Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilăria mea, mă gândesc și la acea după-amiază în care am văzut, pe o casetă VHS, dublat de Irina Margareta Nistor, Jurassic Park. De obicei când se întorcea de la București, din delegații, tata aducea câte o astfel de casetă, puricoasă, întunecată și cu sonor prost, cumpărată de la speculanții care-și întindeau măsuțele pliabile la intrarea în Pasajul Universității. Pentru copilul care colecționa dinozauri de plastic, trimiși de mătușile și unchii stabiliți în Occident, și care o vară întreagă strânsese bănuții pentru eugenii, înghețată sau gumă de mestecat pentru a-și cumpăra splendida Carte despre dinozauri și alte animale preistorice de Philip Whitfield, o enciclopedie Macmillan publicată la noi de Hungalibri, pelicula lui Spielberg a fost magie pură.
Legendarul Spielberg, un visual storyteller în pragul apogeului, în deceniul în care avea să regizeze Schindler’s List și Saving Private Ryan, reușise un film cum nu mai fusese făcut vreodată. Nu doar că avea să doboare toate recordurile, dar avea să devină un clasic al cinematografiei, ceva greu de închipuit astăzi pentru ceea ce e, în esență, un horror în care niște oameni sunt vânați de niște animale preistorice. Scene și replici memorabile, care s-au cimentat în pop culture, personaje rămase celebre, efecte speciale cum nu se mai văzuseră și monumentala coloană sonoră compusă de John Williams. Tiranozauri, velociraptori, brahiozauri și triceratopși aduși în fața ochilor noștri uluiți, de puteai să juri că-s vii, chit că astăzi știm că nu arătau chiar așa.
Sigur, nici una dintre continuări nu s-a ridicat la nivelul acela, nici măcar cea regizată de însuși Spielberg. Influența acestuia a rămas însă pregnantă în tot ce a urmat, pleiada de filme care n-au preluat doar elemente din primul, ci și din alte producții spielbergiene, precum Jaws sau Indiana Jones. În 2015, Jurassic World venea cu câteva idei noi și promitea să aline dorul de dinozauri. Cu o distribuție neinspirată și cu un scenariu scârțâitor, n-a reușit decât să-i amăgească pe fanii originalului, care s-au îmbulzit la casele de bilete. Dan Murrell de la Fandom Entertainment a declarat atunci că păstrând același scenariu, dar tăind 100 de milioane de dolari din buget și dându-i titlul Escape from Dinosaur Island, ai fi obținut un film straight-to-video.
Am citit romanul lui Crichton târziu, dintr-un soi de nostalgie, căci nu sunt un fan al scriitorului american. Nu m-am obosit cu Lumea pierdută din 1995, scrisă la insistențele lui Spielberg, ca să aibă material pentru un sequel. Am citit totuși Lumea pierdută a lui Sir Arthur Conan Doyle (tradusă și ca O lume dispărută), care mi s-a părut infinit mai fascinantă, ținând cont că a fost publicată în 1912 – în 1925 apărea deja o ecranizare, în regia lui Harry O. Hoyt și cu Wallace Beery în rolul profesorului Challenger. Dinozaurii erau însă prezenți de ceva vreme în literatură – Dickens îi amintește în Casa umbrelor, publicată în 1853, Jules Verne ni-i propune în O călătorie spre centrul Pământului, în 1864, la fel și Edward Douglas Fawcet, fratele celebrului explorator Percy Fawcett, în Swallowed by an Earthquake, 1894.
E de înțeles fascinația pe care o nutrim pentru dinozauri și lumea lor. Încă sunt de actualitate, ținând cont că n-au trecut nici două sute de ani de la primele studii și constant aflăm lucruri noi. Până în zorii epocii moderne, fie nici nu știam că existaseră, fie atribuiam oasele lor unor alte animale cunoscute, asta dacă nu credeam din capul locului că aparținuseră balaurilor din legende. O lume de a o bogăție fabuloasă – în jur de 1000 de specii au fost descoperite până acum și avem toate motivele să credem că multe altele așteaptă să fie scoase la lumină. Din nou, e de înțeles de ce, cu toate că nu m-am dat în vânt după trilogia Jurassic World, încă fug la cinema când apare o nouă continuare.
Așa am făcut și cu Jurassic World Rebirth și trebuie să recunosc că nu-mi pare rău. Scarlett Johansson și Mahershala Ali sunt mult peste Bryce Dallas Howard și Chris Pratt, dar nici unul dintre noile personaje nu va fi vreodată ținut minte ca Ian Malcolm sau John Hammond, nici ca Muldoon sau măcar ca Nedry. Câteva thrills, încercări de one-liners memorabile și tentative de a construi o backstory care să rotunjească personajele, multe clișee. Senzația că filmele Jurassic World devin încetul cu încetul kaiju movies, ca Godzilla sau Pacific Rim. În același timp, peisaje frumoase, câteva făpturi interesante – printre care și un quetzalcoatlus care și-a făcut cuib într-un templu părăsit închinat zeului Quetzalcoatl și un dinozaur mutant care aduce vag cu un xenomorf gigant –, muzică de Alexandre Desplat, cu multe preluări din John Williams. Per total, m-am declarat satisfăcut, căci pare să mai dăinuie ceva magie.
Jurassic Park rămâne inegalabil treizeci de ani mai târziu. Nimeni nu poate contesta asta. Totodată, nimeni nu se duce la un astfel de film așteptându-se la o capodoperă. Mergi, cred, pentru copilul de odinioară, care uneori se arată incredibil de ușor de mulțumit. Ca nostalgic incurabil, sufăr de Spielberg blues, cu tot ce a însemnat era aceea vrăjită, mă gândesc și acum la acea enciclopedie Macmillan pe care am rătăcit-o și acum n-o mai găsesc în niciun anticariat, la dinozaurii din care nu mi-a rămas decât unul, un plateozaur portocaliu, bătrân de decenii, care se odihnește într-o cutie în camera copiilor. O să merg să văd și următorul Jurassic Whatever și următorul și următorul, până când eu însumi o să fiu un dinozaur bătrân, și de fiecare dată o să mă întorc în acea după-amiază când tata a revenit de la București cu o casetă video în servietă.
