În volumul Între margini, Elena Ferrante scrie: „Oricine are ambiții literare, știe bine că din viața vie provin micile și marile motive care îndeamnă mâna să scrie: mania de a vorbi despre chinul iubirii, chinul existenței, angoasa morții, nevoia de a îndrepta omenirea, care e toată strâmbă; căutarea unui nou etos care să ne remodeleze; urgența de a da voce celor umiliți, de a dezvălui puterea și atrocitățile ei; necesitatea de a profeți nenorociri, dar și de a proiecta lumi fericite dintr-un viitor incert“. (E. Ferrante, Între margini, Pandora M, 2024, p. 62). Dar mai ales, faptul că „scrisul înseamnă să intri de fiecare dată într-un cimitir nesfârșit unde fiecare mormânt așteaptă să fie profanat“ (p. 64).
Hotărându-mă să scriu despre „portretul artistului în tinerețe“, am ales firele a trei scriitoare care m-au ghidat în ultima vreme, prin intermediul unor afinități disparate, înspre meditațiile asupra actului scrisului (Elena Ferrante, Nancy Huston, Ingeborg Bachmann). Scriitoare provenind din zone culturale diferite pe care le-am ales tocmai pentru că nu au fost implicate îndeaproape în devenirea mea literară, dar pe care le-am regăsit în ultima vreme, în special prin modul în care încearcă să penetreze, prin ficțiune, acea zonă accidentată în care „limbajul urât“ sau intraductibil subminează cultura, falia civilizată, strecurându-se în spatele lecturilor, formării noastre literare, pe scurt, educației în domeniul cuvântului.
Într-o bună zi se face noapte și suntem lăsate singure să ne căutăm reperele, temele și vocea. Într-o discuție pe care am avut-o de curând la Sibiu despre nomadism, pe 8 noiembrie, cu Radu Vancu și Ana-Maria Deliu, la librăria Humanitas, cel dintâi vorbea despre devenirea ca scriitor în momentul în care, într-o bună zi, ne găsim temele și vocea. Vocea se găsește de multe ori trecând prin abandonuri, prin false piste și mai ales reluând experimentul de fiecare dată de acolo de unde el a fost lăsat, la finalul fiecărei cărți scrise.
Tot Radu Vancu mi-a adresat cu această ocazie o întrebare tulburătoare: cum se face că o autoare, pe care o amintesc în nenumărate rânduri, și anume Hannah Arendt – care se exprimă tranșant împotriva totalitarismelor de orice fel, de stânga sau de dreapta, împotriva oricărei acaparări a libertății gândirii de către ideologie, emigrată în America și trădată în idealurile și în efervescența gândirii de către iubitul ei din tinerețe și maestrul său de gândire, Martin Heidegger, care colaborase, într-un mod de neînțeles, cu mișcarea nazistă –, la maturitate, reîntoarsă în Germania, îl contactează pe Heidegger și își reiau legătura din tinerețe? Lucru de o incoerență flagrantă pentru întreaga gândire arendtiană, dar profund uman, în reconcilierea târzie, în iertarea și iubirea ca „miracol“, ca neașteptat, care se află în centrul gândirii arendtiene.
Dar dincolo de această „grație“ oferită gânditorului german, de neiertat de altfel, există și o latură care face referire la ceea ce grecii numeau a fi cumplitul (deinótatos) în om, faptul că aceeași ființă e capabilă atât de lucruri sublime în domeniul gândirii, al artei sau chiar al vieții, cât și de lucruri inimaginabile.
Drept pentru care, din acest imbroglio al minții se naște virulența scrisului care începe să exprime ceea ce gândirea nu mai poate face, ceea ce pentru gândire rămâne o fractură, o aporie sau o sciziune morală.
În felul acesta a pătruns scrisul în viața mea. Și anume scrisul pornind de la „viața vie“, cum o numește Ferrante, scrisul între două falii, despre care aceeași autoare scrie că e „imaginea unei foarte lungi înlănțuiri de animale sălbatice ținute în cușcă, motivate doar de frică“ (p. 28), amintind de faptul că „sub nevoia de ordine a rezistat în timp o energie care vrea să împiedice, să facă dezordine, să dezamăgească, să greșească, să eșueze, să murdărească“ (p. 29). Ordine și răvășire a ordinii, care provin din modul în care lumea, oricât încercăm să o ordonăm, ne ia pe sus, ne strică planurile, ne perturbă cuvintele civilizate și ne împinge într-o zonă pe care cu greu o controlăm. Doar că acolo ne întâlnim cu temele și vocea noastră.
Am scris toate aceste lucruri pentru că astfel a început pentru mine developarea, din cadrul a ceea ce au însemnat exercițiile gândirii, în forma exegezei heideggeriene la început, apoi pe marginea filosofiei politice a lui Arendt, a ceea ce impunea imperativ un alt limbaj, mai aproape de urgența vieții. Scrisul meu filosofic, fie de analiză, fie eseistic, și scrisul meu ficțional se perturbă în permanență și nu intră niciodată în aceeași alveolă. Nu mă pot apleca în același timp asupra unui volum de eseuri și asupra unui volum literar. Atunci când epuizez o temă în literatură revine rândul eseului să o continue. De altfel, am scris (și într-unul și în celălalt) despre aceleași teme, care revin mereu și mereu, dar ale căror accente cad diferit: ceea ce pare clar, definitiv tranșat în eseistică, e refluidizat în literatură. Dacă în eseistică soluția libertății de gândire și de imaginație pare a fi imbatabilă pentru că e soluția libertății umane, în volumele de ficțiune ea devine problematică: cauzele planetare sunt învinse, toleranța e minimizată și ridiculizată, fascinația străinului poate deveni confruntare tragică, posibilitatea reconcilierii e cel mai adesea eludată, rămânând conflictul, confuzia și pierderea. Îmi place să-mi înfrâng personajele pentru că există o aură neagră în înfrângere. Nu vrem ca ideile noastre să piardă în fața timpului, însă ne place să ne vedem personajele înghițite de contexte cărora nu le pot face față, pentru că, de fapt, simțim că lumea nouă o înfrânge pe cea veche și, în fața acestui dat implacabil, nu putem decât pierde.
Așadar, temele mele au fost mereu aceleași: fascinația Estului pentru Vest și viceversa, faptul că atunci când iubim, nu o putem face decât sacrificând aproape totul, că tot restul nu e decât un pact, o așezare continuă, o îmburghezire. Că nu există artă fără jocul periculos cu moartea. Că nu se poate trăi altfel (sau că personajele mele nu pot trăi altfel) decât în mișcare, în nomadism, adică trădând mereu, în pofida dorinței lor dureroase de a aparține. Iar că atunci când această dorință de apartenență revine pe tapet, ea se întoarce ca un pumnal în inima celui care a inițiat procesul, pentru că între timp lumea s-a schimbat, iar noile generații nu se pot reconcilia cu cele vechi.
Dacă există politic în ficțiunile mele, el nu se manifestă decât tangențial, ca un clash între civilizații, ca o confruntare între libertate și îndoctrinare, ca scuturare de traumele istorice moștenite după căderea comunismului.
Nu sunt un copil al Revoluției. Așa mi-a sugerat în primăvară, la Montreal, să încep viitorul meu roman unul dintre participanții la congresul comparatist.
Nu sunt un copil al Revoluției pentru că nu am înțeles politica decât târziu, trecând prin ideologiile altora. La fel cum nu am înțeles frumusețea folclorului românesc decât târziu, trecând prin experiențele estetice ale altora. Mi-a trebuit distanță ca să pot înțelege.
Poate de aici ar trebui să încep.
De la fabricarea primului meu volum de nuvele, Est, publicat în 2006, în Franța; tradus din română de Nicolas Cavaillès, deși niciodată publicat în română. Nici înainte, nici după.
Cărțile ulterioare s-au născut cu un proiect mai clar, cu o linie mai bine trasată, poate cu dialoguri mai bune, cu personaje mai organice, însă drumul greoi cu care s-a impus evidența acestui prim volum îmi recreează nostalgia după momentul în care se înfiripă în noi ideea creației și nu ne mai dă apoi pace.
Mi-am dorit și înainte să fiu scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, dar lucrul acesta ar fi putut încă trena indefinit, fără anul „de pomină“ 2006, anul unei burse la Maison des Sciences de l’Homme, la Paris.
Tocmai îmi susținusem doctoratul la Facultatea de Filosofie, din București, cu o teză – la care muncisem de-a lungul a cinci ani –, despre șantierul de gândire al lui Heidegger dinainte de Ființă și timp.
Nu știam atunci încotro. Franceza mea era încă foarte aproximativă. Nu știam că în jumătatea de an care îmi era acordată la Centrul Récollets se vor întâmpla lucruri care mă vor obliga să ies din carcasa mea, să metabolizez etape, să mă apuc de treabă și să mă declar, în iulie 2006, scriitoare.
Îmi vine să mă opresc și să fac, precum Annie Ernaux în Confesiunea adolescentei, care, după patruzeci de ani de la evenimentele întâmplate într-o anume tabără de vară care au fost hotărâtoare pentru devenirea ei ca scriitoare, o însoțește pe adolescenta care fusese atunci până la poarta coloniei, după care o abandonează acolo, minții ei confuze, spunând: „De aici încolo nu o mai înțeleg“. În jumătatea de an petrecută acolo am învățat și eu forța cuvintelor interzise, dar am înțeles și cât de impenetrabile sunt carcasele limbilor.
Nici prin cap nu-mi trecea să experimentez cu franceza. Deocamdată nu apucasem încă să testez straturile limbii române. Adusesem cu mine câteva nuvele începute, dar neterminate, și pe care nu știam deocamdată cum aveam să le termin.
Povestea începe într-o zi în care, la opt și jumătate când mă așezam la masa de scris, decisă fiind să stau acolo până inspirația mă va părăsi, chiar la pianul aflat în fața camerei mele, au început să se audă puternic acorduri care n-au încetat până când impetuosul lor autor n-a considerat că sesiunea de repetiții a luat sfârșit și că Récollets se putea întoarce la liniște.
Am crezut pe moment că e o întâmplare. A doua zi însă, la aceeași oră, am tresărit speriată când acordurile au luat-o de la capăt. Planul meu era complet dat peste cap dacă nu reușeam să îl opresc cumva pe cel care se deda cu atâta larghețe improvizației de jazz.
Așa că am ieșit din ascunzătoare și mi-am negociat la sânge drepturile. Îmi amintesc și acum surpriza pe care mi-a creat-o faptul că am afirmat răspicat: „Sunt scriitoare. Am nevoie de cel puțin cinci ore pe zi de liniște, ca să pot scrie. Nu am decât șase luni pentru a termina primul meu volum de nuvele“.
Mai spusesem asta și cu un an înainte, la fel de răspicat, dar nu cu atâta plăcere. Când intram zi de zi în Muzeul Satului, la București, după ce lucram în prima parte a zilei la teza de doctorat, iar după-masa o petreceam în curtea vreunei case din diverse regiuni ale țării, citind ceea ce urma să aprofundez mai apoi. Îmi plăcea mirosul de țară, mă liniștea nervozitatea lucrului la un proiect atât de ambițios pentru acel moment, care se apropia de final. La casa de bilete, doamnele se uitau lung după mine, neînțelegând de ce intru cu constanță acolo și adresându-mi la un moment dat întrebarea. La care, asumat, am răspuns: „Sunt scriitoare, aici e locul în care lucrez cel mai bine“.
Disciplina scrisului am luat-o cu mine la Paris, doar că acum îmi doream ca el să-mi aducă alte plăceri, mai sofisticate, și să mă împingă în direcții la care nici nu visasem când am plecat din țară. Dar ca să ajung acolo, trebuia mai întâi să scriu. Și cum s-o faci când toată ziua ta era înghițită de pianul dezlănțuit de pe coridor?!
Așa încât am negociat. Și negociind, am simțit cum devin ceea ce pretindeam a fi.
Mi-am câștigat cele cinci ore zilnic, pe care apoi le prelungeam, pentru că în ultima parte a zilei frazele curgeau altfel decât o făceau dimineața, când intram cu greu în pielea aventurierilor la care trudeam.
Și mai ales a aventurierelor, pentru că, dacă a existat o obsesie în tot ce am făcut de atunci în literatură, e cum să spui aventura la modul feminin. Nu știu dacă mi-a ieșit în totalitate. Poate că fetele și femeile pe care le-am pus în mișcare de atunci au fost mereu trădate, au trădat la rândul lor, au pierdut în lupta cu iubirea, au frânt inimi, au dorit cu ardoare maternitatea, au eșuat cu precădere, au practicat meserii nomade precum jurnalismul, dansul, scrisul, s-au maturizat în paginile cărților, au luat decizii dificile, dar ele au făcut mereu, îmi dau seama acum, pactul mișcării. Nu am putut încă să creez un personaj care să fie sechestrat, sub arest, sub spaima persecuției, a morții, a prigoanei sau a pierderii tuturor ai săi. E ca și cum nu m-am putut reconecta cu acea epocă, totuși atât de apropiată de noi. Ca și cum am avut șansa la un timp de respiro, improbabil dacă stăm să analizăm ferocitatea la scară macro a speciei umane, care înaintează belicoasă prin timp. Sau răzbunarea naturii, care poate însemna uragane, cutremure sau un șir nesfârșit de alte catastrofe.
Scriu despre aceasta pentru că, atunci când am ajuns la Paris, în 2006, era încă sexy să fii copilul Europei de Est. Nu la fel de sexy însă ca în anii ’90, proaspăt ieșiți din Revoluție, care e până la urmă simbolul Franței. Scriu asta pentru că am devenit, după episodul „pianul“, cunoștința unui grup de muzicieni din New Orleans, care veniseră la Paris în urma unei catastrofe naturale, uraganul Katrina, care le măturase unora dintre ei casele.
Trăind alături de ei de-a lungul celor șase luni care au urmat, am încercat să țin pasul. Concert după concert în toate colțurile Parisului, jazzul New Orleans-ului inflama auditoriul. Era greu să nu-ți pierzi capul. Mă întorceam zi de zi la cuvintele mele, în solitudine, de care trăgeam, le întindeam, le imploram să devină personaje, peisaje, dorințe, suferințe, sacrificii, viziuni, renunțări, estropieri. Le obligam să seducă, să blufeze, să arunce replici capitale, să se miște, chiar dacă n-o doreau, să facă pactul cu diavolul, să câștige uneori, și mai rar, să piardă întotdeauna cu grație. Nu am creat încă monștri, ei apar acolo unde timpul se apropie de final. Cât el e încă proaspăt, viu, monștrii sunt doar ceilalți, ușor de îndepărtat cu o mișcare de rever.
Nuvelele mele s-au legat, le-am terminat după cele șase luni, după care m-am întors în țară, regretând nespus tot ceea ce se întâmplase la Paris, dar pregătind plecarea la Montreal, despre care nu aveam cum să bănuiesc că va reprezenta punerea în practică, pas cu pas, a proiectelor întrezărite la Récollets.
Înainte de a pleca, l-am sunat la Lyon pe Nicolas Cavaillès, pasionat de Cioran, care între timp a devenit un traducător titrat, autor el însuși, și care a acceptat să transpună în franceză volumul meu. Îmi amintesc cum așteptam, nuvelă după nuvelă, în Canada, varianta lui Nicolas, care mi s-a părut aproape mai bună decât ceea ce făcusem eu în română. Pentru că stilul meu nu era încă unitar. Îmi găsisem vocea, dar nu încă înaltele și joasele, ca să mă întorc la muzică.
Am lansat Est-ul la Paris, în februarie 2009, în timpul unei escale București-Montreal.
Scrisul meu s-a pus ulterior pe o altă orbită. Dincolo de viața vie, literatura pe care am practicat-o ulterior a continuat lecția cuvintelor interzise. O lecție pe care o predă Nancy Huston în Dire et interdire. Éléments de jurologie (Payot & Rivages, 2002), numind cuvintele tabu catastrofa naturală a limbajului, cuvinte care se scurg, ca o lavă incandescentă, în golurile acestuia. Ele sunt ca un sfredel în interiorul limbajului la fel cum, extrapolând, putem spune că subiectele tabu se răsucesc în interiorul ficțiunii, golind-o de nucleul aparent și obligând-o să-și dea esența mai pură. Descentrând limbajul, ele descentrează și clișeele legate de acesta și de reprezentare. Fără transgresiune, nu am ști ce e rațiunea.
Cuvintele tabu au mereu legătură cu sexualitatea și sacrul. Dacă reușești să le combini pe cele două, să faci printr-o echilibristică neașteptată ca în transgresiunea sexualității să apară deodată transgresiunea sacrului, atunci scrisul tău capătă amploare. E un exercițiu riscant pentru că, dacă nu iese, ratarea transformă totul în ceva ridicol, vulgar sau insignifiant.
Dar cum să faci jocul periculos al literaturii fără să te apropii de ridicol, vulgar, de violență și grotesc, cum să nu te apropii de zona în care dorința de a trăi capătă tonalități monstruoase? Cred că această zonă de graniță am explorat-o în romanul meu, scris direct în franceză, Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (2015), deși între acesta și volumul de nuvele Est se interpune, temporal, scrierea Cartografiei lumii de dincolo, publicată însă mai târziu în română, în 2018. Rețeta acestui stil cinic, detașat, sfredelind de la temperatura experimentului striațiile dorinței și în special ceea ce ține de confruntare, violență, abdicare, „uman, prea uman“ și cumplit în egală măsură, s-a sedimentat așadar cu Les femmes occidentales. Ca urmare, eram aproape să mă dedau ei cu nonșalanță în primele pagini ale romanului pe care l-am început ulterior. Dar m-am oprit la un moment dat, m-am răsucit și mi-am spus: „Greșeala scriitorului care vrea să se întoarcă la portretul artistului în tinerețe e să își replice rețeta, până la saturație, să nu mai poată merge pe jos“.
Așa încât am înaintat (pe jos) ulterior într-o altă direcție, păstrând carcasele limbilor ca pe niște cămăși prea strâmte din care evadezi, întorcând idiomul pe dos și regăsindu-te deodată într-un alt spațiu. Deși aparent un spațiu de eliberare prin excelență, întrucât în orice nouă limbă în care scrii trăiești o nouă viață, noile idiomuri sunt și constrângătoare, pentru că te obligă să practici polifonia, îți fură o mare parte din cuvintele legate de „de la sine înțelesurile vieții“ și ți le restituie într-o formă în care o mare parte din ele sunt inutilizabile. Acestea sunt cuvintele distilate, trecute prin zona interzisă și care reușesc să iasă la lumină, străpungând carcase. Să o faci precum Ingeborg Bachmann, ale cărei Frankfurter Vorlesungen sunt aproape intraductibile, întrucât ocurențele conotative și denotative ale termenilor precum verbindlich/Verbindlichkeit, Wort, Dichter, Dichtung, chiar și Literatur sunt aproape imposibil de distilat într-o altă limbă. Să păstrezi poezia și atunci să asumi că această distilare va fi mereu imperfectă sau să simplifici poezia, să menții stilul alb al prozei, dar atunci să nu te poți opri din mișcare.
La capătul acestui proces, mi-ar plăcea, într-o bună zi, să pot ataca monstruosul, ireparabilul, degradarea, amoralitatea și violența, să privesc în față și să pot descrie, fără să mă grăbesc înspre o concluzie, minciuna, impostura, viețile mincinoase în general, să pot să mă apropii de ceea ce e cel mai departe de principiile mele fără să tremur, pentru a putea privi în față și a descrie ceea ce, în mod normal, ne provoacă prin scandal sau absurd. Doar că în acea zi, „tinerețea“ artistului va fi la ani lumină distanță. Desigur, nimeni nu mă poate obliga să o fac.
Dar, tot așa, nimeni nu mă poate convinge să nu o fac.
Imagine: Haunting, Odilon Redon, 1893-94
