Citind Piatră și umbră, cel mai recent roman al scriitorului Burhan Sönmez, am vrut să-l cunosc nu doar pe cel care a scris, ci și pe cea care a dat voce în română poveștii meșterului Avdo, Veronica D. Niculescu. Așa se face că le-am scris amândurora și le-am propus un interviu „la dublu“: unul cu scriitorul, iar celălalt cu traducătoarea, o parte dintre întrebări suprapunându-se.
Urmăream de multă vreme cu admirație atât traducerile Veronicăi D. Niculescu (numeroase romane de Vladimir Nabokov, toată proza lui Samuel Beckett, selecții din Siri Hustvedt, Don DeLillo, Tracy Chevalier, Lydia Davis și alții), cât și cărțile proprii, printre care volumul de proză scurtă Roșu, roșu, catifea (Casa de pariuri literare, 2012, laureat al Premiului revistei Tiuk!, 2013), microromanul Simfonia animalieră (Casa de pariuri literare, 2014), până la mai recentul roman Toți copiii librăresei (Polirom, 2020, laureat al Premiului pentru Proză, Uniunea Scriitorilor din România), biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna, volumul de proză scurtă Quilt și romanele pentru copii O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor (toate apărute la Polirom).
Lista aceasta incompletă de titluri stă mărturie, așa cum i-am spus și Veronicăi, a marii ei lejerități între genurile literare. Discuția noastră – despre săpatul după cuvinte, despre bijuteriile din mici defecte umane, despre riscuri și monștri artificiali – mi-a adus bucurie și seninătate. Sper că la fel va fi și pentru dumneavoastră.
Pentru tine plimbările zilnice pe jos par a fi ce este alergatul pentru Joyce Carol Oates sau Murakami. Povestește-ne puțin despre asta: cum îți influențează procesul de traducere sau de scriere?
Lucrez de acasă de mulți ani, nu am mașină, iar mijloacele de transport în comun le folosesc foarte rar spre deloc. Inevitabil, merg pe jos. În scurta pauză de prânz, când ies să-mi fac cumpărăturile în zonă sau să plătesc întreținerea, fac de obicei un mic ocol înainte de a intra acolo unde trebuie să-mi rezolv treburile. Transform ieșirea asta într-o plimbare. La fel, la capătul zilei, după-amiaza spre seară, când îmi închei treaba, încerc să plec de acasă așa cum alții pleacă de la serviciu. Sting totul și ies, cu vreo țintă clară sau fără, mă spăl astfel de toate cele întâmplate peste zi. Numai că eu plec de acasă și ajung tot acasă.
Mi-am impus aceste ieșiri, sănătoase pentru ochi și minte, iar acum au devenit esențiale, parte din programul fiecărei zile. Sunt atentă la tot ce e-n jur, la natură, la oameni, chiar și la mașinile care zac în cozi la semafoare și pe care le depășesc la pas. În plimbări se odihnesc ochii, mintea e liberă și vin cele mai bune idei. Mă ajută și când scriu, și când traduc.
Au fost și vreo doi, trei ani în care am alergat, e eliberator (cartea lui Murakami despre alergat și scris e înțesată de bilețele), însă la un moment dat m-am oprit, corpul meu a ales să meargă. În mers mă pot gândi mult mai bine și pot observa lumea mai atentă. Fac cel puțin zece mii de pași pe zi, e singurul medicament pe care-l iau.
Drumurile acestea sunt pentru mine drumurile dintre serviciu și casă, altfel n-aș face decât să mă mut din pat la birou și, eventual, dintr-o cameră în alta. E multă izolare când lucrezi ca independent. Fără aceste plimbări n-aș putea funcționa. Probabil durează mai puțin decât stau alții în trafic și, desigur, sunt mult mai plăcute.
Cum a decurs traducerea romanului Piatră și umbră? Ai dat de obstacole, ai simțit nevoia să discuți cu autorul?
Cartea a fost plăcut de tradus, am lucrat cam trei luni la ea iarna trecută și totul a decurs lin. Se întâmplă la unele cărți să fie atât de limpede fraza, încât să ai senzația că e deja totul acolo, gata rezolvat și pentru tine. Dificultăți apar inevitabil, oriunde, iar aici, dacă ar trebui să spun unde mi-a fost cel mai greu, aș zice că la capitolele despre istoria Turciei. Acolo unde apărea un subtitlu de genul „Acum patru sute treizeci de ani“ știam că dau de greu. Era însă nevoie doar de documentare – căutam, citeam, aflam, rezolvam. Sunt zilele în care traduci cu pas mic, dar asta e munca obișnuită a traducătorului care vrea să se asigure că înțelege nu doar textul, dar și contextul. Nu am discutat cu autorul, nu a fost cazul.
Majoritatea cărților pe care le-am tradus sunt scrise de autori care nu mai sunt în viață – de fapt, primele zece cărți traduse au fost un șnur de cărți de Nabokov și Beckett –, și probabil așa m-am obișnuit să rezolv singură lucrurile. Cauți, până la urmă găsești. Munca asta e și foarte plăcută, de fapt. Îmi place să sap, nu să primesc de-a gata, e o bucurie a descoperirii. Ții minte și peste ani cum te-ai chinuit cu o nucă tare.
Până la urmă, și dacă ar mai fi trăit Beckett, aș fi îndrăznit eu să-l trag de mânecă și să-l rog să-mi explice? Nu, cu siguranță nu. Pe de altă parte, mi s-a întâmplat ca atunci când a fost tradusă o carte de-a mea să primesc liste lungi cu întrebări. Mie mi se părea că aproape totul se putea rezolva cu un dicționar sau cu o căutare atentă. Dar mi-am luat vreo două zile libere și am răspuns, răbdătoare și chiar recunoscătoare pentru grijă. Eu însă nu simt nevoia să fac asta, să întreb autorul. La Piatră și umbră nici nu a fost cazul, e un text foarte limpede, fără obscurități, într-un stil curat, poetic pe alocuri, ușor de tradus.
Vladimir Nabokov e, poate, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori bilingvi, iar cărțile pe care și le-a tradus singur din rusă în engleză (de pildă Disperare, Pnin) sunt, de fapt, cărți ușor diferite, adaptate, adresate publicului de altă limbă. Un traducător expert știe să navigheze astfel de ape culturale. Pentru că se vorbește tot mai des în prezent despre amenințarea traducerilor făcute cu inteligența artificială, poziția ta care este în această privință?
Mama mea a fost bijutieră în tinerețe. Și ea obișnuia să ne arate ce bijuterii sunt făcute de mână (așa cum lucra ea, la Timișoara) și – cu un oarecare dispreț – care sunt de serie, turnate, trase la mașină. Tot ea ne arăta care e rubinul natural și care e cel artificial, produs în laborator. Bunica maternă a lucrat la o casă de modă din Timișoara. Ne făcea haine unicat, mie și surorii mele, să fim îmbrăcate cu lucruri cum nu mai are nimeni. Făcute de mână, nu la mașină, ne explica. Asta se întâmpla acum zeci de ani. Pornesc de aici ca să spun că eu sunt convinsă că lucrul de mână va fi mereu cel prețios și apreciat. Va fi mereu altfel decât cel făcut la mașină.
Știți cum se deosebește o piatră naturală de una artificială? Cea naturală are defecte. Un mic defect, o pată minusculă, o fisură abia sesizabilă, o impuritate.
Defectul, nodul de pe dosul unei țesături, zgârietura dintr-o zugrăveală, trădează că a trecut pe acolo o mână de om. Am putea zice, la fel, litera lipsă dintr-un cuvânt tipărit dintr-o carte, sinonimul nou proțăpit lângă cuvântul vechi pe care voia să-l taie redactorul și care-a rămas tot acolo, din greșeală. O să ajungem să iubim toate aceste mici scăpări, punctuale, care trădează doar că a trecut un om pe acolo? Iată, vorbesc despre defecte, nu despre calități. Până și defectele sunt prețioase în lucrul de mână, care e viu, nu o făcătură. Sau în lucrul creat de natură, nu în laborator.
Eu nu vreau să mă gândesc la ziua când inteligența artificială ne va da pe toți la o parte, de la casieri la profesori. Mi-e milă, și nu atât de casieri, de profesori, cât de beneficiarii muncii lor. Ca să nu vorbesc doar despre traduceri, iată, fiindcă problema e amplă, atinge totul în jur. Mi se pare trist și periculos ce se întâmplă, mi se pare jalnic că lucrurile se derulează sub ochii noștri cu viteză, dar cred – sper – că unele lucruri/unii oameni nu vor fi de înlocuit niciodată. E vorba aici de mult mai mult decât de pierderea unui loc de muncă, de dispariția unor ocupații.
Văd deja biografii de scriitori scrise cu IA pe paginile unor librării online de mâna a șaptea, și sunt niște fantasmagorii acolo, turnate în serie, ca de-o minte bolnavă. Unii râd, li se pare amuzant, le postează distrați pe rețele. Acolo nu e un defect ca un nod pe dosul țesăturii, ci toată țesătura e un mare defect. Deocamdată! În curând, asemenea texte „de laborator“ vor apărea în lecțiile elevilor, așa cum apar acum biografiile scriitorilor copiate cuvânt cu cuvânt de pe Wikipedia. Cum ne oprim din hrănit monstrul? Întreb și eu, fiindcă nu știu.
Mi se pare că un lucru pe care societatea economică nu-l înțelege e că pentru a traduce ai nevoie de timp: nu e o slujbă mecanică, nu e dactilografiere, intri la propriu în mintea altui om și îi dai voce în limba ta. Care este relația ta cu plata oferită traducătorilor? Dar cu respectul față de traducători?
Eu trăiesc exclusiv din drepturi de autor de mulți ani. Când am început să traduc, lucram ca jurnalistă, eram angajată la un cotidian național și colaboram în vreo cinci locuri. Scriam articole pe teme culturale din Sibiu. După criza din 2010, multe ziare și-au desființat pagina de cultură, pe noi ne-au trimis acasă de pe o zi pe alta, iar eu am decis atunci să renunț și la celelalte colaborări cu presa. De fapt, mi-era tot mai greu să traduc și să fac și teren pentru articole. Traduceam Beckett. Era extrem de solicitant, uneori înaintam cu un paragraf pe zi. Era o perioadă când tarifele erau mult mai mici ca acum. Am renunțat la meseria mea (lucram în presă din 1996) ca să traduc. Și s-a dovedit până la urmă cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, deși au urmat ani extrem de dificili; nu vreau să-mi amintesc decât frumusețea – care înseamnă cărțile născute atunci.
Acum e totuși altfel. Tarifele sunt ceva mai bune, însă pentru independenți supraviețuirea e grea. Când trăiești doar din traduceri, trebuie să lucrezi carte după carte, fără încetare, ceea ce eu nu mai fac, te distruge. Pot traduce o carte sau două pe an. Există acel plafon: dacă ești sub el, nu plătești contribuțiile, dar rămâi neasigurat la sănătate și fără vechime la pensie; dacă ești peste, ești bun de plată, iar suma anuală e enormă (cam 2500 de euro, adică echivalentul a 600-1000 de pagini traduse – ca să achiți contribuțiile pentru salariul minim pe economie înseamnă să dai tot ce-ai primit ca plată pentru două-trei cărți traduse!). Eu supraviețuiesc fiindcă și scriu. Nu aș putea renunța la tradus, din tot ce-am lucrat e ocupația care mi se potrivește cel mai bine și care-mi aduce cele mai multe bucurii. Din păcate, doar din asta nu se poate trăi, deși e o meserie solicitantă, care nu doar că-ți ocupă toată ziua, dar unde nu ai nici weekend-uri, nici concedii plătite. Ani la rând am tradus așa, fără duminici libere, fără vacanțe.
În Piatră și umbră, Avdo remarcă la un moment dat: „Am reușit să am un singur prieten bun în toată viața, ce om fericit sunt.“ Sunt posibile, în opinia ta, prietenii literare în lumea de azi?
Da, da, da. Unul sau doi am și eu. Poate chiar trei. Sunt oamenii cu care te împrietenești chiar datorită cărților și sunt cele mai prețioase prietenii, care durează, fiindcă au ceva esențial la bază. Nu cred în grupuri, în găști, resping orice discuție de felul acesta, cred că toți suntem singuri, dar cred în prietenia pe viață între doi oameni uniți de pasiunea asta, cea pentru cărți. Și mai cred în scrisori.
Într-un newsletter, scriitorul dominican-american Junot Díaz povestește cum, pe când era un scriitor tânăr, a întâlnit-o pe Octavia Butler și, emoționat, i-a spus că are de gând să-i fure tehnica fabuloasă pentru propriile texte. Păstrându-și expresia neperturbată, cu ochi blânzi, ea i-a spus: „De ce să furi, când poți să-ți arăți respectul?“ Ești vreodată tentată „să îți arăți respectul“ față de textele celor pe care îi traduci?
Suntem cu toții îndatorați scriitorilor pe care i-am citit, suntem alcătuiți din lecturile noastre, la fel muzica, teatrul, filmele, pictura, tot ce-am văzut, tot ceea ce consumăm ne alcătuiește. Sigur, când traduci riști să fii foarte tare îmbibat de ideile și stilul unui autor, mai ales dacă îți petreci nu luni de zile, dar ani cu opera lui. N-ai decât să te plimbi, să cânți, să te duci la teatru, să te uiți la frunze și la păsări, să ai răbdare, ca să-ți reauzi vocea iarăși. Se decantează totul, se așază. Cu puțin noroc, păstrezi de la acel autor ceva, ceva ce-ai învățat, dar îți vei scrie propria poveste, în propriul tău stil. Cel mai important lucru în literatură este să fii original.
Scrii roman, proză scurtă, literatură pentru copii, chiar și biografii romanțate. De ce una și de ce cealaltă? Mi se pare că te miști cu foarte multă naturalețe în toate genurile.
Scriu povestea de care sunt îndrăgostită, de fiecare dată. Iar povestea își cere singură nu doar stilul, dar forma în care să fie spusă. Eu cred că am început cu proză scurtă fiindcă veneam dinspre jurnalism, scrisesem atâta amar de vreme la ziar și revistă. Apoi am trecut la roman, apoi s-a întâmplat să scriu și pentru copii – ușor, ca în joacă, dar o joacă dorită și mult amânată –, iar o biografie romanțată am scris la invitația redactorului șef al Polirom, Adrian Botez, însă tot alegându-mi singură personajul, un om cu care simțeam că am ceva în comun și a cărui poveste îmi doream s-o documentez pe îndelete. Dar eu nu le văd puse neapărat în cutii separate, deși sigur că etichetele există – însă ele există cumva pentru mai ușoara manevrare din afară. Pentru mine, scrisul e scris și atât. Caut o poveste de care să mă îndrăgostesc, pe care să am nevoie să o spun și care să mă facă să vreau să trăiesc în ea pentru o vreme. Cât mai mult, dacă se poate. Apoi, povestea își cere felul în care să fie spusă. Că apare după aceea într-o colecție sau alta, că e o poveste cu o librăreasă în anul 1983 sau cu un condor imaginar asta e… altă poveste. Dar înainte de toate e un text, aici, crescând sub ochii mei, ieșind din mintea mea, însoțindu-mă zi de zi și ajutându-mă să trăiesc.
Pentru mine scrisul e doar clipa prelungă (luni, ani) în care trăiesc acolo, în lumea imaginată, devenită singura mea realitate. Chiar cred că toate cărțile mele sunt înrudite între ele, fiindcă se hrănesc din aceeași rădăcină și că, dacă le-am șterge copertele și le-am așeza într-un șnur, ca să poate fi citite la rând așa, albite de orice etichete, ar alcătui o lume coerentă, unde există un pic de cer, un pic de pământ, unde ceea ce e pentru copii poate fi și pentru adulți, iar ceea ce e pentru adulți se apleacă cu tandrețe spre copilărie și joacă.
Cum ai învățat să scrii? Sunt necesare cursurile de creative writing?
Scriind.
Citind.
Și trăind.
Dar nu știu, de fapt, dacă scrisul se învață. De la altul, în nici un caz.
Cred mai degrabă că scrisul se naște din sine, evoluează, se duce mereu mai departe sau în altă parte, e un proces continuu, ca să scrii trebuie pur și simplu să scrii.
În redacții, vreme de mulți ani am dat teme redactorilor și-am corectat textele lor. Am discutat în ședințe unde se citeau cu voce tare două texte pe zi, un reportaj și o știre. Am scris, la rândul meu, mult, mai ales din Sibiul cultural. Știu din aceste redacții că unii evoluează fantastic, dar alții nu se schimbă aproape deloc, pur și simplu nu pot. Ține în primul rând de fiecare om propria sa evoluție.
Cred că scrisul de literatură nu se învață. E ceva foarte intim, e o muncă a singurătății, un antrenament al gândului și al vocii, o permanentă căutare. Mai mult, literatura e o zonă în care ceea ce unii ar numi „greșeală“ alții ar numi „originalitate“. Nu cred în încercările de corectare a abaterilor – exact din ele se poate naște ceva special.
Nu, nu cred în cursurile de scriere creativă. Am fost la câteva ateliere, când am fost invitată, dar de câțiva ani nu mai merg. Pentru că nu cred în așa ceva și nu pot să mint. Cred în săparea propriului drum, cu devieri, cu greșeli, cu ocolișuri adesea dureroase. Ocolișurile astea fac totul. Cred în drumul greu.
Și din povestea librăresei Silvia Albu, și din a condorului Isidor, și din prozele scurte din Quilt răzbate multă seninătate dincolo de durere. Care este cel mai important lucru de care ți-ai dat seama scriind?
E ceva esențial strecurat aici, în întrebarea ta aparent simplă. Da, îți dai seama de niște lucruri scriind. Punând în cuvinte, înțelegi mai bine. Lucrez acum la o carte care chiar din perspectiva asta e prețioasă pentru mine: pentru că scriind, am senzația că înțeleg. O să te rog să rămânem la atât, n-aș dilua lucrul ăsta micuț, dar prețios.
Cum îți influențează locul – orașul, pentru că ai locuit în mai multe orașe, dar și spațiul în sine – scrisul?
Enorm. Sunt extrem de atașată de locul în care trăiesc. Din fiecare ruptură, din fiecare loc pe care a trebuit să-l părăsesc s-a născut o poveste. Despre marginea Piteștiului, unde-am copilărit, am scris și încă scriu. Despre marginea Sibiului, de unde-am plecat convinsă că fac o greșeală, am scris în Hibernalia și Simfonia animalieră. Despre București scriu în Quilt. Fiecare loc în care trăim devine o prelungire a ființei noastre. Eu iau în posesie străduțe, curți, colțuri de parc, floră și faună, le impregnez cu pașii și cu privirea mea… De cele mai multe ori, scriu despre întâmplări imaginare, cu personaje imaginare, însă plasate în locuri adevărate – pe care le reînsuflețesc astfel, fiindcă ele în realitate nu mai există, le-am pierdut pentru totdeauna, s-au dus.
În această lume hipertehnologizată, mai are literatura ca artă un viitor?
Cât timp vor trăi oamenii, literatura va exista.
Poveștile există de când ne adunam în jurul focului, omul are nevoie de poveste. Refuz să fiu prăpăstioasă, deși nu mă dă afară din casă optimismul. Și câtă vreme va fi nevoie de poveste, va fi nevoie și de povestitori.
Am trăit deznădejdea lipsei de sens a scrisului în primele luni de pandemie. Mi-am dat seama apoi ce se întâmpla: era senzația acută că nu mai există viitor. Când mi-am revenit, și-a revenit și scrisul. Și a venit la pachet cu un soi nou de curaj, pe care nu-l aveam înainte.
Dar mai e ceva: primul om care are nevoie de poveste e chiar povestașul. Dacă e adevărat că scriem în primul rând pentru noi înșine – și eu știu că așa este –, înseamnă că n-ai nevoie decât de un singur om care să te asculte, și acela ești tu. Te așezi și îți scrii.
La începutul discuției, îmi spuneai că jurnalismul este în comă. Tu vii din acest domeniu, ai fost tu însăți jurnalistă, așa că sunt curioasă de ce crezi asta. Cum crezi că se va schimba peisajul cultural în România în următorii ani? Atât din punct de vedere al administrației statului, cât și al cititorilor sau al pieței editoriale.
Mă uit în primul rând la cum s-a schimbat în ultimii aproximativ zece ani. Se tot punea întrebarea dacă va muri cartea de hârtie, însă nu cartea a murit, au murit ziarele. E o pierdere importantă. Ziarul ca obiect, cel cu care oamenii își începeau de atâta amar de vreme diminețile, ca să se informeze și ca să se delecteze, aproape că nu mai există. Odată cu el, a murit un obicei, o obișnuință. Paginile de internet care ni se propun ca alternativă sunt cel mai adesea o glumă, pare că nimănui nu-i mai pasă de greșeli, nici n-aș ști de unde să încep să vorbesc. S-a vorbit mult în această perioadă despre asta, tocmai a trecut un nou val care-a înghițit o bucată de presă scrisă, sunt oameni care definesc lucrurile astea foarte bine, dar la ce bun? Se pare că distrugerea nu poate fi oprită. Am vorbit și un pic mai devreme despre asta, despre cum cultura a fost sacrificată prima, acum mai bine de zece ani. Dar uite, aș putea saluta aici apariția revistei Matca. Chiar că e o mișcare împotriva curentului.
Apropo de cultura anulării (cancel culture), dar și de jurnalism, un scriitor chiar trebuie să fie văzut de public, interogat de jurnaliști? Trebuie neapărat să își explice de ce-urile?
Am învățat greu, pe propria piele, că e de-a dreptul nociv să explici ce ai scris. Decât să explic ce și de ce am făcut într-o carte, prefer să mai scriu încă una.
Între scris și explicația scrisului e distanța dintre o căprioară vie mergând printr-un crâng de mesteceni și imaginea căprioarei, țesută pe-o carpetă și prinsă în cuie pe perete.
Care e cel mai mare risc (salt în gol) pe care ți l-ai asumat scriind?
În perioadele când nu am scris am fost cel mai aproape de saltul în gol.
Ce te mișcă atunci când citești, ce anume face să fie o poveste extraordinară?
Emoția.
Dincolo de poveste, de stil, dacă nu îți stârnește emoție, o carte (și orice operă artistică) e moartă, rămâne doar o înșiruire de cuvinte pe hârtie. Iar emoțiile pot fi de atâtea feluri.
Originalitatea.
Senzația de autentic, de viu, chiar și când absolut totul e inventat. Să întinzi mâna, să atingi și să rămâi cu vopsea proaspătă pe degete.
Ce personaje te locuiesc acum?
Lucrez la un roman cu al cărui proiect am câștigat o rezidență FILIT. Atunci, în septembrie 2017, la Iași, am scris un pic, vreo două capitole (rezidențele ajută la începuturi și finaluri), și-am continuat să scriu de atunci an de an. Între timp am publicat alte cărți, dar la romanul ăsta revin mereu, e un fel de casă în care locuiesc și la care revin periodic, adăugând câte o cameră, o piesă de mobilier, o vază, un gard, o pisică sub o tufă de leuștean. De fiecare dată senzația că e gata, de fiecare dată pusul deoparte pentru a fi reluat după o vreme. Nu știu când o să-l public, nici dacă o să-l public, e dovada limpede că scriem în primul și-n primul rând pentru noi înșine: o nevoie mult mai importantă decât publicarea.
Aș vrea să închei cu un vers-întrebare din „Poem 133: The Summer Day“ al poetei Mary Oliver: „Tell me, what is it you plan to do/with your one wild and precious life?“
Dragă Cristina, mulțumindu-ți, o să închei cehovian: „Ce să-i faci, trebuie să trăiești! Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un șir lung, lung de zile, de seri nesfârșite (…). Ne vom odihni! Ne vom odihni!“
Credit imagine reprezentativă: Andreea Mitran
