Am lăsat niște urme pe canapea, cute și sebum, cât am dormit ieri în timpul zilei, cu gândul că poate azi mă întind în ele la loc, și astfel opresc mania curățeniei și a ordinii. Rândurile astea au început să se scrie acum câteva minute, cât eram la baie. M-am grăbit să nu dispară de pe hârtia imaginară, pentru că nu le mai pot transcrie după. Am o problemă cu concentrarea, care se împrăștie mereu în zeci de direcții – și în drum spre tastatură mai arunc câteva boabe pisicilor mereu flămânde, apoi încălzesc ceaiul făcut de dimineață, ca să am ce turna pe(ste) stomacul gol, căci râșnița și-a început treaba pe ziua de azi. Mă așez în fața tastaturii, dar nu înainte de a verifica încă o dată mesajul primit pe telefon: „Scuze de distanta. Ma gandeam la mai multe lucruri azi noapte. Si cred ca trebuie sa iau cel putin o pauza ca sa imi dau seama ce vreau defapt. Parca ne miscam putin prea repede si nu m-am simtit 100% ok cu asta, inca sunt un pic nesigur“.
Mă-ntorc la mine și-mi dau seama că frica de a fi refuzat a existat dintotdeauna, în toate alegerile mele, care au fost generate tocmai din frica acestei frici.
Încerc să mă repun în situațiile de la începuturile mele în București, căci perioada aia mă face să fiu cel care sunt acum. Înainte eram ușor pierdut, poate liber (?), dar în orice caz prea tânăr și fără experiență; nu reușeam să construiesc nimic durabil, ba chiar fugeam de orice fel de responsabilitate. Eram pregătit să o iau de la capăt, oriunde, oricând, dar nu-mi doream o stabilitate care să mă responsabilizeze în vreun fel. Eram mândru de demisiile lăsate pe masa managerilor uimiți de curajul meu – teatrele erau proaste, ceea ce-mi dădea un imbold de a merge mai departe și de a jongla în continuare cu viitorul. Săream de la un loc la altul lăsând în urmă oameni buni și răi, iar adrenalina mi se descărca în corp ca o armă, se împrăștia în vene făcându-mă dependent de ea, și aveam senzația, ba chiar convingerea, că pot orice. Era starea ideală, pentru că mă făcea să cred că sunt special, și eram fericit.
În capitală am aterizat cu gândul de a pleca din țară, dar nu am zis asta nimănui. Bucureștiul era interesant, dar părea sălbatic și imposibil de îmblânzit, iar „sufletul meu de floare“ (cuvintele astea mi le-a adresat pe un ton cald și înjositor un fost coleg de la facultate mai dubios decât mine, care probabil bănuia înclinațiile mele sexuale, și mi-a dat-o ca pe: „dragă, pe scenă tre’ să fii bărbat“) n-avea cum să reziste în bătaia vântului capitalei. Teatrul era la fel de prost și prăfuit ca aproape oriunde altundeva în țară – în afară de regizoarele tinere (unele s-au lăsat între timp) și câțiva regizori tineri, nu promitea nimic. Bine, nu s-a schimbat prea mult nici acum, noroc cu independenții și cu câteva persoane care montează lucruri relevante în teatrele de stat, dar altfel e jale, pentru că majoritatea lumii teatrale din România se complace într-o mare masturbare mutuală, cu organe flasce. N-aveam nicio legătură cu lumea aia, iar cea de acum nu mă reprezintă. Doar că atunci mă chemau țările necunoscute și proiectele la care am avut ocazia să lucrez în afară – proiecte care m-au adâncit în stările mele depresive, de care habar n-aveam atunci, dar le-am dus la bun sfârșit cu talent, și chiar dacă mi-am arătat colții uneori, de lapte, ce-i drept, frica începătorului de a fi refuzat m-a oprit să renunț la ele.
Am avut, însă, o întâlnire interesantă, despre asta vreau să vorbesc, care n-are nicio legătură cu proiectele mele, ci mai degrabă cu partea mea veșnic haotică: cea sentimental-emoțională. Pentru că băiatul acela care pe vremea liceului a venit după mine în provincie – unde nimic nu se întâmplă, dar totul se află – era în cel mai mare oraș din America în care am călcat. Pe el, fiind originar din Brașov, l-am zărit pe strada Lungă, unde sprijinit de un colț de perete mi-a arătat degetul lui mijlociu. Poate că ar trebui să încep cu această primă întâlnire a noastră, cu mult timp înainte de America.
O așteptam pe soră-mea acasă, din Ungaria, cu care n-aveam aproape nicio legătură sentimentală, deci mai degrabă ne toleram decât ne iubeam, lucru care atârna în singurătatea mea de atunci, dar în după-amiaza aia târzie de vară nu mai conta nimic, pentru că în același timp cu ea ajungea în oraș băiatul ăsta, pe nume Iulian, care mă căuta fără vreo adresă sau număr de telefon – după scurtul schimb de priviri și acel fuck you de pe strada Lungă din Brașov.
Stăteam pe balconul de la etajul patru, fumam într-o stare agitată, când deodată apare cu spatele un individ înalt, cu un corp care se mișcă într-un ritm necunoscut coborând aleea ce duce spre centrul orașului, și mă aud spunând cu voce tare: oricine ar fi, vreau să-l cunosc. Mă încearcă un sentiment ciudat și brusc am o presimțire pe care o înăbuș la văzul mașinii care îmi intră în vizor făcând curba spre blocul nostru în josul aleii, cu soră-mea în dreapta, pe care o privesc o secundă îndelungată – timp în care dispare, din cealaltă parte a imaginii, silueta înaltă și străină. Sting țigara, dar nu înainte să sune telefonul, care mă anunță că a venit în oraș cineva care mă caută. „Unu’ Iulian! Care Iulian? Habar n-am, te știe din Brașov“ – v-ați cunoscut la finalul verii, când încă era cald afară și soarele apunea după clădirile vechi ale orașului, lăsând în urmă culori pale de oranj, iar lumea din jurul vostru se bloca pentru o secundă ca să vă intersecteze privirile, cu ochii albaștri la fel de sticloși – amândoi tineri și nesiguri –, tu cu pielea friptă de soare și cu amintirile de pe malul Mării Negre de acum câteva săptămâni, când viața după semipartidele fruste de sex, cu bărbați străini prin hoteluri dubioase ți se părea tristă și netrăibilă, el după nopțile de vară pierdute prin cluburile din Brașov cu drogurile sintetice care-și făcuseră apariția în România. Ții minte, ăla de ți-a arătat o mare muie, iar tu, în loc să-l bagi în pizda mă-sii, i-ai zâmbit – poate a luat-o ca pe o invitație, pentru că e aici și răscolește totul în căutarea ta. „Acum se duce într-un bar și te așteaptă“– du-te până începe orașul să se întrebe ce-i cu el.
Trag ceva pe mine, cobor scările câte două trepte deodată și, spre mirarea nu prea mare a soră-mii, trec pe lângă ea cu o viteză nesimțită. „Mă-ntorc repede“, îi zic, și dispar cum am apărut. Nu cred că ne era dor unul de altul, și dacă nu mi se dădea viața peste cap în clipa asta, odată pentru totdeauna, probabil am fi schițat un zâmbet și ne-am fi pupat, căci deh, nu ne-am văzut de câteva săptămâni bune. Ea între timp a intrat la facultate, unde urmează să plece cât mai devreme, adică să se întoarcă de unde a venit acum, deci nu o să ne vedem decât la anul sau cel mult de sărbătorile de iarnă, pe care le urăsc din tot sufletul, pentru că în caz că se întregește familia, mi se ia și dreptul la camera mea, deci nu pot nici măcar noaptea să stau liniștit, că cineva trebuie să sforăie în visele mele, care poate m-ar răpi altundeva. Poate chiar într-un viitor îndepărtat, la douăzeci și șase de ani de la această întâlnire, când toate astea au rămas în trecut, și nu sunt decât amintiri paralele cu realitatea.
Nu știu când parcurg distanța de câteva sute de metri până la barul din centru. Cred că mă grăbesc de rușine. Brusc, coșmarurile din adolescență se adeveresc – nu sunt în pielea goală și nici nu port rochiile de fată ale maică-mii, cu sandalele albe și tocurile tocite, nu pare să fie nimeni prin preajmă, doar intuiesc privirile ascunse din blocurile de patru etaje, care se înalță în paralel deasupra străzii trasând un catwalk destul de asemănător cu cel din visele mele, pentru că pare a fi același walk of shame. Ajung la fața locului și mă întreb la distanța prezentului de acum, dacă cumva toate astea se întâmplă doar pentru că eu nu zic „nu“ la nimeni niciodată – de frica refuzului. Dacă ceea ce urmează – da, mă îndrăgostesc – este doar pentru că văd primul om din viața mea care e interesat de mine fără să mă cunoască? Și dacă e interesat de mine doar pentru că nu l-am refuzat atunci când el – arătându-mi un mare fuck you – mi-a cerut asta?
Dar acum nu-i timp de filosofia vieții, pentru că tocmai am apăsat clanța ușii în spatele căreia se află el, imediat la intrare, în fața unei sticle de cola, cu ochii fixați spre mine, cu o privire caldă, dar rece – de un albastru de mare, care pare că oglindește în același timp și soarele, și luna. Mult prea romantic. Mă mișc incredibil de natural, de parcă am mai fost în situația asta, și-s un om în toată firea, nu un băiat care n-a fost vreodată luat în brațe, nici măcar de către propria sa mamă. Ba mint, a fost odată ca niciodată – o singură dată.
când mama lui s-a cuibărit lângă el și pentru o clipă l-a luat în brațe, moment în care n-a simțit altceva decât o pală ușoară de alcool și de iertare. Dar se prea poate ca toate astea să se fi întâmplat după întâlnirea între cei doi, când adevărul despre preferințele lui sexuale ieșiseră la iveală, iar sora lui, în timp ce spăla vasele și le trântea în chiuvetă – toate evenimentele importante se produceau în bucătărie, ca în filmele proaste americane, dar într-una infinit mai mică – îl amenința pe un ton sfidător că-i spune adevărul mamei lor. N-ai ce-i spune, știe ea tot – îi spune el. Poftim? Cum adică? I-ai zis tot?! Tu ești nebun – zice sora lui – știai că ești un copil nedorit? Că mama nu te-a vrut și s-a dus la spital să te avorteze? Norocul tău a fost că au dat-o afară, ai auzit bine, n-au fost de acord să-i facă avort, că făceau dracu pușcărie toți! Și acum iată-te aici spunând că ești gay, ți se pare ok? O ascultă și nu se apără, adică se apără, dar prost, fiindcă e conștient că n-are cum să convingă pe cineva atât de vehement de ceva în care nu crede. Deschide gura ca să se audă vorbind, poate se achită de rolul de acuzat, și se termină mai repede totul. Nu-l ajută nici timpurile, suntem la finele anilor ‘90 – să fii homosexual e ilegal; de altfel e prima dată când cineva îl acuză de o crimă pe care el nu pare s-o fi săvârșit. Sufletul lui de floricică poate să tremure acum cât o vrea, că nu-l salvează nimic, nici măcar victimizarea ieftină, pe care, pentru prima dată, n-o folosește. I-ar trebui acum niște coaie adevărate din alea tari, dar, culmea, s-a născut și fără ele, adică le avea pe undeva mai sus, în abdomen, doar că nu s-au sinchisit să coboare la locul lor, ca la băieții normali înainte de naștere. A trebuit chirurgul să-l taie, să facă două incizii de câte zece centimetri în fiecare parte a abdomenului inferior – semne pe viață –, să le caute și să le direcționeze prin țesuturi moi cu degetele în mănuși chirurgicale îmbibate cu betadină la locul lor în scrot. Care atârna și ăla de vreo unsprezece ani fără rost, uscat și gol, până când o înțepătură de insectă fix acolo i-a provocat o mâncărime acută, iar mama lui l-a dus la doctorul de familie să-l caute, că ea nu pricepe de ce se scarpină.
Mă așez la masă și mă prezint. Îmi spune că îl cheamă Iulian și că nu are o explicație clară pentru faptul că a luat trenul o oră și jumătate, apoi autobuzul încă vreo douăzeci de minute către un orășel de care habar n-are că există pe hartă. Zice că mi-a aflat numele de la o cunoștință comună, care i-a indicat și localitatea unde stau, iar într-o zi de joi, la aproape o lună de la întâlnirea noastră de pe strada Lungă, a luat decizia de a porni în căutarea mea, pe un drum total necunoscut, cu trenul, marcând astfel traseul vieții amândurora. Mă uit la el și simt că mă îndrăgostesc pe loc, dar încerc să fiu precaut, să-mi țin emoțiile în frâu – lucru care pe moment îmi iese, dar nu durează mult până o voi lua razna de tot și mă voi trezi în fiecare dimineață, și mă voi culca în fiecare noapte bântuit de el, în camera mea mică, neîncăpătoare de la atâtea întâmplări care și-au lăsat amprenta pe adolescența mea tulburată.
Recent am fost acasă, la locul faptei. Nu mai fusesem acolo demult, pentru că nu suport presiunea amintirilor de tot felul din apartamentul ăla cu două camere, situat într-un cartier de blocuri, singurul, de altfel, pe calea Trandafirilor, care urcă pe un mic deal lângă fosta autogară. Autogara care pe vremuri îmi lua oamenii cei mai dragi mie și-i transporta în autocare sinistre spre orașe și țări, unde eram convins că nu voi ajunge niciodată; pe cei mai mulți pe care i-am văzut plecând de acolo, nici nu i-am mai revăzut. Geamul din camera mea dădea spre autogară, așa că obișnuiam să stau acolo zilnic, deasupra caloriferului rece, cu capul afară, cercetând noile sau vechile fețe care umpleau autocarele prăfuite în după-amiezele tăcute de după școală. Odată s-a umplut autogara până la refuz, și mi-am zis, „ăsta-i momentul“. Am scos boxele casetofonului și am dat muzica tare, m-am întins pe patul de sub fereastră, cu tălpile goale spre afară, și am lăsat să curgă piesa lui Michael Jackson, „Heal the world, make it a better place“, cap-coadă, plutind deasupra mulțimii surprinse de intervenția mea artistică. A doua zi mi-a zis o colegă de la școală, care văzuse în drum spre casă performance-ul meu, să nu mai fac asta niciodată că m-a văzut toată lumea și c-am fost penibil – dar eu eram convins că le-a plăcut.
Nu-mi venea să mai calc în camera amintirilor, dar acum, la o distanță de douăzeci și cinci de ani de la adolescență, am făcut-o, și n-am putut să nu iau cu mine măcar caietul ăla albastru – inițial de geografie, scrie pe el: „Geografie, Téglás István, XI A“, în care după câteva lecții în linii mari cu scris grăbit despre antroposferă, agricultură ecologică și industrie modernă urmează un fel de jurnal sau mai degrabă o polemică, pe care am dus-o eu cu mine, după întâlnirea cu Iulian – fără să-i fi dat nume și fără detalii de gen. E genial că în limba maghiară nu există genuri și poți vorbi despre oricine la neutru. Polemică, îi zic acum, pentru că simt nevoia să încadrez undeva tot ce a curs din capul meu în foile alea, dintr-o minte labilă, extrem de singuratică și ușor periculoasă – de mă face să întreb cine e băiatul ăla și dacă, de fapt, a existat vreodată. Pentru că în afară de câteva momente ciudate la beții crunte, când eram mai mult comic și amuzant decât agresiv sau orice altceva, am fost un băiat apreciat. Bine, nu prea am învățat, dar eram extrem de creativ, pasionat, iar cu astea m-am scos mereu. Ce-i drept, străluceam în activitățile extrașcolare, dar era nevoie de multă imaginație pentru a le duce la capăt, cu viziune modernă, într-un mediu destul de ostil și conservator. Publicul mă plăcea, eram amuzant, inventiv și de gașcă. Eram în centrul atenției mereu făcând multe prostii, dar aveam și rezultate foarte bune în artă, la nivel național și internațional. Și atunci, cine e băiatul ăla care a scris acel jurnal?
Încă nu știu dacă să-l țin ca pe o amintire din liceu: un caiet vechi și rupt de geografie, cum scrie pe el, de altfel, sau să-l arunc și să nu mai vorbesc despre copilul ăla disperat, plin de o furie aproape incontrolabilă. Poate cel mai bine ar fi să-l ard – am un mic grătar în fața casei, de la foștii chiriași, și pare că e făcut pentru asta.
Dialogul dintre noi e scurt. A pierdut mult timp prin oraș, în sus și-n jos, că poate apar de undeva să duc gunoiul sau așa ceva, și acum se grăbește să ia trenul înapoi spre Brașov, până nu se întunecă, că se prind ai lui că lipsește de acasă. De-abia acum văd că e livid la față – a întrebat în stânga și-n dreapta dacă îl știe cineva pe „Istvan, unul blond cu ochii albaștri“, dar nu m-a găsit. Apoi a dat de cineva cu care am un amic în comun, ăla l-a sunat pe el, el m-a sunat pe mine, și uite-mă-s. Dar tot nu-i vine să creadă că am venit. Stabilim repede următoarea întâlnire. Nu-i timp de pierdut. Ne plăcem și gata.
Lumea e disperată. Toți vânează în secret, iar cei mai mulți vor doar sex ocazional, fără prea multe detalii sau povești. În cazurile alea e mai bine să nu te prezinți sau să le dai doar numele mic, dar nimic despre tine, cu ce te ocupi sau de unde ești. Doar dacă nimerești de mai multe ori în același loc cu același om, cu același scop, și nu ai încotro. De relații nici nu poate fi vorba, nimeni nu gândește pe termen lung; nu contează câte minciuni și secrete se acumulează în capul tău, cărora le-ai pierdut șirul oricum – atâta timp cât ai ce băga azi în gură, ziua de mâine nu există. Terapeuții ocupaționali, care încă nu au apărut în România, habar n-au ce-i așteaptă – mă rog, în cazul în care se va apela la serviciul lor, pentru că majoritatea, chiar dacă se mai schimbă timpurile, va alege să trăiască în continuare cu defectele de funcționare aferente. Trecutul nu ți-l schimbi, poți doar să-l accepți.
Eu, momentan, sunt un elev, iar acum câteva luni, la vârsta de 16 ani și jumătate am fost agățat de unul de 27 de ani, pe nume Adi, care m-a luat la cinema, la un film pentru copii, Babe, cu un porcușor simpatic. Era în timpul zilei, dar în sală, în afară de ecran și de ochii ațintiți ai părinților spre noi, nu ne lumina nimic. Erau zilele orașului Sfântu Gheorghe, cinemaul era aproape gol, așa că ne-am dus în ultimul rând și ne-am așezat pe scaunele incomode. Mi-era clar că nu sunt acolo pentru povestea celui mai curajos porc din lume pe nume Babe. Am început să ne atingem. Băiatul era destul de insistent și agresiv, așa că am dat-o foarte repede într-o luptă în care încercam să-i țin piept. Nu voiam să fug, în fond era prima oară când întâlneam pe cineva – voiam să simt plăcere. Doar că nu prea îmi ieșea. La un moment dat m-am disociat rău de tot, pentru că vedeam totul din afară și mă miram cât de banal și traumatizant poate să fie primul meu contact sexual. Voiam să termin, ca să rămân și eu cu ceva din haosul ăla – eram speriat, dezamăgit și dezgustat de mirosul pe care îl emana sexul lui. Cu toate astea, mi-am dat drumul destul de repede, pentru că lumea din sală se foia de zgomotele noastre provocate pe scaunele incomode.
Mi-am strâns hainele. La ieșire, mi-am mărit pașii să iau distanță, el s-a ținut după mine, iar când am deschis ușa, m-am smuls din mâinile lui care m-au ajuns din urmă și-așa am fugit. La câteva zile după, pentru că mi-a lăsat numărul, l-am sunat de pe un telefon public și m-am rugat de el să ne vedem. A acceptat cu greu, iar în două zile eram la el. A venit după mine la gară, mi-a dat o pizza, m-a luat acasă, a făcut sex cu mine, și dimineața la prima oră m-a dat afară. Nici n-am apucat să-i spun că mă îndrăgostisem de el. Adi a fost crescut într-un centru de plasament, am aflat asta din altă parte, față de care ulterior, când nu mai eram atras de el, am nutrit sentimente frățești. Era arogant și sălbatic, și cu toate că nu mi-a arătat cine se află sub aspectele astea, intuiam că un băiat sensibil. După el, până la Iulian, l-am mai întâlnit pe Doru, unul la 32 de ani, în costum cu cravată din pricina jobului, care după două săptămâni mi-a dat papucii pentru că eram minor, iar el avea o funcție importantă la Camera de Comerț din Brașov și nu voia să riște. Am suferit, am plâns și i-am uitat. Am început să descopăr lumea și locurile unde cei frustrați se adunau să dea voce pornirilor lor ușor animalice. Presiunea fiind mare din toate părțile, la fel și nevoile, nu era timp de altceva decât de un oral/anal anonim într-o gară prin boscheți sau eventual într-un local. Asta era singura afecțiune pe care viața ți-o putea oferi.
Iar ăștia ca mine care voiau să se uite în ochii albaștri ai altora și să se scufunde în adâncurile lor erau periculoși, pentru că nu se știa niciodată de ce sunt în stare. Dacă mâine deschid gura acasă să vorbească, poimâine vor ieși și în stradă.
Ne scanăm în lumina intimă a barului, dar afară încă e soare și o rază dispersată prin geamul de la intrare cade pe umerii lui. Bem Cola rămasă în paharele semigoale, mai schimbăm câteva vorbe, și ne luăm rămas bun. Plecăm. Ne întâlnim peste câteva zile. Apoi o perioadă lungă ne scriem scrisori de dragoste. Ne mai întâlnim peste câțiva ani, studenți fiind. Eu la Târgu-Mureș, el la București. Viața mea intimă ar fi trebuit să înceapă cu această experiență. Pe urmă, fără să-mi lase vreun contact, pleacă în America. Trec aproape zece ani. La un moment dat lucrez la un proiect care e prezentat la New York. Aterizez într-o zi de iunie. Odată cu căldura de acolo simt cum fierbe ceva în mine. Încep să-l caut. După două săptămâni, prin tot felul de contacte imposibile, dau de el. E surprins. De data asta l-am găsit eu pe el. Rămânem împreună. Întâlnirea însă nu se consumă, acasă am o relație. Plec. Ulterior îmi trimite o poză cu mine făcută de el pe malul lui Hudson River, cu titlul: „Univers Paralel“.

P.S. La scurt timp după ce am început să scriu despre el, Iulian m-a sunat. Nu mai vorbisem de anul trecut, și m-a invitat la el. În ultimii ani s-a mutat mai aproape, în Anglia, cu gândul de a se întoarce în țară. Am acceptat invitația lui din nevoia unei discuții. Am stabilit perioada, am ales datele, apoi el nu a mai răspuns.
Imagine: Prokudin-Gorskiĭ, Sergeĭ Mikhaĭlovich, Flowers in a vase, 1905-1915