Alejandra Martínez de Miguel (Madrid, Spania, 1994) a făcut studii de actorie și psihologie (specialitatea sexologie) și până în prezent a publicat două cărți de poezie: Báilatelo sola și Al cuerpo de una mujer. Vicecampioană la concursul național de Slam Poetry de la Madrid și finalistă la concursul mondial de Slam Poetry de la Paris.
***
Aici
– lângă răsadurile gata de plantat –
există ceva ce încolțește din centrul corpului meu
Aici
– smulgând florile moarte –
există groaza de o ofilire fără nume
Aici
– privind marea ca și cum nu aș merita –
există dureri care scad când scriu
Aici există o fetiță care plânge într-un ungher din camera ei aici există o mamă a cărei fetiță plângea într-un ungher din camera ei aici există o bunică a cărei fetiță nu a plâns pentru că nu a putut a cărei mamă nu a știut că versurile astea vor fi și ale ei pentru că nici nu știa să scrie aici e un nume care e al meu dar înainte a fost al bunicii mele aici există dureri adânci spaime concrete femei care umblă neîncetat femei care adăpostesc femei femei care se distrug fără să știe că se îngrijesc de cele sfinte care nu știu unde le este locul dar îl caută aici e o fată într-un salon de spital nu înțelege de ce atâția oameni se uită la vulva ei aici e o vulvă care nu înțelege de ce fetița asta se uită la ea aici e o oglindă un pat o pernă un ungher un stomac o scară o femeie jinduind după un foc care să cuprindă patul străin un plânset care înțeapă ochii ca niște cuie o melodie care răsună și face dușumeaua să vibreze aici femeile umblă dezbrăcate ca pe cai numai că ele merg pe jos părul lor lasă dâre de petale
aici există numai dorință
***
Imaginează-ți un corp gol
care coboară treptele unei faleze
șovăie, amuțește
și, în timp ce din gât îi țâșnește un țipăt de fetiță, se aruncă în ocean
Imaginează-ți cum se scufundă
cum peștii din jur se împrăștie în adâncimea apelor
care se deschid pe măsură ce acest corp înaintează
Un corp care nu atinge fundul apei învăluit într-un strat albastru
albastru închis unde lumina nu străbate
Imaginează-ți același corp încercând să iasă
cățărându-se printre bulele de apă
împingerea, prima gură de aer
junghiul rece dintr-un cinșpe decembrie sărind în Atlantic
Un corp fragil, fără soare
Corpul unei femei care, la kilometri de casa ei, goală și înghețată
sare pentru ca albastrul apelor să o înghită și să o înapoieze
ca să se facă una cu apa
și timp de trei secunde
să nu mai fie corpul acela
să nu mai fie femeia aceea
să nu mai fie nevoită să țină cont de ea
***
În pântecul meu de femeie care ar putea fi mamă
e un nod care visează
să ajungă scară.
Am avut nevoie de timp
timpul exact precis necesar
timpul de care un corp care se naște
are nevoie pentru a privi fără vină
corpul care l-a născut.
***
Eu. La șase șapte opt ani. Și la cinșpe.
Eu. Mititica Ale. Micuța Ale. Eu cântărind la fel ca atunci. Eu cu niște
mâini minuscule și părul lung.
Alejandra. Slăbuța Alejandra
cu treningul de catifea verde
cu salopeta de pânză, cu chiloții îmbibați.
Eu. Minusculă. Paralizată în cel mai întunecat ungher din camera mea,
cu gura deschisă,
fără să pot striga.
Eu. Ale de șase, șapte, opt ani. Împietrită de teamă.
Eu. Acum. În plin soare, cu pizda sângerând, intru în camera mea
mă uit la ungherul întunecat, îmi aprind o țigară.
Vai, Ale a mea, câtă suferință.
Suferința mea suferițucă suferința.
Suferința mititică. Suferința mică. Slăbuța suferință.
Iată cum izvorăște, cum udă țigara, cum inundă cel mai întunecat ungher
al camerei mele.
Privește, privește
privește-mă, mamă,
uite cum îmi pun fundul meu de fetiță
pe caldarâmul podului Toledo unde am sângerat când am fost mică.
Privește, mamă,
privește-mă, mamă,
uite cum plâng pe mine,
uite câtă suferință mă inundă cu totul. Uite cât de mare m-am făcut, mamă.
Eu. Ale cea mare, Ale cea mică. Ale cu fundul rece pe pietre
cu chiloții îmbibați de sângele de fetiță.
Eu. Cu douăzeci de ani mai mult. Privind, intrând în cel mai întunecat ungher din camera mea.
Boceală curată.
Eu. Mică. Foarte mică, micuță, mititică, minusculă, slăbuță.
Micuța Alejandra supărată, cu fundul înghețat de la statul pe pietrele
reci.
Eu. Intrând ca să-mi spun ceva fără să știu prea bine ce. Strigând după mama, în somn.
Eu apucând o mână pitică așezându-mă la marginea ei
neștiind ce să zic, șovăind la fiecare mișcare, ca o oglindă, dar pe dinăuntru.
Cuvântul nu-i destul.
Eu. Ale cea mare. Privind cu toată duioșia de care sunt în stare.
Brusc admit. Sângele inundând camera. Camera inundând corpul.
Roșu-închis ca hainele țigăncii cu care visez. Îmbibate cu teamă, luând din greutate.
Privește, mamă,
privește-ne, mamă,
am ieșit din corpul tău.
***
Interesantă modalitate – poezia – de a găsi centrul corpului în ceva atât de concret
cum este cuvântul.
Până la urmă, care-i decizia ta, Alejandra?
Un corp care în sfârșit își șoptește:
dincolo de vină mai este ceva
Imagine reprezentativă: Franz Kline
