Uite că, mai așa post-postmodern, lumea teatrului a ieșit și la noi de pe scenă, uitând pe moment de luminile rampei, punându-se în lumina reflectoarelor digitale ale opiniei publice. Mă rog, a părții ei mai interesate de teatru. Deci, nu mare lucru…
Însă cu această afirmație cam pripită sunt mai multe probleme. De fapt, nenumărate.
Cea mai mare este că trăim un moment în care nimic nu mai este ce a fost odată și cum va fi în cele din urmă. Mai nou, cuvântul de ordine este: Pe scenă, pauza s-a terminat! După care urmează precizările de rigoare: Vedeți ce v-am trimis pe Messenger! Și ar fi bine să vă deschideți cont și pe Twitter și pe LinkedIn, nu doar pe Febe! Lăsați mailul, e pentru cei rămași în junglă, pe WhatsApp este mult mai ok!
Toate acestea mi-au venit în minte urmărind spectacolul nominalizărilor pentru premiile UNITER. Ieșit așa, oarecum de nicăieri și urmărit, tot așa, de niciunde și de cine știe cine. Părea la început un conflict tipic între generații, dar, mai de aproape, au apărut și nuanțele. Cele legate de, vom vedea imediat, trendurile occidentale în materie. Pornite toate din de pe acum antica corectitudine politică, nuanțate de noile evoluții metoo și woke, mai scurt de acel cancel culture invocat de Domnul Tompa de la Cluj.
Da, asta este, vârsta își spune cuvântul, degeaba se supără Domnul Purcărete, totul e în accelerare, problemele trebuie rezolvate pe loc și pe moment, nu prin gesticulații vetuste. De mare artă. Și are dreptate și Domnul Tompa de la Cluj, proaspăt cavaler al artelor în Franța.
Adică, stai o clipă: oare chiar are? Bun, treaba asta cu PC-ul – nu, nu personal computer, ci political correctness –, poate e cam așa, mai americană. Mai așa, hai să ne facem că ne facem, dar chiar neobolșevism? Cancel culture și woke ar fi formele contemporane în care s-a întrupat ideea marelui Lenin și fapta și mai marelui Stalin?
Scrisoarea deschisă trimisă de Andrei Șerban din New York nu ne prea ajută nici ea, mai ales că în titlu deja indică marea problemă: lipsa încrederii. Nu este foarte clar cine ar trebui să aibă încredere în cine, chiar dacă marele regizor se recunoaște ca făcând parte din cercul incriminat în petiție: adică e și bărbat, e și bătrân.
Și chiar dacă nu pomenește, precum colegul Tompa, de neobolșevism, vorbește de marea amenințare care ar consta în ideologizarea artei, respectiv a teatrului. Dar, tot teatral oarecum, mergând pe linia trasată de Purcărete, o termină oarecum surprinzător, chemând la liniște și pace: „Despre UNITER și nominalizări, așteptarea multora, sastisiți de scandal, e ca Senatul, în frunte cu Președintele actual, să se trezească și să ia decizii ferme. E momentul să se găsească o formă de reconciliere. În așteptare, propun să ne oprim, să respirăm, să privim lumea mai răbdător, înțelept și umil. Poate un moment de tăcere ar fi benefic. Inteligența tăcerii… the TEST is silence.”
Nițel surprinzător, dar asta este, în artele spectacolului surpriza este chiar de dorit. Să vedem așadar mai de aproape despre ce este vorba totuși. De ce s-a retras Purcărete, de ce i-a făcut Tompa neobolșevici pe cei care au inițiat și care au semnat petiția, de ce cheamă Andrei Șerban la testul tăcerii, dacă traducem corect „the TEST is silence”.
Așadar, tânăra regizoare (a se reține sexul și vârsta), Carmen Vidu, întâmplător din Arad, de unde vă scriu și eu, cu un premiu UNITER, sperăm deloc întâmplător, a lansat o petiție care a fost semnată până acum de peste 2 000 de oameni, majoritatea de teatru, dar nu numai.
Dom’le, e dată naibii româna asta, dacă te opintești ca lumea poți spune în aceeași propoziție și aia și aialaltă. Dar să trecem mai departe, să vedem ce zice petiția. Aici nu mai e de glumă, cităm, ca să nu iasă vorbele care oricum vor ieși. Să începem cu titlul petiției: „Petiție către Senatul UNITER pentru retragerea nominalizării lui Andriy Zholdak din categoria «Cel mai bun regizor».”
Clar, cât se poate de clar, dar să nu ne repezim, să vedem conținutul. Adică ce urmează: „Anunțul nominalizărilor juriului UNITER din acest an ne-a surprins și ne-a afectat profund. Invizibilizarea tinerei generații de artiști care nu este reprezentată în categoriile «Cel mai bun spectacol» sau «Cea mai bună regie», a teatrului independent, a diversității estetice care caracterizează teatrul românesc din ultimul timp, acordarea unui premiu pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, fost colaborator al Securității sunt câteva din punctele care ies în evidență.”
Acuma e drept, termenul de invizibilizare e mai nou așa, prea puțin folosit în lumea tradițională, necopleșită de ecrane și unde cu greu puteai să faci pe cineva invizibil doar printr-o apăsare de buton. În rest, ce să faci, e cam cum zice petiția.
Ajunge să ne uităm la cei nominalizați, fără să vorbim acum de Alexandru Repan. Cu el e altceva, e ceea ce se întâmplă cu actorul aflat sub vremi și a fost dezbătut acum 40 de ani deja în filmul Mephisto, laureat cu Oscar, al regizorului István Szabó, cel care știa precis cum merge treaba.
Fără să mai vorbim că UNITER a reacționat retrăgând în 20 martie nominalizarea lui Repan. Cum ar veni, o nominalizare fără prințipuri, carevasăzică n-o mai are. Revenind la ceilalți, da, sunt mai în vârstă așa și mai mult masculini de felul lor. Dar ce să faci dacă ei sunt cei mai buni? Sau au fost? Sau despre ce vorbim noi aicea?
Trecem așadar mai departe, să vedem ce bai mai au tinerii, mai precis această tânără din Arad: „Dar ceea ce ne șochează cel mai tare este prezența lui Andriy Zholdak la categoria «Cel mai bun regizor», regizor care a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice și fizice în timpul repetițiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor cu care a lucrat.”
La prima impresie este cam dur. De fapt, chiar și la doua. Dar să nu uităm totuși că lumea teatrului nu este ca la grupa mare de la grădiniță. Și dacă tot veni vorba de neobolșevism și de ideologia respingerii ideologiei, până și Mihai Beniuc – tot arădean de-al meu, mai precis din Sebiș – ar fi de acord că lumea artei nu este doar așa o croazieră de plăceri și escapade în sublim și inefabil. Ia luați aminte: „Când voi izbi o dată eu cu barda,/Această stâncă are să se crape/Și va țâșni din ea șuvoi de ape!/Băieți, aceasta este arta!”
Așadar, după toate astea, tinerii ar trebui să aprecieze gestul maestrului Purcărete, de a se retrage de pe lista de nominalizări, de bunăvoie și nesilit de nimeni, un adevărat gest de regizor genial prin care schimbă datele problemei, venind cu deznodământul la care nu se aștepta nimeni. O adevărată lovitură de teatru.
Domnul Tompa, asta e, ardelean mai lent în reacții, a fost mai puțin genial când a pomenit de „woke” și „cancel culture” ca forme de neobolșevism. Am impresia că până și Beniuc s-ar simți lezat de o asemenea apropiere.
Cu Andrei Șerban treaba este și mai complexă, în fond nu este ușor să vorbești din New York, incriminând fenomenul acesta, neobolșevic, după Domnul Tompa, al ideologizării care tocmai de acolo a plecat și se întinde ca o plagă, lovind până și țărișoara. Respectiv teatrul din țărișoară.
Și mai este de observat ceva: doar Tompa amintește de obiectivul principal al petiției: retragerea nominalizării regizorului ucrainean Andriy Zholdak. Cel care, susține petiția, are metode de lucru care nu pot fi tolerate. Nici măcar în teatru, nici măcar la noi.
Pe Domnul Tompa trebuie să îl înțelegem. Fiind un foarte bun coleg și tovarăș de drum, trebuia să rămână până la capăt alături de cel pe care l-a introdus, printre alții, în teatrul românesc. Da, pe cel pe care îl vizează, înainte de toți și de toate, petiția asta zisă neobolșevică. Asta doar așa, ca să știm despre ce vorbim noi aicea.
Pe Domnul Zholdak, cel care încă de la început, acum șapte ani, la Cluj, în prezența Domnului Tompa, a spus foarte clar, franc și verde în față cum vede el treaba cu actorii: „Mâine la repetiții vreau să fii câinele meu. Și când ești câinele meu, trebuie să asculți de comenzile mele: comenzi psihice, comenzi fizice, comenzi emoționale, comenzi sexuale, totul, ești câinele meu. Eu sunt Nazi. Lagăr de concentrare.”
După toate acestea, eu am rămas cu o singură întrebare. De fapt trei, ca într-o piesă clasică: cine, cum și de ce oare ideologizează mai nou arta spectacolului?
Întrebări foarte importante și în munca unui regizor de teatru…
Imaginea: Turcul mecanic, inventat de Wolfgang von Kempelen, 1770.
