Cred că ne-am obișnuit să tot auzim plângeri și critici pe tema stării lecturii și a pieței de carte românești. Barometrele culturale ne dau vești proaste. Nu cumpărăm destule cărți, citim puțin și, oricum le-ai întoarce, suntem la coada lumii. Bugetul pentru cultură e mereu indecent de mic, bugetul instituțiilor publice care pot avea biblioteci, și el e pe sponci. M-am referit la „bugetul instituțiilor care pot avea biblioteci“ pentru a atrage atenția asupra faptului că din respectiva categorie nu fac parte doar bibliotecile publice (județene, orășenești, sătești, școlare etc.), ci și multe alte entități (publice sau private – destinate publicului). Prima scuză e, mereu, alocarea de la buget (mică!), ca și cum totul ar depinde doar de bugetul statului (chiar așa, „el ce treabă are?“). Și dacă nu depinde, totuși, doar de acela? M-aș bucura să văd mici/mari biblioteci în hotelurile patriei (îmi amintesc de un hotel florentin modest, cu cărți și separeuri elegante, amenajate pe etaje, pentru lecturi liniștite, cu vedere la Dom…), în spitalele aceleiași (există, dar e lucru rar…), în gări, aeroporturi și alte locuri de tranzit, de oprire din drum, de întremare (un model hotelier occidental de succes propune reading retreats, unde bibliotecile se adaugă listei cu saune, piscine, ski sau meniuri bio-locale). Tot ce avem, în orașele mai dichisite, sunt cafenele mobilate cu discrete rafturi și câteva cărți; n-am văzut niciodată, acolo, vreun client citind – cărțile sunt, în asemenea circumstanțe, mai degrabă un decor aspirațional. „Locurile de citit“ sunt reflexul unei educații – dar creează, la rândul lor, un model, o cerere. Cine le construiește și cum?
Tot ce spun aici are legătură cu o întrebare insistentă, în ultimii ani, în spațiul românesc: ce se întâmplă cu cărțile vechi, cu bibliotecile private care își pierd proprietarii originari? Generațiile care (născute pe la mijlocul secolului trecut) și-au construit biblioteci personale, generațiile acestea se duc dintre noi. Casele lor se desfac – ce se întâmplă cu cărțile adunate în ele? Nu numai că nu avem instituțiile, practicile și dotările necesare pentru a le „recicla“ în vreun fel, nu avem (mi se pare) nici educația necesară ca să construim asemenea practici. Cel mai adesea, când spunem că reciclăm cărți, reciclăm, de fapt, hârtia pe care au fost tipărite.
Verbul „a recicla“, în sensul lui primar, desemnează exact ce vreau să spun eu: a întoarce (ceva) într-un ciclu, a-l da înapoi, funcțional, de unde a venit. Dar „reciclarea“, astăzi, între atâtea politici ecologice trendy, e înțeleasă cel mai adesea în sensul ei distructiv, ca recuperare a materiei prime din care e făcută o carte, hârtia; deocamdată, pare că e singura reciclare a cărților pe care o facem cu eficiență, fără să ne gândim că este chiar procesul care distruge cartea, obiectul cultural, istoric. Pentru recuperarea hârtiei din cărți există, tot mai multe și la noi, practici, mașini și locuri dedicate, politici comunitare construind drumul lin înapoi, spre pasta de celuloză din care va ieși, undeva, altceva…
Nu vreau să continui acum pe firul metaforelor posibile pentru o asemenea stare a lucrurilor (… a politicilor, a instituțiilor, a acțiunilor comunitare sau individuale), făcând analogii între atitudinile față de cărți și cele față de oameni, deși terenul semantic e din cale-afară de ofertant. În schimb, adăst aici asupra necesității de a gândi reciclarea cărților în termeni de conservare și valorizare a obiectului-carte, a conținutului său, mai important decât suportul său de celuloză. Acolo unde instituțiile „nu se bagă“ – pe bună dreptate: sub-bugetate endemic, bibliotecile publice nu au, cel mai adesea, nici personal de specialitate, nici spații sau aparate pentru colectarea/igienizarea/repararea cărților provenind din donații private – poate că e momentul să gândim niște soluții mici, adaptabile, la firul ierbii. Respectivele soluții nu vor împiedica niciodată, sunt convinsă, înflorirea alternativă a unui comerț cu adevărat eficient cu cartea „uzată“: împătimiții bibliotecilor ca mine vor fi avut, poate, experiența „halelor“ de used books la prețuri mici, din orașele nord-americane, a depozitelor de cărți donate organizațiilor de caritate euro-atlantice, a anticariatelor enorme instalate în vechi spații industriale sau în câteva etaje ale unei case, reciclate ca librărie cu cafenea. Mă mir că asemenea modele nu au prins și la noi – și mă întreb (degeaba) din ce motive…
Din inima acestei hărți imaginare a locurilor unde s-ar putea duce cărțile vechi „când se duc“, și unde ele nu se duc totuși, din varii motive, precum sărăcia instituțiilor, restricțiile bugetare, politicile făcute din cuțite și pahare, dar și din lipsa de inițiativă privată, individuală, care să construiască ceva, acolo unde nu există decât prea puțin sau nimic construit, în sprijinul cărții și al cititorilor săi… din inima acestei hărți labirintice, mă întorc la una din observațiile cu care deschideam rândurile de față: cea care se referea la bugetele mici ale instituțiilor publice românești, responsabile cu educarea lecturii (și a gândirii critice, pe cale de consecință: știți dvs., competențele acelea care ne permit să facem diferența între un om de știință și un impostor, să nu ne lăsăm cumpărați de neuronul singuratec care promite fericirea obligatorie și viața veșnică… competențele se cultivă prin lectură, între altele). Mă întorc acolo unde se înrădăcinează explicațiile pentru achizițiile mici de carte ale bibliotecilor publice, unde se explică absența unor biblioteci care să merite acest nume în multe școli din România profundă. Eu lucrez (de-o viață) într-o instituție publică de învățământ, am învățat că niciodată bugetul alocat de stat nu va fi îndestulător și că asemenea lipsuri trebuie suplinite, dacă se poate, prin inițiative particulare. Așa se explică decizia mea, luată acum vreo 12 ani, de a organiza la Facultatea de Litere a UBB (unde, tot eu, îmi învăț studenții că lectura e activitatea esențială a formării lor), în fiecare toamnă și până la vacanța de Crăciun, o colectă de carte „uzată“ pentru care, cu generozitate, Biblioteca Centrală „L. Blaga“ pune la dispoziție spațiile filialei sale din clădirea Literelor. Cărțile primite sunt triate și trimise spre școlile unde, prin foștii noștri studenți deveniți profesori, știm că e nevoie de ele. Pentru studenții și doctoranzii care fac munca de voluntariat aici, colecta anuală este și prilejul unei lecții fundamentale, despre valoarea cărții, despre istoria cărții și a practicilor de lectură din istoria noastră recentă (cele mai multe cărți pe care le primim au fost tipărite în comunism; ele oferă răspunsuri concrete la întrebări despre ce și cum se tipărea/traducea/publica/citea într-o vreme pe care studenții de azi nu o cunosc decât indirect). E adevărat, uneori primim donații de carte nouă, câte o editură participă și ea la constituirea fondului cu câteva titluri, dar marea majoritate a cărților provin din desfacerea unor biblioteci private. Știm că am contribuit la (re)construcția câtorva biblioteci școlare, ni s-a dus vestea pe la inspectorate școlare și ne bucurăm că absolvenții noștri ne caută când au nevoie de noi, așa cum ne caută donatorii cărților. La ultimele ediții, am adunat, în medie, 2-3000 de titluri și am putut dota cel puțin 2 biblioteci școlare, de fiecare dată. Știm și că nu e mult, dimpotrivă. Dar continuăm să sperăm că experiența noastră (și a altora ca noi, răzleți deocamdată) va genera bune practici „în teritoriu“, pe viitor. Suntem, desigur, îngrijorați de creșterea frecvenței atitudinilor defetiste din jurul nostru, ca de un semn discret al unei modificări de paradigmă: „chiar credeți că copiii de la țară au nevoie de cărțile dvs.?“, „de ce să aduni cărți pentru generații care nu mai citesc?“ (recent, întrebări ca acestea mi-au fost puse chiar de un editor de carte, amuzat de donchișotismul inițiativei noastre; mi-a venit să îi dau un răspuns celebru, al lui Arghezi, că tot eram oameni de carte). Cum zic, semnele vremilor nu sunt de partea noastră, dar asta nu mă oprește să sper. De unde am deprins speranța? Din toate cărțile bune, firește…
Imagine reprezentativă: Untitled, Chuckyeager tumblr, Fortepan, 1977
