Paula Erizanu (n. 1992) este scriitoare și jurnalistă. A studiat istoria, literatura și istoria artelor la New College of the Humanities din Londra, apoi jurnalismul la City University. A scris despre protestele din 2009 din Republica Moldova în Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011, ediție trilingvă). Volumul a primit premiul UNESCO Germania pentru cea mai frumoasă producție de carte la târgul de la Leipzig. A urmat volumul de poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2016). Din 2019, Paula Erizanu a coordonat, împreună cu Alina Purcaru, antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, apărută la Editura Cartier în trei volume. Tot la Cartier, în 2021, a publicat romanul Ard pădurile.
Aflat la cea de-a IX-a ediție, Festivalul Internațional de Literatură de la Odessa s-a desfășurat anul acesta la București — a devenit itinerant odată cu războiul din Ucraina. Anul trecut a avut loc în Georgia. Este un festival incluziv și „călător“, dar în aceeași măsură „conștient“ politic. Poate să se transforme astfel într-un manifest pentru siguranță și înțelegere? Cât de important crezi că este un astfel de festival în contextul politic de astăzi?
La doi ani de la izbucnirea marii invazii a Rusiei în Ucraina, războiul nu mai este la fel de prezent în știri. Nu mai e nou. Un festival cultural ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă realitatea vecinilor noștri: putoarea războiului, patria ca un tren plin de refugiați de la est spre vest, ca s-o parafrazez pe poeta ucraineană Iia Kiva, înconjurarea culturii ucrainene cu „Belîi, Blok și Esenin“, ca să amintesc de poemul lui Vasil Mahno, scris pe 23 februarie, când țara era înconjurată de tancuri rusești…
Ai vorbit într-un interviu cu Adela Greceanu la Timpul Prezent despre ce impact a avut asupra ta începerea războiului în Ucraina când erai încă în UK și mutarea înapoi la Chișinău pe fondul unor emoții puternice. Ai reușit să învingi frica sau este aceasta un motor pentru a înfrunta realitățile istorice?
Din când în când, atunci când apar știri despre activități dubioase în Transnistria, mi se mai face iar frică, deși la nivel militar, datorită armatei ucrainene, noi suntem în siguranță, iar guvernarea noastră ne tot spune că rușii ne exploatează tocmai aceste spaime.
Mi-a fost frică prima dată în 2014, când Rusia a anexat Crimeea și am înțeles că ei nu se vor opri acolo. Cel mai mult mă temeam în februarie–mai 2022, când credeam că n-o să mai pot reveni la Chișinău vreodată, dacă ajung rușii iar la noi. Acum sunt îngrijorată pentru perspectivele politice ale Moldovei la referendumul pentru UE din toamnă (Brexitul îmi stă în spate), următoarele alegeri prezidențiale (în octombrie 2024) și mai ales parlamentare (în 2025), pentru că rușii continuă să ajungă la noi prin propagandă, bani iliciți și acțiuni de destabilizare care ar putea să se transforme și în voturi.
Poate că unul dintre efectele bune ale spaimei e încercarea de a afla cum stau lucrurile, de fapt – ceea ce este, întâmplător, și meseria mea.
Cum crezi că se pot îmbina astfel de sentimente devastatoare în arta și nonficțiunile pe care le creăm în timpuri și spații nesigure?
Iia Kiva zicea că războiul a ajutat-o să se simtă liberă în poezie, să scrie ca să nu plângă, fără să se mai gândească dacă ce spune e banal sau nu.
În momentul în care se mărește doza de frică în raport cu siguranța Republicii Moldova, țara mea ajunge în știri internaționale și atunci îmi vin și o grămadă de comenzi jurnalistice să scriu despre ce se întâmplă. Intervievând analiști și actori politici informați, mă liniștesc și încerc și eu la rândul meu să-i liniștesc pe alții.
La nivel artistic, am scris o singură poezie despre frica de război, căci mi se pare că sunt atâția artiști ucraineni care pot evoca atrocitățile prin care trec mult mai puternic decât ar putea s-o facă cineva care urmărește lucrurile online. Dar simt o urgență de a spune, în proză, istoriile locale pe care le-am moștenit de la străbunici, de la bunici, care au fost interzise în perioada ocupației sovietice și care seamănă acum atât de mult cu prezentul.
Ai vorbit la un moment dat despre schimbarea culturii ucrainene, atât din interior, cât și din exterior: așa cum o percep aceștia și cum o percepem noi, ceilalți, la nivel internațional. Ai putea să ne spui mai multe despre cum s-a schimbat acest lucru și ce însemnătate are în contextul european?
Cultura ucraineană a fost rusificată forțat încă din secolul al XVIII-lea, când a fost alipită Imperiului Rus.
În anii 1990, după independență, puțini autori scriau în ucraineană: Iuri Andruhovîci, Oksana Zabușco erau excepții mai degrabă decât regula. Din 2014, de la Euromaidan și de la izbucnirea războiului ruso-ucrainean, lucrurile s-au schimbat. Scriitori ca Serhii Jadan, care a fost activ și în Revoluția Oranj din 2004, și în Euromaidan în 2013, au devenit un soi de rockstaruri, tirajele romanelor în limba ucraineană au crescut considerabil. Din 2022, și mai mulți autori au trecut de la rusă la ucraineană, cum a făcut-o și Iia Kiva, născută în est.
Pentru că, e clar, războiul dus de Rusia în Ucraina e un război imperial de anihilare culturală. Ucraina nu există, a spus fostul președinte rus Medvedev. Brodski, laureatul Nobel pentru Literatură, scria și el în 1991, în ziua în care Ucraina și-a declarat independența, un poem plin de ură și de insulte la adresa ucrainenilor, care se încheia cu gândul că atunci când va veni momentul să moară, ucrainenii vor căuta versurile lui Pușkin și nu ale lui Taras Șevcenko (1814–1861), poetul național al Ucrainei. Margarita Simonian, șefa postului de propagandă Russia Today, a recitat acest poem la prima aniversare a marii invazii, la 24 februarie 2023. Cultura este și ea în prima linie a acestui război.
Însă la fel ca armata care rezistă, și scriitorii rezistă și arată că Ucraina nu doar există, ci e și mai consolidată și mai puternică decât a fost în 2014 și merită toată susținerea internațională.
La FILIT am vorbit cu mai mulți scriitori despre scrisul politic și ce înseamnă acesta. Tu ești scriitoare și jurnalistă. Prima ta carte, publicată la 17 ani, Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, e o carte de nonficțiune despre protestele din 2009 din Republica Moldovă și am putea spune că ești o scriitoare angajată politic. Dar crezi că există vreo responsabilitate a scriitorilor de ficțiune să fie politici?
Când i-a fost pusă aceeași întrebare Mirunei Vlada, o scriitoare care mie mi se pare angajată politic, la ICR Londra, ea a spus: scriitorii trebuie să scrie; unii sunt mai angajați politic, alții mai puțin. Sunt de acord că nu poți băga nimănui pe gât angajamente politice. Unii scriu literatură de cameră, ca să zic așa. Literatură mai introvertă. Și asta e ok de cele mai multe ori. În același timp, uneori politica ți se bagă pe gât singură și atunci trebuie s-o înghiți sau s-o scuipi – cum se întâmplă azi și în regiunea noastră. Nu am multă înțelegere pentru artiștii care se declară neutri sau apolitici în Rusia azi, de exemplu. Ei pot să creeze mai departe, e dreptul lor, dar eu nu îi voi celebra, nu voi face interviuri cu ei, nu îi voi urmări decât pe cei care se declară clar împotriva războiului purtat în numele lor.
Îi prefer așadar pe Mihail Zîgari, autorul volumului de istorie Imperiul trebuie să moară. Istoria revoluțiilor ruse prin personalități (1900–1917), care predă acum la Princeton și scrie pentru ziare internaționale în timp ce e declarat agent străin în Rusia, pe Narine Abgarian, care mi-a spus că a pus pe pauză relații cu oamenii din cercul ei care susțin războiul, pe Ludmila Ulițkaia sau pe Mihail Șișkin, care condamnă clar regimul lui Putin. Nu i-aș urmări pe Zahar Prilepin, care a și luptat în estul Ucrainei, de partea rusă, pe Evgheni Vodolazkin, care i-a scris discursurile lui Putin, sau pe Guzel Iahina, care a fost hiper-promovată de statul rus de la debut și a cărei ambiguitate față de cei care au organizat deportările în epoca sovietică e celebrată într-o adaptare TV pe un canal rus de propagandă de stat.
Ce anume face scrisul să fie politic, dacă acesta nu este o formă de nonficțiune care se preocupă în mod direct cu o problematică de natură politică?
Pentru mine, și glorificarea sexului neprotejat, și privirea asupra femeilor ca obiecte sexuale în unele cărți celebrate din literatura română contemporană sunt politice, deși autorii care scriu în felul ăsta resping asemenea idei ca intervenții în lumea pură a literaturii. Literatura nu e pură, ea e plină de tot ce e viață.
Cu cât mai atenți suntem la felul în care ne sunt transmise prejudecățile și modelate comportamentele, cu atât mai puternică ne poate fi literatura. În același timp, a denatura realitatea pentru a o potrivi unei ideologii, îndepărtând-o de complexitatea experienței, face o literatură – cel puțin dacă e scrisă în cheie realistă – mai slabă.
Lana Bastašić vorbea la un moment dat despre o înțelegere globală a identității – în schimb, citindu-l pe Saša Stanišić cu Origine, aflu că perspectiva lui se apropie mai degrabă de căutare, păstrare, înțelegere a acestei identități. De altfel, scriitorul turc Burhan Sönmez are un discurs complex în privința identității, de asemenea, ca ceva care poate fi deopotrivă important, periculos, obsesiv. În ce măsură crezi că sunt acestea importante în contextul european de astăzi? Crezi că aceste diferențe duc la dezbinare? Conștiința apartenenței la o singură poveste ar duce la o pace îndelungată? Este identitatea „separată“ o sursă a conflictelor?
O să merg și eu în zona Iugoslaviei după răspunsuri. Când un personaj din Proiectul Lazarus de Alexander Hemon este întrebat ce e, sârb, croat, bosniac, iugoslav, acesta răspunde: sunt complicat. E o frază pe care am tot repetat-o și nu cred c-o s-o uit vreodată. Și vine mână în mână cu ceea ce mi-a spus scriitorul bosniac Faruk Sehic (prieten cu Lana Bastasic, de altfel, i-a și redactat cărțile): în loc de sau e util să punem și între identități.
În cazul meu, sunt și moldoveancă, și româncă, și est europeană, și europeană, și chișinăuiană, și londoneză, și un pic britanică, pentru că mi-am petrecut aproape jumătate de viață – ani formatori – în Anglia. Sunt și cosmopolită – îmi place să văd sau să vorbesc cu oameni din diferite părți ale globului – dar mă mândresc și cu moștenirea deopotrivă intelectuală și țărănească pe care o am în familie – țin la arhitectura casei țărănești, la tot ce e brodat sau țesut, la folclor (deși îmi place și amestecat cu beaturi electronice, cu rock sau cu hip-hop), la grădina cu legume și cu fructe și mi se pare că aceste lucruri care au fost odată parte din viața cotidiană în zona noastră, vor deveni – la pachet cu o infrastructură mai dezvoltată decât au avut parte bunicii și străbunicii noștri – noul lux.
În același timp, puterile opresive nu îți dau voie să pui și între identități – ele îți șterg identitatea și îți impun ce le convine lor ca să te domine sau să te anihileze, insistând că ucraineni nu există, că ei sunt ruși sau că la Chișinău nu se vorbește româna, ci moldoveneasca…
Un răspuns imediat al cititorilor europeni față de literatura rusă a fost de a o omite, dacă nu de a o ataca pe de-a-ntregul, anulând-o. Care crezi că ar fi o atitudine corectă în acest sens? Vorbim aici și de autori morți care nu pot fi ținuți responsabili pentru ceea ce se întâmplă în prezent. Însă, în același timp, așa cum spunea și poetul Radu Vancu la Radio România Cultural în dialog cu Ema Stere, vorbind tocmai despre acest subiect, nu le poți cere ucrainenilor să înțeleagă frumusețea poeziei ruse când sunt invadați. E ceva obscen și tulburător aici. Cum vezi această controversă?
În afara granițelor Ucrainei, unde e clar că nu e momentul potrivit pentru cultură rusă, nu prea am văzut să fi anulat cineva literatura rusă, au și apărut traduceri noi din Dostoievski în engleză. Dar în sfârșit literatura rusă este analizată din perspectivă postcolonială, la fel ca literatura engleză sau franceză. Cumva, până în 2022, mitul rus despre „marea“ lor literatură prevala la nivel internațional. Se mistifica și așa-zisul suflet rus. Mi se pare firesc și matur să discutăm despre imperialismul care a infestat opera multor scriitori ruși – invazia asupra Ucrainei nu a început în 2022 și ea continuă o politică imperială seculară orientată spre mulți vecini ai Rusiei. La fel mi se pare firesc să încercăm să descoperim și literatura ucraineană.
Cât de importantă este literatura în astfel de momente? Îmi amintesc că Marin MălaicuHondrari ne-a povestit într-un dialog la FILIT despre cum soldații de pe front cereau să citească romane. În același timp, avem zicala aceasta veche, în timp de război, muzele tac, inter arma silent musae. Care crezi că este rolul artei în aceste momente? Este un festival internațional de literatură un conductor al acestui rol?
La expoziția lui Yoko Ono din Londra, am dat de o idee artistică pe care o avea ea: un film în care să apară fiecare om din lume zâmbind câteva clipe. Cu o asemenea arhivă, se gândea Ono, ar fi putut face un montaj cu toți morții din războiul din Vietnam, pe care să i-l trimită președintelui american Lyndon B. Johnson. Astfel victimele nu mai erau doar cifre în ziare, zicea ea. Cred că acesta e unul dintre rolurile esențiale ale literaturii, ale artelor pe timp de război – să redea umanitatea celor cărora aceasta le-a fost refuzată.
În ce măsură dialogul cu celelalte culturi duce la înțelegerea perspectivelor? Scriitoarea Raluca Nagy vorbește despre empatie în Despre memoriile femeii și alți dragoni, într-un sens antropologic care ne face să ne întrebăm dacă există cu adevărat empatie: poți încerca să îl înțelegi rațional pe celălalt, dar există o limită în ceea ce privește priceperea adevărată a experiențelor celuilalt dacă tu nu le-ai trăit în niciun fel. Citind poezie, romane, eseuri din zone diferite de ale noastre – inclusiv în ceea ce privește tranziția România–Republica Moldova – devenim mai conștienți de suferințele și încercările unor culturi diferite de ale noastre? Este suficientă ascultarea sau mai e nevoie de vreun alt ingredient special pentru a ajunge la celălalt?
În 1979, care e un soi de fals roman de călătorie, scriitorul elvețian Christian Kracht urmărește un personaj din vest atât de deschis către toate, atât de lipsit de identitate, de idei, de principii, încât se contopește, pe rând, cu consumismul occidental, cu fundamentalismul islamist, cu pelerini buddhiști din Tibet (alături de care, de altfel, se simte cel mai împăcat), cu maoismul. Poate fi și o metaforă a omului lipsit de cunoștințe în fața războaielor informaționale și ideologice, care, cum spunea poetul Ion Buzu la clubul de lectură pe care îl organizez, merge cu un pahar de martini prin diverse țări și culturi, ajungând și (spoiler alert) prizonier într-un lagăr chinez în cele din urmă. Cartea lui Kracht pare să susțină și să dezvolte astfel citatul tău din Raluca Nagy.
De cealaltă parte, ochiul din afară nu prea e la modă acum, însă pe mine mă interesează mereu de ce le place străinilor Chișinăul – poate e ca într-un mariaj în care o privire a altcuiva te ajută să îți vezi partenerul sau partenera dintr-o perspectivă mai proaspătă. Am fost surprinsă, de exemplu, să dau de o fotografie cu două clădiri în stiluri diferite – una modernistă din anii ’30, alta mai clasică, de la începutul secolului XX – din capitala Republicii Moldova, postată de o prietenă scriitoare britanică. Trecusem pe lângă construcțiile acelea toată viața, însă nu le-am văzut cu mirarea, cu admirația ei, pe care am încercat-o când i-am zărit captura.
Uneori și trecutul e o altă cultură. La clubul de lectură pe care îl organizez la Chișinău de mai bine de un an, când am discutat romanul Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac, o tânără cititoare a zis că acest volum a ajutat-o să o înțeleagă pe mama sa, care îi spunea că i-a fost greu să treacă de la grafie chirilică la latină peste noapte în ’89. M-a emoționat mărturia – ea demonstrează puterea unei povești bine spuse, prin care putem să îi înțelegem mai bine chiar și pe cei mai apropiați oameni.
Trecând dincolo de culturi la perspective individuale, mie mi-era ușor să înțeleg dorința unei persoane trans de a se identifica drept they sau cineva, nu ea sau el (în adolescență și chiar un pic după, mă simțeam și eu mai androgină, termenul femeie nu-mi spunea prea multe despre mine. Însă mi-era mai greu să înțeleg de ce o persoană care se naște cu niște organe reproductive ar vrea să-și facă schimbare de sex în loc să facă abstracție de ideile preconcepute despre genul cu care erau asociați/te/tx. M-a ajutat un eseu personal din New Yorker scris de o persoană trans și cartea Argonauții, de Maggie Nelson să descopăr ce înseamnă să simți de parcă ești în corpul greșit.
Bineînțeles, pentru a avea cu adevărat empatie și înțelegere, ai nevoie de o oarecare disponibilitate, deschidere și curiozitate față de alte perspective, față de istorie, de tradiții diferite, de informație nouă. Dacă ești obsedat să ai tu dreptate, te închizi ca o stridie în fața pericolului. Dacă ai tu traume nerezolvate, la fel, s-ar putea să vezi situații care nu au neapărat legătură cu ce-ai trăit tu prin prisma durerii și a experienței tale.
Când e vorba de oameni care-și trăiesc viețile altfel, mai e un principiu de bază pe care e nevoie să ți-l asumi: live and let live, trăiește și lasă-i pe alții să trăiască, nu e obligatoriu să ai tu o părere despre alegerile altora care nu te vizează. Deși, bineînțeles, prin judecăți de valoare ne clădim propriile moralități.
Îmi aduc aminte că organizam dezbateri la universitate și o invitasem pe una dintre profesoarele mele de istoria ideilor să apere Iluminismul în fața Evului Mediu. 🙂 Ea mi-a zis că ei nu-i place formatul dezbaterilor, care nu-ți permite să-ți revizuiești opiniile; că ei îi place să și le revizuiască, față în față cu argumente sau informații noi.
Cam așa văd eu fațetele diferite ale diamantului care e întrebarea ta…
În Mesagerul stelar, fizicianul american Neil deGrasse Tyson vorbește despre multe din preocupările pe care le-am avut mereu de-a lungul civilizației, printre care și despre adevăruri personale, citind perspectivele sale cosmice, te simți mic, dar totodată începi să înțelegi mai bine de ce ar trebui să fim uniți mai degrabă decât dezbinați. Însă trăim într-o lume în care „adevărurile personale“, așa cum le cataloghează fizicianul, au întâietate – din păcate, o întâietate care devine sângeroasă și distrugătoare, atât de vieți omenești cât și de mediu. Paula, crezi că dialogurile despre literatură au acest potențial, nu neapărat de a dispersa adevărurile personale, dar de a le îngloba într-o civilizație mai „cuprinzătoare“ și diversă?
Trăim în bule, în comunități mediatice tot mai separate, în care fantasmele despre realitate pot înflori. Frustrări și experiențe personale se pot transforma în lupte împotriva unor dușmani imaginari. Orice om e mai mult decât ideologia în care a alunecat sau pe care și-o pune în frunte, așa că rămân esențiale dialogurile pe teme care ne unesc – fie că e vorba de literatură sau muzică la care suntem sensibili, fie că e vorba de bucătăria cu care am crescut sau care ne place, de familii, de livezi, de grădini etc. Căci împărțim același aer, iar viața noastră nu se oprește la ușa noastră…
Căutarea temelor care ne unesc e și unul dintre sfaturile pe care le oferă Peter Pomerantsev în cartea sa Asta nu e propagandă! în baza exemplului unui luptător cu propaganda rusă din Odesa (cartea are o geografie globală însă).
Care sunt gândurile tale de scriitoare și jurnalistă de la Chișinău despre viitorul apropiat? Există moduri în care să folosim arta ca scut în fața politicii?
La Chișinău, propaganda rusă se intensifică odată cu apropierea alegerilor prezidențiale și a referendumului din octombrie, precum și a parlamentarelor de anul viitor. Rușii încearcă să stopeze parcursul european al Republicii Moldova, instalând un guvern pro-Kremlin la Chișinău – lucru care ar pune în pericol și Ucraina, dar și România. Mi se pare că Armand Goșu are dreptate când zice că succesul propagandei ruse depinde de capacitatea de a avansa în reformele anti-corupție, în domeniul justiției și al securității, a guvernului actual, pro-european.
Mai depindem și de calitatea și dedicația partidelor politice pro-europene de la putere și din opoziție. De PSD-ul românesc, care, de pildă, spală imaginea primarului Chișinăului, Ion Ceban, din fost pro-rus în așa zis pro-european (în 2014 Ceban protesta la Bruxelles împotriva Tratatului de Asociere UE; despre el se zvonește că în februarie 2022 era la Moscova; el a spus că va aduce dovezi contrare, însă nu le-am văzut).
Mai cred că în războiul hibrid în care trăim, nu e implicată doar puterea politică, ci fiecare cetățean – căci cu toții consumăm și diseminăm informație sau dezinformare, răspândim frică sau calm și luciditate, inconștiență sau precauție. Ca parcursul european al Moldovei să devină ireversibil, e nevoie ca fiecare dintre noi să se mobilizeze în această perioadă.
Cu un război armat alături și unul hibrid acasă, Cartea Foametei, în care Larisa Turea a adunat mărturii ale supraviețuitorilor foametei organizate de Stalin în 1946–1947 în Moldova ocupată de sovietici, care a dus la moartea a sute de mii de oameni, devine și mai relevantă. De aceea a și transformat-o Slava Sambriș în spectacol la Luceafărul. La fel, Luminița Țâcu a lucrat cu textul lui Alexei Vakulovski despre foamete la Teatrul Național. Daniela Rațiu a transformat poveștile familiei sale în romanul Sfârșitul lumii e un tren. Acestea sunt scuturi care ne protejează de statele pentru care omul nu contează.
Un alt scut important e umorul. În documentarul Navalnîi m-a impresionat cât de mult făceau haz familia și echipa sa, cât de calmi rămâneau în fața ororilor care li se întâmplau. La fel, serialul care l-a propulsat pe Zelenski la președinția Ucrainei, În slujba poporului (care e și pe Netflix), inspiră speranță prin umorul său (mie mi-au plăcut în special glumițele suprarealiste). Tot prin umor a vorbit și filmul Carbon despre realitățile războiului transnistrean, ajungând să fie cel mai popular film moldovenesc din ultimii 30 de ani.
