I
Eu m-am născut acum șaizeci și ceva de ani în Ungaria.
Mai precis, și ca să nu vă duc de la început în eroare, toate circumstanțele și împrejurările de atunci, din jurul meu, indicau această posibilitate.
Comuna se numea Zerind, se vorbea, se înjura și se cânta în ea doar ungurește, iar oamenii toți, indiferent de sex și apartenență socială, aveau nume și apelative ungurești, gen Jani bácsi sau Eszti néni. Fără să mai vorbim de Jóska sau Mari.
Destul de târziu, odată cu aflarea adevărului, pe care îl bănuiam de ceva vreme, cum că nu Jézuska (Moșul în terminologia locală) vine cu pomul de Crăciun, ci vecinul, am aflat și faptul nu mai puțin bulversant că, în ciuda acestor realități de netăgăduit, Zerindul se află în România, chiar dacă doar la trei minute în zbor de pasăre de Ungaria.
Pe atunci deja aflasem că există în jur și sate în care se vorbește nu doar ungurește, cum ar fi Avram Iancu, prima comună cum mergi spre Oradea, și pe care, din rațiuni mult timp de neînțeles pentru mine, tata o pomenea doar ca Regina. Redzsina, ca să fim exacți. Am aflat foarte târziu, grație studiilor mele, neîntrerupte nici până astăzi, de istorie, că satul, unul înființat după 1918, se numea inițial Regina Maria, ca omagiu adus fundației care a susținut financiar colonizarea moților pe granița de vest.
Starea mea de confuzie din acele vremuri, dar pe care eu nu o socoteam astfel, a continuat și cu ocazia primei mele ieșiri din comună. Atunci când bunica din Pădureni, numit desigur exclusiv Erdőhegy, m-a luat cu trenul la Băile Felix, Félix-fürdő, normal, pentru noi. Unde se ducea în fiecare an la terminarea secerișului. După legendarul familiei, ajunși în gara din Chișineu Criș, numit de noi doar Köröskisjenő sau și mai scurt Kisjenő, m-am arătat destul de mirat de prezența masivă în zonă și mai ales în tren a unor oameni care vorbeau o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Bunica nici nu a priceput la început ce bai am, dar, în cele din urmă, a înțeles, desigur, și mi-a explicat cu calm și răbdare, în fond eram singurul ei nepoțel, că oamenii aceia vorbesc românește și nu este nimic deosebit în asta.
Confuzia mea a ajuns la apogeu atunci când, peste câțiva ani, am aflat că cel mai bun prieten al meu din copilăria aceea de la începuturi nu se numea în acte Pintye Tibor (pronunțat Pintyetibi), ci Tiberiu Pintea și nu putea fi considerat ungur fără probleme, chiar dacă nu vorbea nicio altă limbă decât maghiara, având în vedere că tatăl său era român în trecere prin Zerindul meu cel unguresc, reușind, din câte se pare, trecând nonșalant peste bariera lingvistică, să-i cadă fulgerător cu tronc mamei zerindance ale lui Tibi, dar, nedorind să se maghiarizeze de tot, a plecat în scurt timp mai departe.
Pentru că da, în Zerindul meu natal asimilarea funcționa invers, maghiarizarea fiind soarta celor care se stabileau acolo, indiferent dacă erau nemți, slovaci sau români. De evrei nici nu mai are rost să vorbim, ei fiind deja pe atunci îndepărtați misterios din viața comunei. Misterul se referea mai mult la întrebările mele fără răspunsuri clare adresate tatălui meu, cel care povestea nostalgic deja despre tinerețile sale, pomenind de negustorii evrei din comună, care, sâmbăta, îl umpleau cu dulciuri pentru că le aprindea focul în sobe.
Milițianul (milicista) Gyorgye (Gheorghe, normal) vorbea perfect ungurește, iar colega mea din clasa a patra, Georgescu (Dzsordzseszku, adică) Gyöngyi (Georgeta, bineînțeles), de altfel o frumusețe de fată la care puteam doar visa în acele vremuri, ea având cavaleri cu nemiluita în clasele mai mari, vorbea la fel, chiar dacă era fiica secretarului de la primărie, mutat de undeva din românimea îndepărtată, dar care s-a hotărât în cele din urmă să se stabilească cu toată familia la Zerind, trecând cu toții pe maghiară, nu de alta, dar altfel nu aveau cum să se înțeleagă cu localnicii.
E drept, bărbații mai tineri, cu armata făcută la „români”, pricepeau câte ceva, pricepere ilustrată plenar de anecdota cea mai tare cu armata care circula în satul meu natal și care se referea la prostul satului, ajuns la încorporare, ieșind valvârtej din biroul comisiei, întrebându-și disperat consăteanul mai răsărit, cel care își aștepta și el rândul la intrare: „Unde vezi tu aici un pom?” „Uite acolo”, îi zice acesta,„ dar de ce?” „Păi [Hát, în original], mi-a zis să mă urc în pom”, adică „Mássz a fára”, a tradus el surescitat cazonul românesc: „Marș afară!”
Cum spuneam, unii dintre dumneavoastră ați putea crede că mi-am petrecut copilăria într-o gravă și frustrantă confuzie, vă pot liniști însă, toate acestea mi se păreau pe atunci firești și de la sine înțeles, cu atât mai mult cu cât în acele vremuri problemele mari pentru mine erau reprezentate de cum să ascund de mama faptul reprobabil că, în ciuda interdicției sale ultimative, m-am scăldat în Criș (Kerezs în zerindană, mult deosebită de pronunția literară Körös) sau că în loc să-mi fac tema la compunere (fogalmazás, mai exact) am citit Jules Verne (Verne Gyula, desigur) toată după amiaza, inclusiv seara, după culcare, cu lanterna sub dună. Nemaivorbind de un mister care se profila din ce în ce mai mult în conștiința mea în expansiune și diversificare, iar acest mister nu se referea deloc la problema etnică a existenței, ci la tainele feminității, indiferent de etnie.
Altfel nu-mi explic plăcerea și sentimentul de înălțare spontană care m-a cuprins atunci când, la începutul clasei a cincea, la un mijloc de septembrie în care scăldatul în Criș (Kerezs, cum v-am spus) era ca o mângâiere infinită a sufletului captiv, am făcut cunoștință cu Victoria.
II
Era neagră ca Angela Davis, asemănare întărită și de părul ei ca sârma și care nu avea nevoie de fierul fierbinte al coaforului pentru a forma o cupolă deasupra feței sale care radia mai tot timpul hotărâre și o circumspectă bunăvoință.
Victoria era profesoara de română și diriginta noastră, a primei clase de predare în limba româna din Zerind, probabil prima din țară formată exclusiv din unguri. Terminase cu puțin înainte filologia la Cluj, locuia în centrul de raion, Chișineu-Criș, era măritată, având soțul plecat în armată și nu vorbea o boabă de maghiară.
Vestea că din a cincea voi trece în clasă cu predare în limba română m-a umplut cu o puternică mândrie, în fond, îmi ziceam, nu e mare lucru să înveți maghiara în maghiară și, din câte se pare, tocmai pe atunci au realizat asta și tovarășii de la Inspectoratul Școlar din Oradea, cei care au pogorât în Zerind, încă din primăvară, cu sarcina clară de partid să-i convingă pe părinții celor mai buni copii din clasa a patra, vorbitori exclusiv de limbă maghiară, să-și înscrie pruncii în clasa a cincea la predare în limba română.
Au pus umărul și înțelepții satului, explicându-le părinților, majoritatea dintre ei de la coada sapei, că nu este rău dacă, având în vedere că trăim totuși în România, copiii lor vor vorbi limba statului ai cărui cetățeni sunt, ocolind acele probleme, nu prea multe, e drept, de care se lovesc ei, părinții nevorbitori de română, atunci când se mai duc pe ici-colo să-și aranjeze anumite probleme de natură birocratică. Vin vremuri noi, le spuneau acești tovarăși într-o ireproșabilă limbă maghiară, lumea e în schimbare, nu mai putem trăi la nesfârșit în trecut, trebuie să-i pregătim pe copii pentru aceste glorioase vremuri care sunt pe vine.
În ceea ce ne privește pe noi, copiii, mai precis prima parte a clasei a patra, nu foarte numeroase, nu am știut mare lucru despre aceste pregătiri, discuții și întâlniri, am devenit cu atât mai surescitați cu toții la aflarea veștii. În fond am ajuns astfel într-o elită evidentă, fiindcă trecerea pe limba română a fost făcută în ordinea descrescătoare a mediilor, oarecum aristocratic și nu neapărat în spiritul egalitar al puterii muncitorilor și țăranilor, dar asta este, progresul cerea și pe atunci, ca și acum de altfel, sacrificii. Mie mi-a părut cel mai rău de țiganca oacheșă, apelată de toți fără diminutivare, Maria, cea care în clasa a patra avea deja țâțele perfect dezvoltate. Era frumos dacă trecea și ea, însă rezultatele ei școlare au condamnat-o la continuarea studiilor în limba maghiară, o banalitate pentru o unguroaică, chiar și mai puțin evoluată, însă nu atât de simplu pentru o țigăncușă dezvoltată prematur sau, cel puțin, cam devreme.
Am trecut repede peste pierderea Mariei după ce am făcut cunoștință cu doamna profesoară și dirigintă, Victoria, prima și singura persoană din sat și din școală care știa românește așa cum scrie la carte. Întâlnirea noastră s-a produs intempestiv, dar previzibil, datorită fâșneței mele mame, cea care a abordat-o aflând că este în căutare de locuință. A convins-o foarte repede să stea la noi, ai mei tocmai terminaseră casa cea nouă, un rezultat în urma căruia tatăl meu s-a retras să se odihnească un pic la Gherla (Szamosújvár, cum am aflat mai târziu), așa că aveam spațiu berechet.
Victoria s-a mutat la noi, iar eu într-o lună am învățat românește, devenind neoficial vocea ei în sat și cel care intervenea în situații limită. Putea fi identificată ușor oriunde se afla, neasemănându-se cu nimic familiar și obișnuit pentru locuitorii Zerindului, nemaivorbind de fâșul ei de un roșu incomparabil și oarecum ireal, pe care îl purta zilnic, din toamnă până-n primăvară cu o căptușeală de blană sintetică ce se prindea cu nasturi în interior, iar în zilele calde, dar ploioase, fără căptușeală.
La școală era Doamna Dirigintă și Doamna Profesoară – la noi în sat tovarăș (elvtárs) era un cuvânt debatjocură, folosit doar dacă intenționai să dai de înțeles că nu dai doi bani pe cineva –, acasă Viko, devenind pe nesimțite sora mea mai mare, ciudată și sexi, de care nu am avut noroc, eu fiind primul, singurul și unicul copil al părinților mei.
În lungile seri de iarnă, ea, la lumina lămpii cu petrol, îmi povestea filme pe care le-a văzut la Cluj, în studenție, eu fiind foarte atent să nu mă trădez cu vreun film pe care l-am văzut și eu la cinematograful sătesc unde se dădeau două filme pe săptămână dacă motorul care genera curentul necesar pornea totuși. Spectacolul care se năștea astfel nu se compara cu un film văzut a doua oară.
Tezele și extemporalele le corectam împreună, ea având grijă să-mi dea lucrarea concurentului meu la premiul I, fiind convinsă că această încredere mimată – ulterior verifica tacit abordarea mea – îmi va întări responsabilitatea și încrederea de sine, fără de care nu puteam vorbi de un bărbat adevărat, așa cum îmi atrăgea atenția mereu atunci când venea vorba de soțul ei aflat în armată.
În prima vacanță de vară, adică la sfârșitul clasei a cincea, m-a luat cu ea acasă în Maramureș.
În drum, ne-am oprit la Gherla (Szamosújvár) cu pachetul pregătit de mama pentru tatăl meu, aflat la reculegere și recalificare în pușcăria despre care la vremea respectivă știam exact atâta –că el se afla acolo. M-am prezentat la „vorbitor”, Victoria, nefiind rudenie calificată, neavând voie să intre, dar pentru că bărbatul acela adevărat invocat mereu de ea se afla în mine deocamdată doar ca potențialitate, mi-am cam pierdut cu firea, văzând atâtea sârme și uniforme, alegând o formă feminină de ieșire din situație: am leșinat pur și simplu. Milițienii, despre care mai târziu am aflat că se numesc caralii în graiul românesc de pușcărie ,luați pe nepregătite, au trecut la măsuri nemaivăzute: am fost introdus în „perimetru”, resuscitat și relocat fără nicio reținere și formalitate lângă tata în vecinătatea aproximativă a mormântului celui mai vestit haiduc maghiar care și-a găsit sfârșitul în acel stabiliment.
– Cum? m-a întrebat contrariată Viko, după ce am revenit și i-am povestit de întâmplare și de mormântul lui Rózsa Sándor.
– Un fel de Toma Alimoș al ungurilor, i-am răspuns plin de siguranța celui care tocmai a trecut o probă bărbătească și începe să înțeleagă relația româno-maghiară.
III
La Suciu de Jos (Alsószőcs) se află colțul de rai al copilăriei mele.
Bărbați nu prea erau sau, dacă totuși erau, se ascundeau cu dibăcie – cei câțiva moșuleți pe care îi mai zăreai din întâmplare doar întăreau impresia că locul este controlat în mod absolut de femei. Babe vânjoase care trăgeau în lipsa cailor căruțele minuscule încărcate cu fân al cărui miros îl aducea pe Dumnezeu pe pământ, transformându-l din vorbe într-o prezență vie, obișnuită. Apoi femei în floarea vârstei cu mers săltăreț, preocupate de mâncarea de prânz, fetele mari care râdeau tot timpul și fetițele care mă urmăreau de la distanță, realizând stranietatea provocatoare a prezenței mele în spațiul și timpul lor exemplar mioritic.
Victoria își petreceau ziua cu prietena ei din copilărie, profesoară și ea undeva în celălalt capăt al țării și care era opusul ei din toate punctele de vedere. Nemăritată, blondă, atletică, a făcut de la prima întâlnire o slăbiciune aproape vinovată pentru mine. Mă lua pe umerii ei, ținându-mă cu mâinile de șold și picioare, în timp ce în plină alergare prin pădure spre izvorul unde ele două își petreceau timpul încă din copilărie, picioarele mele în sandale se bălăngăneau pe sânii ei care împingeau aerul înainte pentru a ușura parcă înaintarea noastră spre fericirea care ne aștepta, cu Viko împreună, lângă izvor. Mai era și o nepoțică de vârsta mea care venea cu noi, de fapt, mă urmărea peste tot, uitându-se la mine cu ochii larg deschiși și fără umbră de curiozitate sau mirare.
După o vreme am ajuns să cunosc aproape toate femeile din sat. Eram îmbiat, oriunde mă duceam, cu tot felul de mâncăruri, brânzeturi și fructe, fel de fel de plăcinte umplute, pe care ele le numeau scoverzi, ghicind parcă slăbiciunea mea până astăzi nevindecată pentru aluaturi prăjite. Niciuna nu avea treabă cu accentul și dezacordurile lingvistice pe care le comiteam pe atunci în cascadă, ba dimpotrivă, erau încântate de eforturile mele de a le imita graiul care mie îmi suna ca un ciripit de pasăre în livezile nesfârșite de mere și prune în care se ascundea satul.
La plecare, după o lună și ceva de fericire fără rest și rost, le-am promis tuturor că mă voi întoarce vara viitoare, nepoțica cea cu ochii fără mirări și curiozități liniștindu-mă: să nu-mi fac probleme, mă va aștepta credincioasă.
Nu am mai fost de atunci în Alsószőcs (Suciu de Jos).
În primăvara următoare tata s-a întors de la Gherla (Szamosújvár), hotărând pe loc să plecăm din satul care l-a trădat, bazându-se pe noua sa meserie însușită la pușcărie. Am plecat într-o seară de vară cu două căruțe ștraf, eu ținând în brațe cățelul pe care l-am primit de despărțire și de amintire de la un moș hâtru din vecini.
Dimineața, după o pană de cauciuc, am ajuns la Sânleani (Szentlány), un sat la câțiva kilometri de Arad, aparținător comunei Livada (Fakert, mai rar Baumgarten). Rar Baumgarten, fiindcă cele două localități au fost înființate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, prin așezarea unei populații vorbitoare de germană, șvabi cum li sespunea pe aici, amestecate în primă instanță cu unguri, iar mai târziu și cu români.
Aici am aflat, printre altele, că expresia „Tu bișt aine claine arș” („Ești un mic cur”, în grai șvăbesc) nu este neapărat jignitoare, ea referindu-se la toți oamenii, indiferent de limba pe care o vorbesc sau poziția pe care o ocupă în ierarhia socială. Integrarea mea în această nouă comunitate, atât de diferită de cea din Zerind, a fost rapidă și totală, mai ales datorită lui Sepi, blondul masiv cu ochi albaștri care se opintea de doi ani fără success să ajungă în clasa a VIII-a. Așezat de doamna Lupu, cea mai sexi profesoară din câte am avut, cu el în bancă, eu luptând, după ce am venit de la Zerind cu premiul I, pentru premiul II cu românul Șoica, șvabul Sepi a profitat din plin, reușind să promoveze, mai mult decât atât, cu ajutorul meu înflăcărat, să absolve cu brio școala generală.
Am devenit amic și cu concurentul meu direct, un neoprotestant sau pocăit, cum se spunea pe bune în toate limbile folosite în sat, care se revolta împotriva credinței din familie, solidari în convingerea că nu avem nicio șansă la premiul I. Rezi Ziegler, nemțoaica longilină și mereu serioasă, fiind imbatabilă la matematică, acolo unde noi doi, cam prea umaniști din fire, eram bâtă, ca să folosesc o expresie învățată în aceste împrejurări. Dar dacă făceam abstracție de Rezi, matematiciana, nemțoaicele, marea lor majoritate fiind strigate Rezi sau Lizi, reprezentau o adevărată provocare, cu atât mai mult cu cât obiceiul locului era ca după terminarea clasei a VIII-a ele să fie considerate gata de pețit, indiferent dacă mai umblau pe la ceva școli profesionale sau, foarte rar, liceu, majoritatea dintre ele pregătindu-se să muncească în industria ușoară arădeană și să-și întemeieze cât mai repede o familie.
Așa se face că din când în când îl mai părăseam pe Sepi, mutându-mă în bancă cu Rezi Schuster, o șvăboaică dată naibii, mult mai înaltă decât mine, brunetă și în mod evident gata pentru toate dificultățile care stăteau să vină. Ea îmi făcea, după ce m-a convins că aceste mici trucuri de înfrumusețare nu scad cu nimic din valoarea bărbatului, manichiura, ținându-mă de mână sub bancă în timpul orelor. Cu toate acestea, eu eram îndrăgostit iremediabil de o blondă cu ochii precum cerul însorit de vară la miezul zilei, era o Lizi dintre cele multe care nu se numeau Rezi, cu un an mai mică și foarte scurtă la vorbă, o frumusețe germanică clasică, am tras eu concluzia. A fost o dragoste fără șanse de împlinire tocmai din cauza obiceiurilor locului, ea fiind deja în clasa a VI-a și, prin înțelegere familială reciprocă, promisă unuia care tocmai își făcea armata la diribau.
Diribau însemna armata la muncă, la târnăcop, sapă și lopată, acolo unde erau „încorporați” tinerii nemți din familiile care își exprimau intenția de a părăsi România pentru Germania. E vorba despre vestitul troc al lui Ceaușescu despre care am aflat în direct și pe viu, fiind puternic împărțit între invidia față de nemții care pleacă în Occident și părerea de rău că îmi pleacă amicii și practicele blonde cu ochi albaștri și brunetele pricepute la manichiură.
Atunci am înțeles, cred, pentru prima oară, că relația româno-maghiară și a altor naționalități conlocuitoare, ca să folosesc terminologia exactă și eufemistic depreciativă a vremii, nu are nicio legătură cu relațiile mele cu Victoria, cu Șoica, cu Sepi sau cu nenumăratele Rezi și Lizi, ci este o formulă de a face politică prin care ăia de sus, ăia care zic că ne conduc, încearcă să își eternizeze puterea.
Recunosc, pe vremea aceea ascultam deja Europa Liberă…
Imagine reprezentativă: Imre Kinszki
