așa cum se va numi la final – pentru că în procesul de lucru apar noi dimensiuni și noi nuanțe de semnificație – construiește și oferă acces la ce se afla dincolo de fațada blocului în Interfon 15. Misterul nu e spulberat, dimpotrivă, pistele sunt dezvoltate în ceva mult mai mare, într-un univers multidimensional care amplifică neliniștea. Urmează un lung proces de post-producție și într-un final, sunt absolut sigur, o mare surpriză atât pentru cei care sunt familiarizați deja cu filmele lui Epure, cât și pentru cei care abia atunci le vor descoperi.

Credit fotografii: Șerban Dinescu

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×