Vâscoza

(fragment dintr-un roman în lucru)

Start

Arată urât, nu? Ca-n filmele româneşti ale deştepţilor ălora care-ajung la Cannes şi mai ştiu eu unde, spune Greta şi ridică din umeri.
Ei da, atunci ce te holbezi atâta la teren, de parcă nu e clar la ce te gândeşti, o contrazice Mara şi o împinge uşor cu umărul. Râd amândouă.
Tăcerea perfectă a unei flori, n-am spus eu asta, strigă Greta când cealaltă se îndepărtează pentru că vrea să-i arate ceva. Ştii cine a spus-o? De ce mi-a venit tocmai acum? Nu mai vorbeşte cu Mara despre ce citeşte, i s-ar părea puţin absurd la cum stau lucrurile între ele acum să înceapă cu: „Am descoperit scriitoarea asta care a trăit în Brazilia, Clarice o cheamă, ea are expresia cu floarea într-o carte cu doar două personaje: Autorul şi Ângela, e de fapt un dialog interior pentru că Ângela e doar o invenţie, cam cum vorbim şi noi singure, sau cum făceam, nu ştiu, tu mai vorbeşti aşa? Ce-ţi spui?“ Ce-şi spune o fată de douăzeci de ani care a ales să rămână în cartierul ăsta ca vai de capul lui, care vede zi de zi aceleaşi blocuri prăpădite, iarba care nu creşte, malul murdar al Jiului, rufele puse la uscat pe balcoane, cerul gri tot timpul? Nu mi-ai răspuns la întrebare sau nu ştiu eu cum se întreabă: de ce-ai dat cu piciorul la tot şi stai aici? Ce e aici? Râde singură: bine, e turnul ăsta, dar cât să visezi la el?
S-au îndepărtat şi totuşi încă au gesturile de dinainte: se iau de braţ şi se strâng una-ntr-alta. Capetele lor aproape lipite şi părul lor devin aceleaşi, al Marei puţin mai blond, al Gretei mai şaten, dar li se combină aşa bine. Vorbeau mult despre el în liceu: „Uite vârfurile, măi, să-mi fac breton? Nu pune mâna, că abia l-am spălat şi se-ngraşă repede.“ Păr şi siluetă, astea erau obsesiile lor atunci: au ţinut regimuri în acelaşi timp, Mara adăuga ce voia pentru că i se părea prea strict, niciuna n-a slăbit deloc, şi din când în când se întrebau: „Și mai departe ce?“ Greta ştia imediat răspunsul: „We get out of here, girl, ne cărăm, capisci? La Bucureşti, pe urmă Roma sau Paris sau New York sau ce-o fi.“
Mara îi arată resturile unei clădiri: acolo, vezi, a lucrat bunica şi pe urmă tot acolo şi mama. Acum arată nasol, dar la început, gândeşte-te, când era o fabrică nou-nouţă, trebuie să fi fost mişto. Erau libere, n-aveau nevoie de nimic, făceau ce voiau când terminau munca.
Firele se desprind din îmbrăţisare: blondul în stânga, şatenul spre dreapta.
Bine, şi la ce le folosea? Parcă ale mele nu tot aici, oricum au fost dezafectate toate clădirile, e o prostie să crezi că era ceva bun. Stăteau acolo închise ziua întreagă. Ce viaţa era asta? Laşitate, frică, trebuiau să facă şi ele ca-n povestirea aia, cum era?
Mara face un semn din mână care înseamnă lasă-mă cu poveştile tale, dar e curioasă totuşi: adică ce trebuiau să facă?
Când aude un câine lătrând, Greta se sperie, mereu a speriat-o lătratul câinilor şi acum Mara o linişteşte: sunt departe. Îşi atinge urechea: am auzul format.
Era o povestire, nu mai ştiu a cui, na, important e mesajul: nişte ţesătoare munceau şi cineva are ideea cu greva, atunci mă gândesc eu: aici de ce n-au făcut? De ce doar bărbaţii de-aici? La început câte erau? Prin anii ’30 erau peste o mie de femei, toate închise acolo ca să iasă firul ca lumea, ca să se îmbrace bine altele. Bunică-mea n-a vrut niciodată să povestească despre cum era, ce vorbeau, pe cine bârfeau, mereu schimba subiectul. Eu n-aş fi stat să muncesc până la zece noaptea, aş fi spus: „E o prostie, măi fetelor, la şase plecăm fie ce-o fi. Să ne dea afară, cine-o să facă munca noastră?“
Mara se joacă întruna cu un inel de pe degetul mijlociu.
Vezi să nu. Te dădeau pe tine afară şi gata. Când ai nevoie de bani nu-ţi permiţi să faci fiţe, OK? Şi noaptea abia începe la zece, atunci veneau să le aştepte iubiţii şi…
Şi? Nu e niciun „şi“, pentru că nu era loc de distracţie aici, o paragină, doar o mare paragină, chiar mă mir că nu vin lupii. La cât de abandonat e totul.
Nu e abandonat, oamenii trăiesc, doar că nu ca-n Bucureşti sau Roma, chiar, să-mi trimiţi o vedere, o să facă ochii mari poştaşul: vedere din Roma, dar mai bine să nu-ţi scrii numele, să creadă că cine ştie.
Ştii care-i faza? întreabă Greta. Te obişnuieşti aici şi nu mai vrei altceva. Ai gânduri de-aici, nu poţi să ai gânduri pe care le-ai avea dacă ai fi într-un oraş mişto, în toiul zăpăcelii, în forfota şi goana de acolo. Suntem la un fel de linie de start, iar tu, dacă rămâi aici, nici nu începi de fapt nimic şi cred că n-ai dreptul ăsta: să refuzi să începi. A trăit aici bunică-ta, foarte bine, a fost şi alegerea maică-tii, bun, dar tu nu poţi să fii la fel, iar fabrica asta oricum nici nu mai există, nu mai ai ce să-i faci, nu pricep ce vrei.
Stau iar una lângă alta, Mara şi-a scos un adidas din picior şi caută ceva înăuntru, îl bate de pământ, dar nu iese nimic.
E bobul de mazăre din poveste, râde Greta.
Ştii de ce stau aici?
Păi nu, chiar nu.
Ai zis bine atunci cu începutul. Şi eu vreau să încep, dar ca să încep trebuie să înţeleg nişte lucruri, nu vreau să mă arunc aşa, în orice, pe urmă omul se ia cu ce face şi uită să gândească. Înainte de început e timpul meu de gândit, ce vrei?
Stai, e ca-n „Pluguşorul“: „S-a sculat mai an bădica Traian“, aşa şi tu: s-a sculat filozoafa Mara să descopere lumea la douăzeci de ani. O să faci asta mai încolo.
Mara şi-a îndesat adidasul la loc, s-a ridicat şi i s-a părut că se simte la fel: nu ştiu ce e, ai văzut şi tu că n-avea nimic. Tu eşti liberă pentru că ai fugit de-aici? Mă faci să râd. Ce faci acolo? Nimic, faci ce fac şi ceilalţi, te duci la nişte amărâte de cursuri unde moţăie lumea şi aşteaptă doar ora următoare, ca să aibă prezenţă şi să afle temele de referat, te plimbi pe străzi despre care habar n-ai, te uiţi în vitrine, te duci la piaţă şi ajungi acasă cu un kil de cartofi şi numeşti asta libertate. A, şi uneori te alipeşti, poate, unui grup pe care de fapt nu poţi să-l suferi din atâtea motive şi seara ieşiţi în vreun club şi iar zici că e libertate, ce să spun.
Habar n-ai ce fac eu în oraş, da? Tu ce faci? Stai după ai tăi toată ziua, nu ieşi din cuvântul lor şi întrebi din când în când: „Mami, cum era când lucrai tu în fabrica asta din cartier? Cum se trăia iubirea atunci? Aţi luat casă aici, în faimoasele blocuri de lângă fabrică?“
Mă bucur şi nu mă bucur când vine Greta aici. Mi se pare că 1) vrea să fiu ca ea ca să mai putem avea ce-aveam în liceu, poate prietenie, poate complicitate, poate vise, poate doar râs şi distracţie; şi 2) vrea să mă simt vinovată dacă rămân aici, sau nu chiar vinovată, poate ratată, poate frustrată.
Crede că e datoria ei să mă tragă în sus cu ea, la ea, la marele oraş. Crede c-am dezamăgit-o, că eram la fel şi eu deodată am dezertat de la drumul nostru comun. Ce-i drept, vorbeam multe chestii în liceu, eram sigure că facultatea în Bucureşti e „singura soluţie pentru evoluţie“, aşa râdeam noi. Auziserăm expresia asta şi ne făcea să râdem mai tare decât dacă ne-ar fi gâdilat cineva la subraţ sau în talpă. Şi eu bum cu trădarea, na, că m-am râzgândit, nu vreau să plec. Mare lucru. Fiecare se crede mai deşteaptă decât cealaltă, asta e. Parcă eu nu vedeam lucrurile ca ea atunci când am fost în vacanţă la mare împreună şi după aia am rămas nişte zile în Bucureşti şi pe urmă ne apropiam de locul ăsta şi ne uitam una la alta, parcă era groază ce vedeam fiecare în privirea celeilalte. Am cerut să încetinească maşina, conducea taică-su, el venise „să ne culeagă“din Bucureşti, aşa a zis, să nu pierdem vremea cu trenul şi să nu ne acosteze golanii. „Vreţi să admiraţi peisajul?“, ne-a întrebat, şi noi nu ştiam dacă o spune la mişto sau era o întrebare adevărată. Totul ni se părea aşa naşpa când ne apropiam, parcă intram în altă lume, una înapoiată, una unde n-ajungea nici soarele. Ne-am luat de mână, ne strângeam tare degetele ca şi cum aşa am fi strigat că nu vrem să ne întoarcem, că e un loc urât, cartiere urâte, ruine, paragină, kitsch, încropire, prost gust din nou, poate de asta nici soarele nu dă pe aici, nici iarba nu creşte sau e imediat acoperită de noroi, la prima ploaie, blocuri de patru etaje cu acoperişuri în V cu fundul în sus, cu rufe puse la uscat la vedere, să ştim care ce are şi când spală, cu barurile de la parter unde n-am fi intrat niciodată, şi turnul ăla mereu acolo, amintind că odată ce? A fost mai bine? Da’ de unde, poate aşa ar zice acum maică-mea. Aveam oroare de cuvântul ăla, „fabrică“, şi eu şi Greta. Noi voiam alte chestii. O auzeam pe maică-mea: „Aveai banul tău“, la fel spunea şi mama Gretei şi noi le imitam vocile uneori: „Loc de muncă sigur, măi“, şi tot ce voiam noi era să plecăm din cartier, să nu mai simţim nicio urmă din locul ăsta pe noi, pentru că aveam drumul nostru în marile oraşe.
Aici nu existau culori practic, totul era estompat, decolorat, şi oamenii erau la fel. O întrebam pe maică-mea cum erau rochiile care ieşeau de-aici şi ea ridica din umeri: „Aici nu făceam rochii, ce-ţi veni? Asta venea mai încolo, aici doar materialul, mătasea artificială. O trimiteam la întreprinderi în ţară, nu ştiu eu ce rochii ieşeau.“
Aveam jocul nostru eu şi Greta: când ajungeam la Bucureşti sau în alt oraş, intram în magazine, chiar şi-n cele mai scumpe unde vânzătoarele arătau ca din Playboy, aşa ziceam noi, aveau botox şi meşe şi unghii puse şi decolteu până la buric şi tocuri care nu se mai terminau, poate aşa am fi vrut şi noi, dar ne strâmbam şi ne treceam mâinile peste toate hainele şi scoteam câte una ca să vedem din ce e făcută: dacă scria „vâscoză“, ne uitam una la alta ca şi cum am fi descoperit vinovatul, pe urmă ieşeam, ne sprjineam una de alta şi râdeam cât puteam. Nu ne cumpăram niciodată haine din marile oraşe, s-ar fi uitat urât lumea la noi în cartier, aşteptam întâi să nu mai locuim la noi în cartier. Cât mai departe de locul ăsta voiam să fim şi era bine că eram împreună şi gândeam la fel, pentru că asta ne dădea curaj, să ştim că suntem două, dacă m-ar fi întrebat atunci, într-a douăşpea cineva: „Cum e în cartierul Vâscoza, dragă? Ce poţi să-mi spui?“, n-aş fi ezitat o clipă şi aş fi răspuns clar, zâmbind: „E cel mai urât loc din lumea întreagă.“ Şi neîntrebată, aş fi adăugat: „Numai un tembel ar rămâne aici, toţi tinerii o să se care, pentru că nu e decât o ruină, nu e decât poluare, fum, miros naşpa, oameni cu feţe triste, o batjocură de cartier. Eu şi Greta o s-o luăm din loc, cum se zicea înainte.“
Şi ea chiar a luat-o, a făcut ce voiam amândouă: bye bye cartier şi turn obscen. Capitală, facultate, tinereţe. Şi eu? Eu nu. Eu nu ştiu ce-am făcut, am început să întreb despre fabrică, deşi nici maică-mea, nici bunică-mea n-au chef să-mi spună nimic, nici alte femei pe care le cunosc. Le place să vorbească despre prezent: uite pensie, uite condiţiile, uite.
Pe unii oameni ar fi bine să nu-i întâlneşti vreodată pentru că schimbă tot şi te ţin unde nu vrei, chiar dacă nu ţi-o cer niciodată.
Gabriel, de exemplu, e un prof de liceu, „profesoraş“ îi zice mama, ca să arate că nu-i dă nicio importanţă şi că nu câştigă bine şi că e o prostie ce fac eu. E o fază, „fantezia tipică“, a auzit ea undeva expresia asta cu fantezia şi una-două mi-o aruncă: „Eşti în fantezia tipică, Mara, dar faza asta îţi ia timp şi pierzi trenul. Toţi de vârsta ta sunt deja la facultate, o să termine, o să aibă loc de muncă în oraş şi tu ce?“
Eu îi spun că nu ştiu, că fetele mai şi iubesc la vârsta asta, că eu cu asta mă ocup şi nu ştiu cât o să ţină, ce trenuri o să pierd, dar nu pot să plec acum.
Uneori Marei i se pare că în altă viaţă a fost un coiot: se apropie zilnic de ruinele fabricii şi amuşinează. Sunt doar ziduri vechi acum şi n-o ajută să recompună atmosfera în care se lucra, nici să ştie cum se simţeau femeile înăuntrul zidurilor, nici ce se vorbea atunci, nici cum ajunsese fiecare acolo. E fabrica, dar mai e şi Gabriel, care acceptă să se vadă doar după-masa, pe o străduţă aproape de liceul lui, unde e spart felinarul şi pe unde nu trece nimeni. Pare mereu grăbit şi se uită împrejur.
„Să nu te vadă alte fete?“ întreabă ea.
„Nu, nu, dar mai trec elevi.“
„Putem să mergem undeva“, spune ea, dar Gabriel se face de fiecare dată că n-aude, pentru că el e maturul dintre ei doi, spune că e profesor are responsabilităţi şi…
„Străduţa asta ar trebui redenumită după noi“, propune ea, „e singurul nostru martor: strada Pomilor va deveni strada Maragabi, sună mişto.“
„Ai fost unde ţi-am zis să întrebi dacă au nevoie de secretară?“ o întreabă el.
„O să merg, lasă, e momentul nostru romantic.“
El îşi dă capul pe spate şi Mara nu mai ajunge la faţa lui.
Nu putem să fim romantici în cartierul ăsta, n-ai ales bine omul sau locul, aici nu e cum vrei tu.
Îi spune „Pessoa al meu“, el nu ştie, îi spune aşa pentru că are pardesiul lung şi aceeaşi privire ca a scriitorului. Pălărie nu are, dar ea şi-o imaginează întotdeauna pe capul lui. Cu el nu vorbeşte despre fabrică, despre mai nimic de fapt.
Greta i-a spus odată că nu poate exista dragoste în Vâscoza, nimeni nu poate să trăiască o iubire ca-n capul lor aici. Lucrurile se petrec urâţel, a zis: se împerechează pentru că trebuie, fac copii, familie, dar lipseşte ceva. Atunci Mara fusese de acord, pentru că încă nu-l cunoştea pe Gabriel. El nu face gesturi care să spună te iubesc, n-o priveşte cum se privesc îndrăgostiţii în filme, dar ea vine mereu după el.

Imagine reprezentativă: Vedere din cartierul Viscoza, Lupeni

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×