Nu speculez legat de cât de prizată (mai) e proza poetică astăzi la noi, însă ultimul roman al Suzănicăi Tănase, A unsprezecea zi din august, reușește să vorbească, cu lejeritate stilistică și din interiorul acestui tip de hibriditate, despre anxietățile maturizării și angoasele unei moșteniri emoționale care-i frânează adolescentei Ana propria devenire.
Detașată din atmosfera Cexinei Catapuxina a lui Matei Florian sau a Grădinii de sticlă de Tatiana Țîbuleac, Ana trece, într-o vacanță la mare, printr-un proces de autocunoaștere în care încearcă să-și desțelenească reflexele traumatice preluate de la tatăl militar și mătușa victimă a abuzului domestic. Înstrăinată printre adolescenții de vârsta ei, aflați în pragul primelor mirări și revelații erotice și interumane, tânăra e sceptică, întoarsă către sine, respingând micile jocuri comunitare și sociabilitatea estivală a grupului. Unde ceilalți caută și găsesc ocazii pentru râset și voie bună, Ana inventează și ghicește pericolul. Prezențele masculine sunt, pentru ea, semnale luminoase ale interdicției, apariții fantomatice care se înalță, când și când, din marea contemplată ritualic, amortizor deopotrivă pentru fascinație și frică. Imaginea nu-mi aparține, căci Ana chiar are viziuni în care un „bărbat cu barbă“, perspectiva adolescentină a idealității, o păzește de pe orizontul mării de o iminentă catastrofă care va sosi odată cu eclipsa, la sfârșitul vacanței.
Pe de o parte, Suzănicăi Tănase îi reușesc portretul și gesticulația tinerei tulburate de traumele resorbite din familie. Adolescenta se comportă ca un copil bătrân și respinge întâmplările firești, inocente, cum e primul sărut. Pe de altă parte, însă, atunci când personajele își vorbesc, replicile sunt adesea dramatice, nenaturale și contagiază, pe alocuri, cu patetism desfășurarea întregului roman. De pildă, când Ana se plimbă într-una dintre reveriile sale printre stabilopozi și se lasă chemată de o ghicitoare care-i citește în palmă, femeia îi declară cu emfază tezistă: „O să mai ai iubiri, mi-a zis, nu ai de ce să plângi. Asta nu atinge colțurile, toate vor fi așa. Ai să vii în viața oamenilor doar cât să le dai o lecție despre cum se iubește, iar ei îți vor da ție o lecție despre iubirea de sine. Asta nu atinge colțurile. Orizontul ți-l faci tu, fetiță, nu un bărbat.“Astfel de dialoguri mai apar și lor li se adaugă inserțiile pe schemă biblică din finalul romanului, când bărbatul cu barbă îi prevestește Anei, la fel ca Isus lui Petru, că îl va trăda.
Când scrie cu fraza scurtă și limpede, atentă la atmosferă și părăsind umbrele patetismului sau sugestionările către simboluri străvezii care fac, pe deasupra, cu ochiul cititorului, Suzănica Tănase e o prozatoare cu peisaje ficționale (adaug aici și Grădina Sofiei, respectiv Oameni fără piele) care pot fi citite și drept contrapunct pentru tendințele sociologizante ale prozei românești de azi. Nu cred că i-ar sta deloc rău scrisului Suzănicăi Tănase dacă ar apăsa, în viitoarele cărți, pedala imaginarului oniric.
Ultimul volum al lui Andrei Crăciun, Totul e deocamdată, nu generează, însă, la fel de multă speranță. Situate între flash-fiction și proză scurtă, textele abordează teme miezoase, de la cazul unei tovarășe profesoare debutante care e instruită de directoare să măsluiască fișele de observație ale condițiilor de trai din căminele elevilor, la povești de prietenie și vacanțe unde adolescenți își descoperă sexualitatea ori căsnicii șubrezite de precaritățile materiale și emoționale ale tranziției.
Cu o experiență consistentă de jurnalist, e evident din stilul direct, oblu, indispus față de nuanță că Andrei Crăciun urmărește să surprindă, in nuce, diferite caractere umane, de obicei tragicomice, trecute prin ultimul deceniu al comunismului, prin anii tranziției și mai departe. Nu îi reușește, însă, decât o mapare sumară, pe alocuri neglijentă și scheletică, a corolarului unui monument închinat efemerității, unui „deocamdată“ pe care-l anunță, cam ritos, în cuvântul înainte.
În proza „Ursu“, de pildă, unde un fiu încearcă să-și convingă tatăl de beneficiile curative ale fumatului de iarbă, sintagma „drogul marijuana“ e repetată de atâtea ori încât trimiterea la legendarul sketch al lui Silviu Gherman devine, dintr-o sugestie cu potențial hazos, ostentație. Proza se încheie cu plonjarea senzaționalistă a tatălui, acum stigmatizat de vecini drept consumator de droguri, de pe bloc.
La fel de fals aterizează și trimiterile muzicale. Pe una dintre ele, Andrei Crăciun o escortează astfel: când fiul lui nenea Ursu ascultă trupa Getto Dacii, naratorul simte să adauge, pilduitor, că avem de-a face cu „muzică hip-hop ultra-nișată“. În altă parte, adolescentul Marinescu, un șmecheraș cu apucături violente, ascultă (ce altceva dacă nu) BUG Mafia, După blocuri. Numai că piesa și albumul nu erau încă lansate în 1999, când e fixată acțiunea. Se lansează abia în 2000. Marinescu ar vrea să întruchipeze elevul rebel al începutului de mileniu, cu dispreț față de școală și părinți, dar naratorul îi faultează efectul vocabularului argotic prin abuz și aglutinări forțate: „Tocmai venea Papuașul la oră. L-am văzut pe Marinescu lungit, căci îi dăduse somn Titus. Un firicel de borș îi curgea din nas.“ Marinescu învață în clasa de uman a zecea K, pe care naratorul o ia repede peste picior într-un stil indirect liber mai degrabă butaforic: „Litera K. De la Kafka. Marinescu a auzit de Kafka, dar nu l-a impresionat: Vreau să zic, ce, s-a trezit un fraier gândac“.
Când se povestește la persoana întâi, însă, referințele literare ale personajului narator care „știe să povestească și are un trecut bogat în întâmplări tragicomice“ sunt împănate de Sofocle, Nietzsche și Lamartine. Asta până când grupul de prieteni care îl asistă pe povestitor, surescitat de alcool, decide că vrea să se distreze mai abitir „prinzând o pitică“ și sfârșește într-un club de striptease de pe Amzei, ghidat de „o bagaboantă, o țigancă destul de trecută cu sâni enormi“. Aici apare cea mai delicată și flagrantă problemă a cărții și ea nu e, de astă dată, o chestiune de unghi sau interpretare. Aproape fiecare proză scurtă a cărții conține stereotipuri etnice și de gen care sună a gol, când nu crispează de-a dreptul. Ele nu aparțin numai slang-ului sau colocvialității personajelor, fiind adesea de găsit în intervențiile naratorului, și nu-și relevă nicio funcție în text, afară de schițarea neconvingătoare a unor profiluri cărora nu le prinde proporțiile și punctele de fugă. Concret: când apar adolescente sau fete tinere în peisaj, descrierea lor conține și o trimitere la… sânii care ba sunt „enormi“, ba „îmbobocesc“. Adesea e vorba despre eleve. Pantelimon Octavia învață în clasa a șaptea și îi prilejuiește naratorului următoarele două observații, sper eu concludente pentru un tip de cădere în derizoriu care nu dă niciun semn că ar fi fost scontată: „Mai exact, în sufletul meu își făcuse loc Pantelimon Octavia, care era deja în clasa a șaptea, sânii îi crescuseră enorm, ca și cum purtau lapte de mamă, îmi era tot mai greu să mă gândesc patru ore pe zi la șah.“ Apoi: „Iar eu, cum spuneam, știam tot ce face, fiindcă o spionam, îi știam rutina, știam cu ce băieți fusese la stadion, îl uram pe singurul negru de la noi din oraș, care, prin cine știe ce vrăji, o adusese la el acasă, unde ea zăbovise până aproape de orele unsprezece noaptea. Eram mai înspăimântat decât bunica ei de ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi putut întâmpla în casa aceea.“
