Hofburgul era plin de viață și comunica excelent cu lumea reală. Porțile palatului nu erau ferecate, așa încât vienezii aveau mereu acces pe domeniul imperial. Orice copil știa în spatele căror ferestre lucrează și se odihnește împăratul. Cine intra pe timp de zi, nimerea într‑un adevărat vârtej. Funcționarii goneau cu dosare sub braț dintr‑o cancelarie într‑alta, servitorii în livrea alergau prin curte cărând găleți cu apă sau tăvi pline cu de toate, trăsurile se opreau sau porneau la drum. Căruțele pline ochi cu marfă blocau căile de acces și provocau un noian de vorbe de ocară rostite atât de căruțași, cât și de pietoni. Întreaga societate habsburgică era reprezentată la curte. Prim‑ministrul (Ministerpräsident) și membrii cabinetului vizitau săptămânal palatul, în vreme ce furnizorii agreați de curte veneau zilnic. Gentilomii din aristocrație traversau călare curțile interioare în drumul lor spre hipodromul din Prater, bonele familiilor înstărite împingeau cărucioarele cu copii prin Burggarten, menajerele și slujitorii palatelor din apropiere se întorceau cu cumpărăturile făcute în Naschmarkt și Fischmarkt.
În centrul acestui furnicar bătea inima imperiului: era locul de unde împăratul Franz Joseph ținea în mâinile lui destinele a cincizeci de milioane de supuși. Curtea nu era doar scena activității sale protocolare – spre exemplu, locul unde îi primea pe noii ambasadori sau depuneau jurământul membrii guvernului –, ci și căminul lui. Fie că se afla în Hofburg, în Schönbrunn sau la Budapesta, oriunde mergea împăratul, curtea îl urma. Microcosmosul curții era de neconceput fără Franz Joseph, însă împăratul nu putea avea o curte în lipsa oamenilor care o alcătuiau. Împreună cu funcționarii și mulțimea servitorilor, împăratul forma o comunitate de destine. Membrii acesteia conviețuiau în strânsă legătură, deși făceau parte din pături sociale diferite. Autonomia curții era evidentă nu în ultimul rând prin subiectul loialității membrilor ei. Cu toții slujeau împăratul, nu statul, deși, de jure, puterea exercitată de împărat asupra curții era conferită de statutul său de șef de stat. El le garanta în schimb respectarea tuturor privilegiilor vechi de secole. Cât timp împăratul era în funcție, erau asigurate atât securitatea, cât și funcțiile membrilor curții.
După micul‑dejun, Franz Joseph suna clopoțelul pentru a‑l chema pe aghiotantul său de escortă (Flügeladjutant), contele Heinrich Hoyos, care aștepta acest moment în anticamera apartamentului imperial încă de la ora trei dimineața, cu capul în mâini și încercând să mai prindă un pui de somn. La auzul clopoțelului, sărea ca ars în picioare, își aranja freza, sălta mapa de corespondență și intra în mare grabă la împărat. Aghiotanții își începeau ziua de lucru chiar mai devreme decât împăratul. Oricât de onorantă ar fi fost această funcție, programul de lucru foarte matinal îi punea totuși în dificultate pe mulți dintre ei. Trebuiau să se strecoare pe întuneric în birouri, întâlnind cel mult ușierii somnoroși sau adormiți, și acolo să aștepte momentul convocării de către superiorul lor. Primele șase luni erau întotdeauna cele mai dificile. În primele luni de serviciu, contele Hoyos îi scrisese zilnic soției despre oboseala covârșitoare și despre chinurile îndurate în serviciul bătrânului împărat, trebuind să se trezească la ora 2:30 și să aștepte în frigul anticamerei apariția servitorilor însărcinați să aprindă focul.
Devenise o tradiție ca aghiotanții, al căror număr varia de regulă între trei și șase, să‑și facă stagiul la curte prin rotație. Militarii erau aleși din rândurile fiecărei aripi a armatei imperiale după criteriul destoiniciei, selecția finală aparținând împăratului. După ce Franz Joseph numea patru, aceștia își începeau stagiul de doi sau trei ani, urmând să și‑l petreacă în imediata apropiere a împăratului. Rolul aghiotanților nu era doar de a‑l însoți pe împărat, căci în responsabilitatea lor intra și schimbul de documente personale dintre Ministerul de Război și împărat. Când împăratul suna clopoțelul, aghiotantul de serviciu îi aducea mapa cu documentele trimise de minister cu o seară înainte și returna ministerului pe acelea pe care Franz Joseph le parcursese deja.
Apoi, Flügeladjutant‑ul revenea la biroul lui, consulta lista audiențelor și aștepta sosirea primului interlocutor. De regulă, cel dintâi pe listă era medicul personal al împăratului, care venea zilnic pentru o discuție matinală. Deoarece împăratul era sănătos‑tun, această scurtă conversație se substituia unui consult amănunțit.
După medic, urma prim‑aghiotantul general: contele Eduard Paar, aflat în funcție de mai multe decenii. Formal, Paar era superiorul corpului de aghiotanți, dar avea mai degrabă rolul de consultant al împăratului. În funcția lui activă de general, era subordonat Ministerului de Război, deci pe hârtie nu aparținea de curte, însă era nelipsit din cotidianul acesteia. Deși contelui Paar nu îi revenea nicio altă însărcinare importantă în afară de coordonarea stagiilor aghiotanților, împăratul nu voia sub nicio formă să renunțe la vizitele lui.
Contele Paar era un om calm și echilibrat. Îl însoțea pe împărat în călătorii, în ieșirile lui zilnice și la toate festivitățile. Întreaga lui existență era dedicată lui Franz Joseph, îmbătrânise alături de împărat și devenise un confident patern pentru tinerii militari de la curte. Era unul dintre puținele personaje de la curte pe care contemporanii nu îi puteau vorbi de rău. Calm și înțelegător în judecată, contele iradia o serenitate stoică și își păstra imparțialitatea chiar și în fața împăratului. Paar fluiera încontinuu, ceea ce în sine nu se cădea a se face în nicio împrejurare în prezența împăratului, însă Franz Joseph era atât de obișnuit cu el, încât nici nu‑i mai remarca fluieratul. Aghiotantul general mai și fuma deosebit de mult în preajma împăratului. Umplea de fum întreg compartimentul de tren pe care îl împărțea cu el și nu puțini curteni spuneau cum din afară nu puteau distinge unde ședea împăratul și unde Paar. Dar împăratul nu se sinchisea. Atât timp cât nu trebuia să renunțe la prezența iubitului lui conte, nu îl deranjau nici fumul, nici fluieratul. Invariabil, vizita zilnică a lui Paar era de scurtă durată. După el, urma imediat marele maestru al curții (Obersthofmeister). Principele Alfred Montenuovo se înfățișa împăratului în uniforma lui plină de șnururi și medalii.
Marele maestru al curții, figură proeminentă și administrator al curții, era maestrul de ceremonii și se îngrijea de toți vizitatorii și toate aparițiile publice ale împăratului. Ținea cheltuielile curții sub o strictă observație, cu un ochi căruia nu îi scăpa nimic, comanda întreg personalul, răspundea de siguranța curții și era singurul care îl putea suplini în mod oficial pe împărat. Funcția de Obersthofmeister era rezervată descendenților familiilor princiare, deoarece reprezenta rangul cel mai înalt al curții, mai înalt decât al oricărui alt aristocrat. Orice personalitate de o extracție dinastică mai modestă ar fi destabilizat ierarhia rangurilor existentă, iar împăratul detesta orice complicație a sistemelor consacrate.
Principele (Fürst) Montenuovo zăbovea foarte puțin la Franz Joseph, deoarece nu trebuia să clarifice toate punctele de pe agenda zilei în scurta audiență matinală. Era singurul îngăduit să intre neanunțat la împărat. Dacă dorea o întrevedere cu împăratul, era îndeajuns să se prezinte în fața ușierilor, ceea ce în mod normal nu le era permis decât celor mai apropriați membri ai familiei lui Franz Joseph, dar chiar și aceștia nu se încumetau să apară fără a fi chemați decât în situații extreme. De obicei, îl întrebau pe principele Montenuovo dacă puteau să vină.
Principele Montenuovo era deja al patrulea mare maestru al curții lui Franz Joseph, o situație datorată îndelungatei vieți și domnii a împăratului, deoarece funcția de Obersthofmeister era una pe viață. Împăratul supraviețuise celor trei mari maeștri ai curții anteriori, deși doi dintre ei fuseseră mai tineri decât el. În cursul domniei sale de 68 de ani, Franz Joseph a supraviețuit majorității demnitarilor de la curte. De regulă, se obișnuia repede cu schimbările, totuși pierderile unora dintre apropiații săi l‑au marcat din plin. Pe primul său Obersthofmeister, principele Karl Liechtenstein, a fost nevoit să îl trimită la pensie cu mai mult de 50 de ani în urmă. Liechtenstein a fost cel mai paternal mare maestru al curții. Nu avusese nicio realizare de vârf cât timp fusese în activitate, dar reușise să împace nevoile unor simpli servitori cu măsurile stricte de austeritate cerute de curte.
Urmașul său, prințul Konstantin zu Hohenlohe‑Schillingsfürst, a fost cel mai important dintre marii maeștri ai curții. Nimeni nu și‑a putut explica de ce împăratul numise în cea mai importantă funcție de la curte pe acest mărunt aghiotant fără experiență curtenească și, pe deasupra, aristocrat german, nu austriac, și asta imediat după înfrângerea suferită în fața Prusiei. Să fi fost vorba de un mesaj politic? După Königgrätz, Austria fusese exclusă din Confederația Germană (Deutscher Bund) la insistențele Prusiei, unul dintre cei mai vocali susținători ai măsurii fiind chiar fratele lui Hohenlohe, pe atunci prim‑ministru al Bavariei. Nici nu mai contează dacă împăratul a vrut să demonstreze prin numirea unui principe german că încă se considera în tradiția Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană sau dacă pur și simplu a recunoscut instinctiv capacitățile lui Hohenlohe, cert e că noul Obersthofmeister s‑a dovedit a fi cel mai mare câștig al curții din întreaga domnie a lui Franz Joseph.
Hohenlohe a condus curtea într‑o nouă epocă. A modernizat, a pus curtea pe picioare din punct de vedere financiar și a renunțat la tradițiile depășite. Cine voia să facă o carieră la curtea condusă de el trebuia să lucreze și mult, și bine. I‑a trimis la pensie sau i‑a ignorat cu sânge rece la promovări pe toți funcționarii vechi și încărcați cu distincții care nu mai dădeau randament. În schimb, a adus la curte oameni simpli, dar temeinic școliți și muncitori. Hohenlohe a fost primul care a permis copiilor de țărani accesul la funcțiile‑cheie ale curții. A atras cei mai promițători angajați ai prietenilor săi – familii aristocrate ca Schwarzenberg, Liechtenstein sau Wilczek –, tineri cărora le fuseseră finanțate studiile pe baza abilităților lor înnăscute, în timp ce părinții lor nu de puține ori rămăseseră la munca câmpului. Hohenlohe a adus un val de sânge proaspăt la curte, aplicând criteriul meritocrației și nu al relațiilor familiale. Nu a făcut niciun compromis în viziunea sa de a conduce. Măsurile lui de austeritate au fost respectate cu strictețe și toate intervențiile făcute la împărat de către demnitarii nemulțumiți de ele l‑au lăsat indiferent. N‑a căutat să fie plăcut de alții, ci doar să facă din curte o întreprindere de succes.
Imagine: Franz Josef, Bad Ischl, 1914, © Robert Hunt Library Mary Evans
