Alb, cu trupul cât palma, pe zidul de miazănoapte al casei. Lângă mine, mama îl vede, nu-i nimic, un păianjen în formă de ceas, cu tentacule rășchirate ca niște degete gata s-apuce. Îi spun să nu-i facă rău, să-i dea pace, nu cumva să-l atingă. Să nu-l strici, dar ea nu m-ascultă. Mi-ar putea fi cel mai bun prieten, dar ea nu. Pare din scoarță de mesteacăn, cu picioarele tot mai firave, ca niște frunze de porumb uscate și ninse. Ba nu, dacă mă uit mai bine, ca niște fire strânse fuior. Mama-l bruschează, câteva filamente se rup, se fărâmițează, mersul pe tencuială seamănă cu un ticăit. Luând colțul, ajunge în dreptul porții, nu părăsește peretele. Am impresia că de la colț încolo s-a deplasat numai cu spatele, după ce făcuse o piruetă pe jumătate, cum fac rechinii albi năpustiți asupra victimei, răsucindu-se când te aștepți mai puțin.
Că terminasem 20 000 de leghe sub mări de cu seară mi-a picat fisa în ultima parte a zilei. Am privit îndelung ilustrația cu sepia uriașă de pe copertă, ca și cum aș fi surprins despletirea unei femei între două vârste. Pentru că mama adormise cu firele albe și ridurile întinse pe chip, mă văzusem silit să continui în bucătărie. Ceasul de pe peretele nordic are un țăcănit sugestiv, dacă vrei să citești lângă el n-o să-ți placă. Nu l-am oprit, doar l-am luat jos, am căutat un loc de unde să nu-l mai aud. L-am găsit repede: pe congelator, sub șapca lui tata. Imediat s-a făcut liniște. Mă gândeam chiar să-l bag înăuntru, poate îngheață timpul pentru o noapte. Nici vorbă. La ora stabilită, m-am trezit în aerul rece al dimineții. Hai sus, dar știam că nu avea să se-ntâmple nici azi nimic, absolut, care să deturneze cursul firesc al unicei zile. Nu era decât momentul acela, de-atâtea ori imaginat, casa goală, un corp ce-și dă cea din urmă suflare, marșul funebru al fiecărei nopți ajungând la final, patul atât de orizontal încât se afundă încet în podea. Sus, dar ca să mă ridic trebuia mai întâi un efort de voință, tratativele de convingere – și tot restul.
Ieri, a fost o vreme ca-n basmele pe care nu le-am citit. A nins, a plouat cu soare și cu zăpadă, fulgii cât ochii; sau cerul, imensă pânză de păianjen. Dacă priveai în sus, parcă te scufundai, zice soră-mea. Dacă mă uit afară, zăresc albul acoperișurilor, albeața pământului. Când am făcut ultima dată un om de zăpadă, mai știi? Probabil că în liceu, într-o duminică tot ca și asta, înainte să pleci la Mureș, răspunde. Bocancii de-atunci stau în cămară, undeva pe dulap, între toate celelalte perechi de pantofi, sandale, teniși, adidași, ghete și cizme nedorite ale familiei. Acum soră-mea stă în gazdă, mașina pornește în câteva ore. Spune că vine să mă ajute, pe urmă se răzgândește, marți au întâia simulare de bac, română oral, să nu cumva să răcească și să nu poată vorbi, așa că mai bine nu.
Privim pe geamul bucătăriei. Domi bácsi, vecinul, își face drum prin omăt. N-aș vrea să mă vadă făcând omul aici, la cei douăzeci și patru de ani ai mei. Împlinește nouăzeci în câteva zile, și curăță curtea ca-n tinerețe, ca-n basmele pe care nici el nu le-a trăit. Mă reazăm de faianță, să nu mă vadă că-i urmăresc fiecare mișcare din încheietură, cu care mai mult vântură decât mătură zăpada. Dintr-o dată, bătrânul se reazemă de coșul de porumb gol, în care vara își fac de cap șobolanii, apoi își împreunează mâinile pe coada lopeții, pare că mă privește fix, însă n-are cum să mă vadă. Știu că magazia din dreapta lui zace plină de sticle de whisky și bunătăți numai una și una, aduse de fetele lui din Ungaria și Canada, care-l iubesc. În stânga lui, înăuntru, e o femeie căreia mama i-a văzut nu demult hainele de sicriu, cu toate piesele pregătite – costum cândva alb înnegrit de vreme, cămașă brodată cu mâna ei, rufăria din noaptea nunții –, mai ceva ca un trusou.
Liber. Mă înfofolesc, îmi iau din cămară bocancii și ies. Aș fi vrut să fii lângă mine, să ne luăm la țintă cu bulgări, să ne tăvălim în zăpadă: să ne simțim degetele pulsând prin mănușile groase. Așa, cât rostogolesc omătul ascultător și petecesc pe ici-colo, înaintea ochilor am poza cu mama și tata făcând un om de zăpadă gigantic, atât de borțos încât mi-l închipui repede gol – ar putea fi o cutie de rezonanță, un violoncel. Când așez ultima sferă pe trunchi, îmi aduc aminte un vis reluat. În fața mea, cu sloiuri de gheață și țurțuri adânc înfipte-n pământ, se înalță femeia. O zonă mai închisă pe neaua ei rece, îmi vine s-o curăț cu zăpadă curată, neatinsă de picioarele câinilor. Îmi spun că toți oamenii sunt femei albe, imaculate, cu rochii învoalate acoperind pântece pline de bebeluși. Alături, așteptăm să se frigă pe jar micii, sfârâie întorși la intervale regulate de tata. Femeia de zăpadă seamănă dintr-odată cu mama, nu mai știu ce să cred, arunc în ea cu zece mici negri, mititei, azvârl de jur împrejur, ghemotoacele de carne prăjită intră în trupul ei ce se micșorează, dar nu sunt mulțumit, îi pun și o cratiță-n cap – din ea sorb lapte cățeii fătați în Ajun. Cățeaua ca o zvârlugă latră la mine, la arătare, mă însoțește nedumerită până în ușa bucătăriei, adulmecă prima vagul miros de prăjeală. Când mă uit peste umăr, omul e țeapăn. Parcă văd că, în câteva zile, o să se cocoșeze, din profil aduce deja cu turnul din Pisa. Iar dacă nu cade, se va topi, ca și cum ar intra în pământ de rușine.
După ce mașina cu soră-mea și ai mei demarează, cum știu că, la fel ca întotdeauna când luni dimineața urc în microbuzul de Cluj, nu va fi chip să mă culc prea devreme, îmi spun să recuperez cu anticipare din somnul pierdut și mă-ntind cum făceam în liceu înainte de teme.
Revăd uniforma cu vișiniu, colegiul cazon pe care am fost condamnați să îl facem toți în familie. Patru ani, zi de zi, au hotărât alții ce iau pe mine, apoi au fost niște blugi albaștri purtați mult și bine – o facultate cu master și alte păienjenișuri de litere –, până ce s-au făcut albi, ca dați cu făină de celuloză. Vacanțele mari, când citeam în camera aia de 7 pe 7 ca un stomac de balenă, cu Nietzsche scoțând capul din bibeloul în formă de cal biciuit, cu tata spionându-mă prin dreptul ușii de sârmă.
Nu îmi găsesc locul în pat, mă foiesc, mă întorc pe dos cum întorci o șosetă. Se vede c-am stat pe loc anii ăia, pentru că nu închid ochii. Ce mai aștept? Ninsoarea de la noapte și soarele cu dinți de lapte?! Mai bine mă-ntorc pe cealaltă parte.
Și chiar înainte s-adorm, sau poate de-a dreptul în somn, mă pomenesc în mijlocul unui inventar: ce făceam eu în liceu când nu învățam? Joia, cazat pentr-o noapte la o mătușă sau alta, mergeam singur la filarmonică și, dintre toate instrumentele de pe scenă, eram fascinat de sunetul scos de un violoncel. Pesemne fiindcă, deși cu păr alb, șefa de partidă semăna izbitor cu mama, și nu de puține ori am visat-o, cu ochii deschiși sau închiși.
Acolo, odată ca niciodată, mama îl cunoaște pe tata în vara când el doboară cu mâna lui un copac falnic, mândrețe de paltin pe cerul de august. Așa cum îl văd eu acum, în fragmente și străfulgerări de pus cap la cap ca un puzzle cu piese contrafăcute, amintirea acestui trecut e intactă.
Cum tata, pilotul în devenire, nu gazistul ce taie porci pentru toată comuna, meșterește un avion; cum îl împinge o forță vitală – furnicăturile de sub inimă, fluturașii din jurul țestei; cum îi vine lui gândul că din același lemn bun se poate face un violoncel și dă una-două comandă la Reghin pentru o cutie albă de rezonanță; cum nu mică le e mirarea însurățeilor când, la o secțiune prin trunchiul adus de la gater, își dau seama că degradeul răsfrânge lumina, că îți zărești păianjenul dintre pleoape holbându-te-n el, într-atâta-i de neted, ca și cum anii l-ar fi șlefuit înadins pentru clipa aceea: pupila se suprapunea peste măduvă, irisul peste duramen, corneea străbătută de vinișoare peste alburn. Ce nevoie aveau de copii – să renască, ba chiar să se recunoască în ei –, ajungea să se uite-n oglinda pe care-o gravase timpul, ca într-un camaieu, și s-ar fi văzut tineri întotdeauna. Astfel încât, rindeluite și lăcuite, cele două carcase veghea-vor de câte-o parte a cămăruței de noapte, una afară, alta înăuntru, despărțite doar de fereastra ce reflecta fiecare apus.
Adevărul e că mi-ar fi plăcut o mamă să cânte la un instrument muzical, să ocupe, după ani la rând petrecuți ca profesoară de sat, un loc în orchestra din Târgu-Mureș. Dacă m-ar fi făcut, să insiste să iau lecții de pian. Tata să asiste mândru la toate concertele, să se laude cu soția, să o ducă și-aducă mereu cu Zmeul peste coline, carlinga s-atingă coroanele din pădurea bătrână, la coborâre să chiuie de mama și tatăl focului amândoi, fericiți ca în prima lor zi.
Ce spun, mi-ar fi plăcut un tată revoluționar, împotriva regimului vechi-nouț, un bărbat neînfricat în stare să-și folosească aparatul de zbor în folosul democrației, să bage spaima în iredentiștii din martie ‘90 aterizând ca un OZN la celălalt capăt al Pieței Trandafirilor – nu între lupoaică și soldatul necunoscut, ci la picioarele lui Avram Iancu –, să îi snopească pe bătăuși din priviri.
În deșănțarea închipuirii, pe bunicul matern îl văd evreu, sursa genelor muzicale, dispuse ca niște clape în ADN. Scăpat de la deportare grație graniței ce trece prin mijlocul satului, se refugiază la o româncă pe care, mort și-nviat, o ia de nevastă. Oameni la casele lor, până ce le-ar fi fost confiscate. Strămoșii, deportați în cuptoarele morții.
Mama și violoncelul în flăcări. În timp ce văd o pereche perfectă, făcând spirale și piruete în aer, mă uit și-n oglindă: un fir alb își face loc pe la tâmplă, se încovrigă și anii trec, în neștire, inelele paltinului se-nlănțuie, fața mi se brăzdează până când vine mesajul: tata ne-o părăsit. Apoi, o cruce de lemn cu scris negru, pe care mama să nu vrea s-o-ndepărteze. O cruce din lemn alb, ce nu se va înnegri de la ploi. Ce nu mai vrea să își ia zborul. Înaripată, la fel cum vârful de violoncel aduce cu turnul Eiffel, acolo unde n-au ajuns niciodată niciunul și nu o dată s-a imaginat el făcând rotocoale din avion, așa cum dă târcoale un tigru în rut – caroseria căpăta atunci reflexele cele mai mătăsoase, neestompate la timp, nesocotind orice prăbușire.
Basme. Au venit. Mă duc să deschid poarta.
Până la stingere, ne minunăm cât a crescut ziua. Ca pe la zece, stăpânul familiei să își bea laptele. În cămașă de corp, e ca un copil care, după ce mama s-a-ntors la perete, ajunge tiptil în bucătărie, la frigider, înhață castronul și, grijuliu, îl duce la gură. Leop-leop. Ușa, un scârțâit, bezna și zgribulitul, apoi ușurarea, zgribulitul și bezna, ușa, ultimul scârțâit, noapte bună dacă nu m-am culcat, imediat somnul, sforăitul și visul, coșmarul de burtă prinsă pe picioare greșite. Un adevărat ritual. Pe care de mult îmi doream să-l bruschez. Din verile când ținea să m-anunțe: mă duc la o bere, nu mai încui poarta – bine; pe urmă se întorcea, își lua medicamentele pentru tensiune, le înghițea unul câte unul, cădeau în lichidul ăla ca-ntr-o hazna, și toată după-masa mă perpelea gândul: că tatăl meu se topește în așternut.
Acum însă, reciteam niște pasaje subliniate. Nu puteam sta în cameră cu lumina aprinsă, mama se culcase deja. Ceasul a sfârșit sufocat sub șapca lui tata pe care într-o noapte am să i-o fur, în timp ce congelatorul și frigiderul au amuțit fără curent – le-am smuls cablurile din priză. Mai aveam lângă mine sobița cu lemne, dar nu mă deranja trosnetul focului. Ba chiar îmi făcea bine, mă inspira la citit, căpitanul Nemo și profesorul Arronax tocmai priveau ruinele Atlantidei.
Subit, un sunet asemănător lavei când se prelinge pe fundul oceanului. Oare intrasem în carte ca Balthasar Bastian Bux? Era posibil!? Nu, era pater familias, coborâse din pat. În frigider, castronul fierbea de nerăbdare.
– Nu te culci?
– Mai stau un pic, îi prea devreme pentru mine.
Ca de obicei, căscătura și leopăitul. Că răcitorul e scos din priză. Dă să îl bage la loc. Odată l-am și uitat, până dimineața toată carnea se dezghețase. Dar acum o oră n-avea nimic. Nu, se convinge și tata. Drept care poate să plece. Mai întâi scârțâitul, apoi zgribulitul, apoi cum aștept să se-ntoarcă la fel ca întotdeauna, cu pupilele dilatate. În patru minute i-am zărit fața prin geamul dezaburit.
– O căzut omu’.
N-am priceput.
– O căzut omu’!
Alunecase Domi bácsi pe vreun ghețuș? Poate patrula și bătrânul în așteptarea miezului nopții, după vreo sorbitură intrată în sânge de mic, pe când își urmărea pe ascuns tatăl cum încărunțește cu laptele-n gât. Mi l-am închipuit repede prăbușit în zăpadă, cu picioarele-n sus. Am pufnit zgomotos, ca la moașă-ta pe gheață, zicerea mamei.
– Nu Domi bácsi, omu’ tău de zăpadă, i-o căzut capu’, de-acuma dòrme și el.
În visul omului – omăt ești și în apă te vei preface –, un păianjen alb suspendat pe zidul de miazănoapte al casei atât așteptase, măturile din șolduri să pice, oamenii de zăpadă să se topească, șiroaie de lapte ca gheața să li se scurgă în vintre, ceasurile toate să meargă-napoi, până la ziuă.
Imagine © Unsplash
