Atenție! Acest text NU este o operă de ficțiune. Toate personajele, locurile și faptele descrise NU sunt produsul imaginației mele. Orice asemănare cu evenimente sau persoane reale NU este pur întâmplătoare.
Aceasta este o poveste cu final (fericit) deschis. Și așa cum îi șade bine oricărei povești, e presărată cu un strop de magie, cu personaje fermecate și întâmplări ieșite din comun. Ce rol am eu în toate astea? E simplu: am visat încă din 2006 să fiu parte din poveste.
Am iubit dintotdeauna cărțile. Fac parte din generația celor care citeau ca să coloreze realitatea gri, ponosită sau ca să evadeze dintr-o lume în care (aproape) nimic nu era cum ar fi trebuit. Citeam orice, avid, cu nesaț, cu lăcomie, în orice condiții. Și trăiam cu și prin personajele cărților. Aveam vreo 12 ani când s-au trezit ai mei că încep să plâng din senin, cu suspine. „Ce-ai pățit?” a venit întrebarea firească. Iar răspunsul e notoriu și astăzi la mine în familie: „A murit Winnetou!!!”
Nu e de mirare, așadar, că singurul lucru de care am fost mereu sigură și în anii de liceu, și mai târziu, ante- și post- studenție, în anii de tatonat terenul și de căutat un drum, a fost dorința de a face ceva cu pasiunea asta a mea pentru citit. Îmi doream să lucrez efectiv cu cărțile, nemijlocit, „la prima mână”. Și atunci, în 2006, Universul a lucrat prima dată pentru mine și mi-a trimis o probă de traducere de la Curtea Veche Publishing. Ca-n povești: un văr de-al meu venise cu o treabă în redacție, a auzit vorbindu-se că se căutau traducători și i-a spus secretarei de redacție că știe el pe cineva potrivit pentru job (cineva disperat după job, dacă mă-ntrebați pe mine). Restul e istorie: se-mplinesc 17 ani de când a apărut prima dată scris pe o carte CVP, imediat sub titlu, „Traducere de Alina-Gabriela Rudeanu“. Dacă am numărat eu bine, la fel scrie pe 25 de cărți din portofoliul editurii. Întâmplător, 25 este și cifra anului ‒ vârsta pe care o împlinește editura de la înființare.
Și dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, tot ar fi fost o poveste frumoasă. Însă universul a mai lucrat o dată pentru mine (da, sunt norocoasă). O să vă relatez întâmplarea care m-a adus în postura din care vă scriu astăzi rândurile de față. Era în 2019 și începusem de ceva vreme să jinduiesc după puținul pe care-l zăream în treacăt în redacție când se întâmpla să mai trec pe la sediul editurii. Mi se părea slujba de vis: cărți nenumărate și oameni frumoși care să-mi împărtășească pasiunea. Și într-o zi de toamnă, mânată și de nevoia (pragmatică, de data asta) a unui job full-time, care să mă scape de grija contribuțiilor la sănătate și pensie (sic!), am pornit spre sediul editurii într-un imbold de moment. Am deschis ușa și-am spus tare ce vreau. Și cum Universul nu doarme niciodată, s-a întâmplat să fie în preajmă chiar directoarea editurii, doamna Iren Arsene, care mi-a spus așa: „Mergeți în birou la directorul nostru editorial, Cristina Drăgulin, știu că e în căutare de redactor.“ Din nou, restul e istorie: am făcut din pasiune meserie, mă trezesc în fiecare zi bucuroasă, dornică să mă apuc de lucru, fac exact ce-mi place, lucrez cu oamenii frumoși pe care înainte îi admiram de pe margine, sunt înconjurată de cărți, merg la lansări și evenimente, fac o mulțime de lucruri pe care altădată doar le visam. Zău că nu m-aș vedea făcând altceva!
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa…
