Ochii bătrâni și uscați, înconjurați de pungi, o ustură tot mai tare.1 De ce naiba își amintește taman acum? Poate pentru că a văzut moartea stând la pândă în ochii de tăciune ai unguroaicei, ochii care-i aminteau de ochii ei, înainte să se înconjoare de pungi, înainte să piardă orice scânteie, înainte să nu mai poată plânge. Mahalaua le adăpostise pe amândouă. Totuși, nu era aceeași moarte cea care pândea din ochii fetei cu cea care dormea în străfundul ochilor ei bătrâni și nu lăsa lacrimile să curgă. Moartea din ochii ei uscase totul. Moartea din ochii unguroaicei se lupta încă cu viața. Pe ea mahalaua o salvase. Cine știe ce-i rezerva celeilalte. Dar mahalaua îi salvase doar pielea. Sufletul i se dusese în Șeol și i-l înțepenise acolo în dimineața în care nu știuse încotro s-o ia atunci când plecase din biroul decanului de la facultatea de medicină și mersese aiurea pe străzile pustiite, apoi trecuse pe lângă Sinagoga cea mare și-i văzuse resturile fumegând, o moviliță de cărbuni pe cale să se stingă, tot ce mai rămăsese din cea mai frumoasă sinagogă din București. Papa! Samuel! Plecaseră cu o dimineață înainte la Sinagogă. Ce Dumnezeu se întâmplase cu ei? Pe cine să-ntrebe? Ar fi trebuit să se ducă acasă, dar ceva i-a purtat pașii către Abator, habar n-are ce, demonul ăla interior care i s-a cuibărit în piept atunci când a fugit de acasă și i-a lăsat pe maman și pe Nati în beci.
Miriam! Miriaam!! Miriaaam!!!
Vocea mamei nu s-a oprit niciodată în capul ei. Așa cum imaginea de la Abator nu i s-a dezlipit niciodată de retină. Ce naiba a căutat acolo? Era încă agitație pe străzi, erau schimburi de focuri între armată și legionari. Iar pe ea a mâncat-o undeva după ce a văzut pietrele fumegânde ale Cahalului și a luat-o într-acolo, în loc să se ducă spre casă.
Strânge puternic pleoapele căzute peste pungile de dedesubt, dar imaginea nu dispare sub ele. Din contră, îi rănește sufletul și mai tare.
Cum s-o fac să dispară, Doamne, cum s-o fac, Dumnezeule, oricare ai fi tu, părintele nostru, al lui Abraham și al lui Iacov – ah, Iacov! Și o durere ascuțită îi străpunge inima – ce fel de Dumnezeu ești, de i-ai lăsat să ne măcelărească în halul ăsta, eram poporul tău, Doamne, așa ni s-a spus, că suntem poporul ales și tu ne-ai părăsit, Doamne, poate nu ție ar trebui să mă rog, poate celuilalt, despre care ei zic că era fiul tău, și el tot dintre noi ales, dar în numele lui ne-au măcelărit, cum să mă rog la el, ce să-i spun unuia dintre noi care i-a lăsat să ne măcelărească în numele lui, nu știu cui, nu știu cum să mă rog, dar fă odată să dispară imaginea lui, ochii lui albaștri goliți de lumină, întorși înspre cerul din care nimeni nu ne mai aude, în timp ce el atârnă în cârlig, gol, cu abdomenul însângerat, pe care literele au curs, C O Ș E R, cinci litere cât un scuipat însângerat pe torsul lui iubit, dezgolit acolo, în văzul tuturor și urletul ei care era s-o dea de gol, dacă nu s-ar fi ciocnit taman atunci de Ștefan Savu, un flăcăiandru arătos și mereu binedispus, dar fără prea multă carte, care venise de vreo două ori la papa, să-l învețe meserie, și papa, om bun, care nu ținea cont de rasă sau religie, îl învățase, iar acum Ștefan, care lucra la un atelier la două străzi de abator, a văzut-o în timp ce se îndrepta către muncă, a auzit-o urlând și a venit către ea și a imobilizat-o cu brațele lui vânjoase, de matahală cumsecade, în timp ce ea se zvârcolea, „taci, taci, că ne prind ăștia și ne omoară pe amândoi“, i-a șoptit și a ținut-o așa în brațe până când ea s-a liniștit cât de cât și apoi a dus-o și a ascuns-o în atelierul lui și a ținut-o acolo și a rămas și el cu ea până a doua zi și a fost seară și a fost dimineață și a venit a treia zi de când ăia distrugeau lumea pe care Dumnezeu o făcuse în șapte zile, dar ea nu mai știa ce zi e și nici dacă e dimineață sau seară, știa doar că el a rămas atârnat acolo, dar, Doamne, ce s-o fi întâmplat cu maman și papa și Samuel și Nathan, care voia să termine de citit Douăzeci de mii de leghe sub mări și atunci Savu, pentru că nu-i venea să-i zică Ștefan, că era doar un străin care, deși o salvase, era un străin pe care nimeni nu-l vâna și nimeni n-avea să-l atârne vreodată într-un cârlig dintr-un abator, pentru că nu era ca ei, era dintre ceilalți, un goi, chiar dacă era un om bun, dar n-ar fi înțeles și nu va înțelege niciodată ce înseamnă să fii ca ei, să ascunzi toată tristețea lumii în zâmbetul unor ochi albaștri care nu vor mai zâmbi niciodată, dar Savu, atunci, i-a zis, în dimineața celei de-a treia zile, după ce Sima, presat de nemți, a dat un comunicat prin care le cerea legionarilor să se retragă, Savu i-a zis să meargă să vadă ce s-a întâmplat în Parfumului și să încerce să-ntrebe în stânga și-n dreapta de papa Iosef și de Samuel și întâi au ajuns acasă și au găsit totul răvășit și întors pe dos și ușa verandei spartă, iar pe treptele către beci… ah, pe treptele către beci, Miriam, Miriaam, Miriaaam, era Blanca întinsă și Maria Miriam vrea să uite, să facă să dispară și imaginea asta, dar nu poate, nu poate, nu poate să șteargă din spatele ochilor ei, de lângă culcușul morții, imaginea mamei, răsturnată pe trepte într-o poziție nefirească, picioarele desfăcute și capul întors într-o parte, sângele scurs pe trepte, nu, nu, nu trebuie să se gândească, să se întrebe de ce e în poziția aia, „ieși afară de aici“, Savu o trage de mână înapoi în una dintre camere, ridică un scaun răsturnat și o așează pe el, „stai aici, o să cobor doar eu să văd dacă mai e cineva“ și Miriam simte că se transformă în urlet, că urletul ăla e viața ei spânzurată într-un cârlig de abator, cu țeasta spartă pe niște trepte, toată viața ei este urlet și nu mai este nimic înainte, nu mai poate să fie, Nathan era cu mama în beci, nu vrea să știe ce o să găsească Savu acolo, nu vrea să știe unde sunt papa și Samuel, alte cârlige și alte trepte, dar încă nu aflase de pădurea Jilava, asta a fost mult mai târziu, după ce n-au mai găsit pe nimeni în beci și Savu a zis „nu pot să te las aici, mergi cu mine acasă, om vedea ce mai facem după aia, dar, dacă rămâi aici, or să te omoare și pe tine, poate nu legionarii, că-i va pune Antonescu cu botul pe labe, dar nici el nu e vreun mare iubitor de evrei, desigur, îi va elimina civilizat, pentru că el e un om civilizat, dar tot îi va elimina“ și ea se întrebă de unde știe Savu atâtea, dar era normal că știa, că era un băiat isteț și știa o grămadă de lucruri, chiar dacă nu atât de multe câte știa Iacob și nici ochi albaștri nu avea, dar uite că acum nu i-a folosit la nimic că știa atâtea și avea ochii albaștri, așa că a mers cu Savu la el acasă, în mahalaua Rahovei, chiar dacă nu avea ochii albaștri, a mers cu urletul continuând în gât, fără să-l mai scoată afară, apoi Savu a plecat și a aflat despre Jilava, unde au fost duși o parte din cei pe care-i găsiseră la Sinagogă în seara aia și-i împușcaseră, vreo doi scăpaseră ca prin miracol, nu, nu Iosef și Samuel, cadavrele lor n-au atârnat dezbrăcate într-un cârlig, dar au rămas dezbrăcate în pădure, cu câte cinci-șase gloanțe înfipte în fiecare dintre ele, dar Nathan, ah, Nathan, unde e Nati, e doar un copil și urletul i se zbate în piept, pentru că nu mai poate să-l slobozească, Iacob, maman, papa, Samuel și Nathan, ah, Doamne, Nati, ce-or fi putut să mai facă cu el și zilele trec și se fac săptămâni și săptămânile luni și Savu se întoarce de fiecare dată fără să afle ce s-a întâmplat cu Nati, iar ea nu mai poate și nu mai știe cum să trăiască așa, în timp ce Savu începe s-o privească tot mai lung și s-o țină tot mai strâns în brațe, până-n seara când simte că nimic nu mai contează și că oricum nimic nu i-a mai rămas în afară de Savu pentru care nu știe ce simte, dar urletul ăla se mai stinge puțin când o ține în brațe și atunci el o poartă spre pat și nu mai pleacă în noaptea aia de lângă ea, sunt trei luni de când e la el, trei luni de când Iacob a rămas atârnat într-un cârlig, maman, cu țeasta spartă și într-o poziție nefirească, pe treptele ce duc către beci, papa și Samuel, ciuruiți de gloanțe într-o pădure la marginea Bucureștiului, iar Nathan, ah, Nati, Nati e de negăsit și ea face dragoste sau orice o fi treaba aia care-i face și cald, și frig în inimă, cu bărbatul ăsta pe care nu-l iubește, dar căruia îi mulțumește, în timp ce vede ochii albaștri rămași fără lumină, fixați în tavan, dincolo de tavan, în cerul în care nu mai e nimeni, iar urletul i se zvârcolește din nou în piept, îi zgârie gâtul, fără să mai poată să-l părăsească, fără să mai poată s-o părăsească pentru tot restul vieții ei.
Savu era un om cumsecade, în felul lui. A știut că nu poate să lase lucrurile așa după noaptea în care a rămas în patul ei, așa că a doua zi i-a spus:
– Lucrurile nu pot rămâne așa. Lumea se va întreba ce e cu noi. Stai aici deja de câteva luni. Dacă te fac ibovnica mea, îți fac mai mult rău. Cel mai bine ar fi să te iau de nevastă, dar pentru asta va trebui să te creștinezi. Popa de la biserica din Sebastian e bătrân și n-a iubit niciodată legionarii. O să încerc să-l iau cu ușurelul, să văd în ce ape se scaldă, dar nu cred să fie probleme.
Se opri să o privească, în timp ce-și freca încurcat palmele mari de coapse. Miriam tăcea, cu ochii-n pământ. Da, nu-l iubea, dar simțea recunoștință pentru că o salvase, deși nu-i era foarte clar ce salvase. Și apoi, ce altceva-i mai rămăsese pe lumea asta? Ar fi putut să-și pună ștreangul de gât, dar urletul ăla dinăuntru, care n-o părăsea niciodată, o istovise într-atât încât nici pentru asta nu mai avea energie. Ultima dată plânsese în facultatea de medicină, când îl căuta pe Iacob și încă mai spera să-l găsească în viață. Își ridică ochii uscați, în jurul cărora începeau să se adune pungi. În spatele lor, se cuibărise moartea. Însă bărbatul n-o vedea. Nu vedea decât fetișcana asta sfrijită și mărunțică, împuținată și mai tare pe scaunul din fața lui, cu ochii încercănați și o privire pierdută. Își adună suflul care-i pierise în micul discurs ținut înainte și o întrebă:
– Vrei să fii soția mea?
* Acesta este titlul unei poezii de Cesare Pavese – „Va veni moartea și va avea ochii tăi“ și, de asemenea, primul său vers, în traducerea lui Claudiu Komartin: „Va veni moartea și va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoțește fără somn, de dimineața până seara, surdă, ca o veche remușcare sau ca un viciu absurd.“, https://poetii-nostri.ro/cesare-pavese-va-veni-moartea-si-va-avea-ochii-tai-poezie-id-11813/#google_vignette.
Imagine reprezentativă: Horst Strempel, Die Masken
