Milenial născut în ’87, am prins frenezia maradoniană de pe terenurile de fotbal din cartierele post-comuniste. Nu cred că exista în acei ani un maidan de pe Terra unde, gonind după minge, puștimea să nu viseze la driblingurile spectaculoase ale decarului argentinian. În șifonierul vechi pe care-l împărțeam cu sora mea, aveam o panoplie de abțibilduri: Van Damme, G.I. Joe, Transformers, Țestoasele Ninja și alte autocolante pop culture, iar în mijlocul acelei galaxii nouăzeciste bătea Inima, un abțibild cu Maradona în care „butoiașul atomic“ purta celebra chică cârlionțată de la sfârșitul Războiului Rece.
Dar nu asta-i cea mai colorată amintire pe care-o am cu „D10S“ (unul dintre celebrele sale acronime). Prin 2011, am ajuns în Sicignano degli Alburni, un orășel medieval din provincia Salerno, răsfirat într-un iureș de străduțe în valea Tanagro. Am stat la un domn care-și transformase micuța casă din granit într-un soi de pensiune. Nu-i mai rețin numele, cred că Lucio îl chema. Avea o figură cabalină somptuoasă. Ajunsesem la el răcit cobză, mă păcălise vremea un pic mai jos pe hartă, în umezeala de ianuarie din Napoli. Așa că cele trei zile pe care le-am petrecut la poalele Munților Alburni au avut ceva de sanatoriu, pluteam într-o stare plăcută de sfârșeală. Lucio avea o mână iscusită de bucătar, iar eu o poftă de mâncare pe măsură, a gătit pentru mine ca pentru Nabucodonosor.
Mi-a spus că jucase fotbal în tinerețe în liga a doua. La un moment dat, în dimineața nr. 2, în timp ce pălăvrăgeam despre asasinarea lui Aldo Moro, Lucio m-a întrebat în șoaptă, ferindu-și gura în dosul palmei: „Vrei să vezi ceva?“ La capătul holului, o încăpere dominată de-o ușă masivă de lemn. Cheia s-a răsucit în yală. „Iată paradisul…“Aprinsese lumina. Și imitația de candelabru din tavan făcea inventarul unui adevărat altar. Zeci de postere de toate dimensiunile, replici ale tricourilor de la naționala Argentinei, Napoli și FC Barcelona. Maradona șutând, Maradona driblând, Maradona urlând la cer. Dar cel mai prețios detaliu pentru Lucio din acea euforie idolatră era o fotografie înrămată: Lucio tânăr și Maradona cu un braț aruncat pe după umerii muritorului.„Aici a dormit Zeus. Chiar în patul ăsta. A umblat prin casă încălțat cu șosetele mele.“ Îmi vorbea tot în șoaptă, de parcă un semiton puțin mai ridicat ar fi destrămat nălucirea pe care izbutise s-o țină captivă atâția ani în acel dormitor.
Pe oriunde a trecut, Maradona a lăsat în urmă un fir epic vrăjit, care tranzitează ca acul de cusut câteva generații și care, cu vremea, a căpătat alura complexă a unui construct sociocultural, antrenând fervori identitare dintre cele mai diverse. Cu alte cuvinte, Maradona a devenit o poveste bigger than life, însă o poveste distilată alandala peste decenii. „Studiile maradoniene“ existau, dar până la această carte – Diego Maradona. Un studiu sociocultural (Ed. Vellant, 2025) – nu primiseră un relief științific unitar. Volumul coordonat de Pablo Brescia și Mariano Paz abordează din numeroase perspective (sociologie, istorie, literatură, științe politice, comunicare, jurnalism și muzică) labirintul de oglinzi deformatoare care a fost Maradona, căutând să surprindă nu doar tectonica geniului său sportiv, ci și iureșul contextual al multora dintre afirmațiile și deciziile sale controversate, mărirea și decăderea sa în presa internațională, împătimirile ideologice, precum și geneza zeificării sale culturale.
Pentru argentinieni, Maradona nu era, în anii săi de glorie, doar cel mai bun jucător de fotbal din istorie, ci și-o armă a răzbunării anti-imperialiste, un David vs. Goliat ale cărui goluri îmbătau cathartic o întreagă națiune. Șutul ca urlet revoluționar. Fotbalistul ca erou popular. Bineînțeles, mă refer în special la meciul din 1986 al Argentinei împotriva Angliei la Campionatul Mondial din Mexic, care a fost interpretat ca un act de revanșă istorică după înfrângerea suferită de argentineni în fața Regatului Unit în Războiul Malvinelor/Insulelor Falkland în 1982. Acesta este meciul în care luat naștere și aura sa de arhetip biblic – „mâna lui Dumnezeu“, nemuritorul gol din henț înscris de Maradona. Hențul său divin n-a fost doar un gol de neuitat, ci unul cu efect de nation-building. „Julio Frydenberg remarca faptul că, în primele trei decenii ale secolului 20, fotbalul nu doar că a jucat un rol în formarea «identităților colective» în Argentina, ci a fost un recipient al «expresiei emoționale și al producerii de sens»“, notează Pablo Brescia și Mariano Paz.
Un alt episod din cariera lui Maradona abordat pe larg este venirea sa la SSC Napoli, unde a fost tratat ca un împărat, napolitanii aproape că investiseră în el aceeași pasiune ca-n San Gennaro, sfântul patron al orașului. De altfel, Napoli este în prezent un soi de sanctuar maradonian, cu străzile sale pline de murale închinate argentinianului și cu a sa orgie consumeristă în care brandul Maradona este replicat la scară industrială pe șosete, tricouri și brelocuri. Însă anii petrecuți la poalele Vezuviului, de multe ori în anturajul Camorrei, i-au acutizat jucătorului problemele uriașe cu drogurile.
Dar din alt unghi se poate spune că sosirea în campionatul italian i-a salvat talentul. Maradona jucase anterior în Spania, la Barcelona. În acea perioadă, campionatul spaniol era deosebit de agresiv și nemilos cu jucătorii sofisticați, dar care nu excelau prin forță fizică. De multe ori, gazonul se transforma într-o măcelărie. Maradona simțise asta pe propria piele într-un meci cu Athletic Bilbao, când, în urma unei intrări agresive a unui fundaș, glezna stângă i-a fost ruptă. „Incidentul l-a determinat pe Michel Platini să denunțe violența din liga spaniolă, invitându-l pe Maradona, prin intermediul presei italiene, să joace în Serie A, o ligă considerată mai abilă și, prin urmare, mai protectivă față de fotbaliștii talentați“, subliniază Pippo Russo (cercetător în sociologie sportivă) în textul său din volum, analizând „individualismul metodologic“ al starului argentinian.
În opinia lui Russo, gloria napolitană a lui Maradona, apogeu al individualismului său fotbalistic, ne oferă și-o radiografie a unei stratificări istorice care s-a petrecut în fotbalul mondial la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990: „marea modificare stilistică și socioculturală“, trecerea de la jocul unu-la-unu la marcajul zonal. „Implicațiile pe care această schimbare le va avea la nivelul culturii sociopolitice vor fi înțelese abia în anii care vor urma. În timpul acelor ani, Maradona este cel mai important reprezentant activ al unei filozofii fotbalistice care se concentrează pe individ și care arată cât de imperfect poate fi fotbalul ca joc de echipă.“
Textul meu preferat din volum este cel al scriitorului argetinian Patricio Pron, care se ia la trântă cu dilema: Maradona sau Messi? Pornind de la această întrebare, Pron pune în balamale potrivite niște nuanțe ieșite din țâțâni. De ce unii argentinieni îl văd pe Messi ca pe-un robot, iar pe Maradona ca pe-un vulcan de emoție pură? „Pentru populația Argentinei, importante sunt epocile în care au trăit cei doi. Pentru argentinieni, Messi nu simbolizează ce a simbolizat Maradona“. Maradona vine din sărăcie, talentul său a trebuit să dribleze odiseic niște condiții extrem de potrivnice, Messi a trecut prin cea mai bună academie de fotbal din lume, talentul i-a fost cocoloșit. Maradona este un val înspumat, Messi o plajă îngrijită. Maradona a fost politic vocal, un buldog al stângii latinoamericane, Messi a părut mereu detașat de realitățile sociopolitice. În plus, Messi are „o personalitate stabilă“, notează Pron, care nu doar că-l protejează de „pericolul de a sfârși ca Maradona“, dar îl împiedică și „să facă pasul care ar urca istoria sa personală la statutul de mit, iar mitul într-o narațiune care să reflecte viziunea pe care societatea o are despre ea însăși“. În altă ordine de idei, argentinienii se regăsesc în abuzurile și rătăcirile lui Maradona ca într-o epopee națională.
Maradona a făcut din viața sa o tornadă, a fost rockstarul suprem al stadioanelor, iar când s-a prăbușit, s-a prăbușit ca un meteorit. Și cred că printre multele tatuaje pe care le avea, ar mai fi mers unul, strigătul-epitaf al lui Valery Larbaud: „Bună seara, bunuri ale vieții!“
Mă gândesc că, într-un fel, această carte (plină de candoare, dar cu măsură) este acel tatuaj.
