Unele texte nu știu cum să le încep, așa că ai putea foarte bine să consideri că această mini-cronică nu are un început. Sau e în altă parte și l-am pierdut. În orice caz: acum vreo lună și ceva, când am început să citesc Paradis, întâmplarea a făcut ca după multă vreme să schimb câteva vorbe cu autorul. Citez, nu are sens să stilizez ceva ce stă și așa:
„(…) să construiesc artefactul ăsta stilistic în care intensitățile tranzitorii ale poeziei să coexiste cu o frază a cărei alertețe să-mi asigure continuitatea narativă.”
Al doilea scop al cărții, dacă nu chiar primul în ordinea internă a scrisului, fusese să iasă din Transparență, romanul publicat în 2018. Roman pe care l-am citit atunci cu anumite rezerve pe care i le-am comunicat în scris autorului, dar nu știu dacă asta are vreo relevanță aici.
Să revin: Paradis e o carte construită pe trei sau chiar patru paliere narative. Primul, o poveste de dragoste care pare să reia povestea din primul roman. Încep cu acest palier, pentru că la pagina 632 citim:
„Eu, ultimul dintre umani, așteptând învierea ta.”
Teza cărții în această propoziție stă. Tarcea (personajul principal narator) e universitar din Sibiu, o cunoaște pe Camille Suzay când e invitat la emisiunea ei de la Radio France International, trama principală conține povestea lor de dragoste și moartea ei în timpul pandemiei, moarte (din motive evidente) învăluită în mister. Și aici încep să apară și problemele, Ducu Tarcea mi se pare mult prea aproape de Radu Vancu din realitate, am ușoara senzație că linia fină dintre biografism și biografie nu mai ține și multe dintre lucrurile din carte le știu de pe facebook, uneori (din păcate) până și vocea narativă. Ducu Tarcea vorbește (scrie, dar cine mai știe unde e limita dintre aceste două posibilități?) ca Radu Vancu, participă la mișcarea Vă vedem din Sibiu, dar fără să fie în centrul ei, e universitar în Sibiu și îndrăgostit de literatură, frumos și bine și are o obsesie pentru frumusețe și implicit artă și literatură. Oricât m-am străduit de tare, nu am putut disocia autorul cărții de omul pe care îl cunosc de atâția ani, Radu Vancu – la rândul lui universitar din Sibiu îndrăgostit pe viață de frumusețe, literatură și artă.
Dar divaghez? Nu știu. Poate că e corect ca romanul acesta să existe într-un continuu cu Jurnalul lui Vancu și cu cărțile de poezie și cu cărțile pentru copii și cu pagina de facebook a autorului, poate asta e cheia în care trebuie să citim și nu e nimic ciudat aici, așa trebuie să funcționeze literatura uneori. În orice caz, cert e că pe parcursul cărții (cele trei paliere se intersectează) aflăm că iubita lui Ducu, Camy, e fiica unui milionar francez care s-a îmbogățit veros din afaceri imobiliare în București în anii 90, milionar care moare într-un atentat terorist în castelul lui din Franța. Fiica lui moștenește ruinele castelului și o avere fabuloasă, prilej al unei dezvoltări turistice în care Ducu și Camy străbat pe rând Croația, Bosnia-Herțegovina, Georgia într-o încercare de a risipi averea tatălui mort. Fiecare etapă a călătoriei lor e un melanj între o poveste de dragoste cât se poate de stranie (cei doi nu par să aibă o relație fizică) și analiza politică a estului Europei, totul e lungit uneori absurd, e probabil partea cea mai greoaie a cărții. Lăsând la o parte ușoara neverosimilitate a poveștii de dragoste, cele două personaje par să se iubească mai ales prin limbaj, prin tachinări și automatisme, prin repetiții, prin tot felul de trucuri narative care în esență nu duc nicăieri, doar adaugă carne unui text dinainte enorm. Nu la final, nicidecum, Camy moare și Ducu rămâne pentru totdeauna îndrăgostit de ea, așteptându-i învierea, cum citam mai sus.
Și așa ajungem la al doilea segment al cărții, palier narativ sau cum vrem să îi spunem, probabil partea cea mai reușită. Da, poate că totuși nucleul narativ al cărții stă într-un peisaj post-pandemic (postapocaliptic) care se desfășoară într-un spațiu incredibil de bine conturat între o casă din Cisnădie (casa Maurer îi spune în carte, nu știu dacă e reală) și Sibiu. Pe scurt, suntem în lumea prin care am trecut toți acum niște ani. Pandemia face ravagii, scala e multiplicată, oamenii mor cu miliardele și supraviețuitorii sunt puțini, dacă sunt. Camy moare exact în timpul pandemiei, Ducu rămâne în casa Maurer în care se refugiaseră amândoi. Lumea se pustiește, Elon Musk (personaj în carte) preia controlul, supraviețuitorii trăiesc într-o distopie ușor mistică (dar ce e Radu Vancu, dacă nu un mistic?) în care speranța și nostalgia devin delicte și contravenienții sunt pedepsiți de o inteligență artificială (cred, nu sunt foarte sigur) care la fiecare abatere îi privează de mâncare (un fel de surogat asemănător cu hrana cosmonauților, dacă am înțeles bine) și de apă. Supraviețuitor al pandemiei, cum spuneam, Ducu devine unul dintre documentariștii Noii Lumi și lucrează direct pentru Elon Musk încercând să întemeieze o nouă istorie și o nouă dogmă împotriva Speranței (sateliții lui Musk trec pe cer desenând dantescul LASCIATE OGNI SPERANZA). Sigur, suntem în lumea probabilelor și după o pandemie totul e posibil, inclusiv ce trăim acum, adică amintirea ei și atât, dar Vancu alege să creeze un fel de sfârșit al lumii care în același timp e un început al altei lumi și să numească asta Paradis.
Aici, însă, în acest segment, avem și cea mai puternică și cea mai bună parte a cărții. Într-un fel de paralelă la Drumul lui Cormac McCarthy, dar poate nu doar atât, Vancu se lansează într-o poveste horror care la rândul ei străbate aproape toată cartea și ne descrie ceea ce ar putea fi prima perioadă a Paradisului (primul Cerc? Nu știu). Ducu e vânat de supraviețuitorii pandemiei deveniți canibali. Aici am o observație: dacă la începutul pasajului Ducu merge la magazinul din Cisnădie să își ia provizii și magazinul e aproape plin și are chiar și o vânzătoare care e omorâtă de un supraviețuitor, implicația întregului pasaj pare a fi că oamenii nu au ce mânca și de aceea recurg la canibalism și îi vânează pe supraviețuitori. Sau nu, e foarte posibil, dată fiind inconsecvența logică pe care tocmai am subliniat-o, ca oamenii să devină canibali din pură răutate, ei în realitate având ce mânca (vezi scena din magazin în care vânzătoarea e omorâtă cu un piolet). Dar să trecem peste asta. Întors la casa Maurer, Ducu e pe cale să devină la rândul lui prada acelorași canibali care vânează oameni. Inițial se luptă cu ei în curtea casei, la baza unei stânci, unde o omoară pe o tânără care coborâse în rapel să îl vâneze, apoi ceilalți urmăritori reușesc să coboare și el se refugiază într-o fântână care pare să comunice cu un tunel în care se ascunde (e încă o reiterare a subteranei lui Cărtărescu, pe care în Transparență o întâlneam sub numele de Subpământa? N-aș ști să spun sigur, dar bănuiesc că e o temă principală a gândirii topologice a lui Vancu). Passons. Refugiat în tunelul la care voi reveni, Ducu se luptă cu un supraviețuitor canibal pe care îl identificăm sub numele de Farinelli, totul se desfășoară într-un spațiu incredibil de strâmt, cei doi se mușcă, își mănâncă falangele degetelor, într-un final (după o perioadă pe care autorul alege să o întindă până spre trei săptămâni în care nu bea apă – deși e aproximativ în apă – și nu mănâncă, nu știu dacă așa ceva e posibil), Ducu reușește să îi spargă capul lui Farinelli și – dar niciodată, absolut niciodată nu voi înțelege de ce – îi mănâncă creierul. Pe tot. Nu altă parte a corpului, ci creierul pe care îl extrage cu degetele goale din craniu. Pasajul e foarte lung și e presărat cu imense divagații estetice și povești, pe lângă intersectarea cu celelalte două fire narative ale romanului, dar rămâne cea mai puternică parte a cărții. Aș obiecta la repetiția înnebunitoare a expresiei Anusul paradisului pentru acel tunel, m-a deranjat fizic preț de câteva săptămâni, cât mi-a luat lectura cărții. Acest Anus al paradisului, referință directă la Întuneric ca-n cur a lui Celine, expresie pe care o și citează, e totuși un locus pe care ar merita să îl psihanalizez puțin, dar mă abțin. Învingător în luptă, Ducu străbate tunelul și iese în Sibiu – lumea e brutal postapocaliptică, sunt copii bătuți în cuie pentru a fi mâncați, hipsterii s-au organizat în bande de prădători, Ducu încearcă să fugă din lumea asta, ajunge pe pietonala din Sibiu și în mod inevitabil la librăria Humanitas a cărei vitrină e plină de Prevestirea Ioanei Pârvulescu, are o scurtă confruntare cu o doamnă care vânează oameni într-un Hummer galben care în mod ciudat nu sare peste stâlpișorii din Piața Unirii din Sibiu, cei din fața farmaciei, în orice caz reușește să scape de pericol, dar nu înainte de a lua cu el Prevestirea despre care vorbeam și încă o carte, am uitat titlul. E, cum spuneam, cel mai puternic pasaj al romanului, o întreagă estetică a corpului care ucide pentru a nu fi ucis și mănâncă alte corpuri pentru a nu fi mâncat de ele, o reductio ad humanum aproape impecabilă, dacă n-ar fi cele câteva inserții din viața lui Radu Vancu pe care nu le înțeleg, dar voi reveni.
În orice caz (da, scriu cam des expresia asta): preț de aproximativ douăzeci de ani (despre care nu știm mare lucru, cu excepția unor descrieri a noii vieți în care oamenii devin aproximativ nemuritori, li se fac transplanturi de inimi, de alte organe, li se vindecă miopia, lumea lui Musk e în felul ei un Paradis al corpului nemuritor) Ducu trăiește în casa Maurer ca documentarist al lui Musk (care își va fi instaurat Noua ordine printr-un discurs care în principiu interzice speranța, am mai subliniat o dată referința dantescă) și, cum spuneam la începutul acestui prea scurt text, așteaptă învierea iubitei.
Ce rămâne? Aproape-totul, acesta fiind și un posibil nume pentru estetica lui Radu Vancu. Ca în toate cărțile lui, inclusiv (aluziv, desigur) cele pentru copii, Vancu e într-o continuă căutare a Frumuseții și Binelui: are un fel de religie în acest sens. Iar al treilea segment al cărții numite Paradis e tocmai asta: o aproape eternă căutare a definiției frumosului, binelui, literaturii, lumii. La limita între eseu fundamental și izbucnire paradoxală, aici avem adevăratul nucleu al cărții. Restul (povestea de dragoste și apocalipsa) sunt biete divagații care dau formă și uneori chiar conținut unei estetici. Puse între paranteze, nenumăratele definiții ale literaturii, frumosului, binelui, lumii, filosofiei sunt de fapt adevăratul drum al Golgotei pe care urcă un narator parcă prăbușit, copleșit de atâta frumusețe a realului – fie el și înfiorător, scatofil, canibal, criminal, oribil. Estetica urâtului? Nu, ar fi prea puțin. E, cum spuneam mai sus, reductio ad humanum, pogorârea naratorului în bolgiile infernului care suntem, cel mai îngrozitor infern cu putință, conștiința umană creatoare. Iată o definiție a acestei cărți cuprinsă chiar în carte:
Grădina-nu-aproape. Nu-grădina-aproape. Aproape-nu-grădina. Negrădina-aproape. Negrădina-neaproape. Armate întregi de teologi și lingviști au scris despre neorxnawang, dând toate sensurile de mai sus (și multe altele) acestei near-not-garden sau near not-garden (astea sunt cele mai frecvente două actualizări ale lui neorxnawang în engleza contemporană). Grădina care nu-i aproape – sau, dimpotrivă, ne-grădina de lângă noi: astea sunt cele mai frecvente interpretări ale Paradisului la Aelfric.
De ce am preluat pasajul? Pentru că această carte (maximalistă în esența ei, dar și altceva), efectiv abundă în trimiteri și referințe culturale. E un caleidoscop, un muzeu, o bibliotecă și un imens cloud care pare să conțină tot ce e posibil (și imposibil) în materie de gândire, totul pentru a fundamenta o poveste ușor neverosimilă al cărei sfârșit (speram să nu ajung aici) e ceea ce pare a fi un vis în care cele câteva personaje ale cărții (Ducu, Camy, Deleanu, Teuța și Musk) sunt la un grătar în curtea casei Maurer. A vrut Radu Vancu să scrie (și) un roman pulp, folosindu-se de neverosimil pentru a nu lăsa loc nici unei concluzii? Nu știu să spun sigur. Cert e că la final senzația e de incomplet, lucru foarte ciudat în cazul unei cărți de 730 de pagini.
Singura mea explicație rațională e că a existat încă de la început intenția unei continuități între (cel puțin) Jurnalele lui Radu Vancu și roman și persoana scriitorului, că Vancu vede literatura ca pe o emanație a propriului eu și a propriei persoane în care din când în când merită să pună și inserții romanești. Poate că scopul în sine al acestui tip de literatură e să te lase perplex, fără niciun fel de concluzie, să te înfurie, să te facă să dai cu cartea de pereți, pe scurt: să te trimită în lumea de apoi a întrebărilor fără sfârșit. Sau, privit din alt unghi, e o demonstrație că eseul despre frumusețe poate îmbrăca orice formă, inclusiv pe a unui roman cu două tăișuri (dragoste și infern, dar, serios, cine știe să facă diferența între astea două?)
Mai există și posibilitatea ca Radu Vancu (pe care îl cunosc de niște vreme) să încerce apa romanului cu degetul și să creeze un nou tip de maximalism, unul intens egografic, încercând să împuște din același foc și eseul, și romanul, și poezia, și aforismul. Posibilitatea există și e oricum cea mai corectă aproximare a unei definiții pentru cartea numită Paradis (aș fi mers până la capăt și i-aș fi zis Neorxnawang, ca să spun drept – mai avem noi și alte titluri fanteziste, n-ar fi primul). La nivel de percepție, însă, ce a ieșit se poate defini prin două cuvinte: prea mult. Poate că specia literară numită roman are totuși niște limite și ar trebui să știm când și unde să ne oprim. Poate că literatura în sine funcționează totuși pe anumite tipare și structuri și ar trebui să le admitem ca atare. Nu știu, nu există o rezolvare pentru aceste ipoteze.
Personal, mi-ar fi plăcut să fie mai puțin Radu Vancu în Paradis. Și un efort stilistic mai intens, că tot veni vorba mereu de frumusețe.Mi-ar fi plăcut (în ciuda ororilor pe care, iată, refuz să le analizez) ca această carte să fie un roman fără digresiuni imense, fără o nesfârșită strădanie de intelectualizare a lumii, fără atât de transparentele trimiteri la omul Radu Vancu și la întâmplările care compun viața lui (acel VĂ VEDEM DIN PARADIS – trimitere directă la VĂ VEDEM DIN SIBIU – de la finalul cărții mi-a rupt inima, la propriu). Dar nu eu aleg cum trebuie să fie cărțile.
Ca să încheiem totuși pe un ton optimist, ar trebui să răspund la o întrebare: a depășit Vancu Transparența? Poate că da, parțial. În sensul că măcar o parte din text pare să iasă din universul personal și să trimită la o relativă obiectivitate. Doar că totul pare să se prăbușească sub o avalanșă de informație și referințe culturale care ar fi putut foarte bine să lipsească din text, scurtându-l și prin asta îmbunătățindu-l. Per total, nu. Și poate că e mai bine așa.
