„Vioara e o cale de a izbăvi lumea“

Interviu cu David Grimal

Start

În urmă cu douăzeci de ani, violonistul David Grimal a creat Les Dissonances, rămasă până în prezent singura orchestră simfonică din lume care abordează repertoriul clasic esențial fără bagheta unui dirijor. Expresie a forței creatoare, viziune proaspătă și manifest muzical, grupul și-a cucerit notorietatea împotriva curentului, aducând împreună, sub semnul excelenței, muzicieni din cele mai cunoscute orchestre franceze și internaționale. Până în vara lui 2023, când și-a anunțat desființarea. Însă David Grimal caută mai departe. Luând ca reper valorile culturii europene, explorează noi și noi formule capabile să reașeze umanul, prin artă, acolo unde îi este locul și se bucură în paralel de o viață muzicală bogată, pe scene de la Paris până la Tokyo și de la Viena până la New York.

Ne-am întâlnit la Sala Radio, înainte de repetiții, cu ocazia concertului pe care l-a susținut la București pe 31 ianuarie 2024, împreună cu Orchestra de Cameră Radio. Pe scenă e o apariție solară, magnetică, în stare să inspire și să-i facă pe ceilalți să-l urmeze. În cabină e o prezență discretă, dar lucidă și tranșantă. În cele patruzeci de minute pe care le-am petrecut împreună, am vorbit despre politică și neprevăzut, despre Simone Weil și Hainele cele noi ale împăratului, despre ce au în comun o echipă de fotbal și o orchestră simfonică, despre miracolul inteligenței colective în act, despre educație, excelență și idioți. Și am văzut câteva lucruri. Forța din vulnerabilitatea de a spune, pur și simplu, „nu știu“. Viziunea. Idealismul practic. Bucuria dobândită prin exigență. Tenacitatea senină. Tensiunea căutătoare. Umorul, nu întotdeauna explicit. Speranța libertății. Și poezia, care țâșnește de unde nici nu te aștepți.


Ce principii structurează o orchestră în absența unui dirijor? Și cum se schimbă ideea însăși de structură când faci muzică în felul acesta?

Principiul de bază, cred eu, constă în responsabilizarea muzicienilor. La repetiții, eu le dau direcția muzicală, le ofer un cadru, un orizont, o ureche exterioară – ca orice alt dirijor –, dar fără să bat măsura și fără să înlocuiesc prin gest efortul de ascultare. Așa că muzicienii trebuie să se asculte unii pe alții, să conștientizeze tot ce se petrece în jurul lor, să conștientizeze piesa și să conștientizeze că ei vor întrupa bucata muzicală, nu un dirijor. Ceea ce le schimbă punctul de vedere, în sensul în care devin responsabili de tot ceea ce fac: dacă un concert iese prost, nu vor putea da vina pe dirijor, ci vor purta toată răspunderea, în schimb un concert frumos va fi meritul lor. Iar asta îi pune în priză directă cu publicul: publicul nu mai vine să asculte un dirijor care întrupează muzica, ci niște muzicieni care cântă. Muzica se întrupează în muzicieni. Și asta schimbă tot. Tot. Cât despre muzicienii înșiși, nu mai interacționează cu dirijorul, ci între ei, ca în muzica de cameră. Așadar, e vorba despre o altă manieră de a face muzică, despre o altă viață insuflată în muzică, fără verticalitatea dirijorului și fără întruparea muzicii în persoana dirijorului. Prin urmare, toată munca mea se rezumă la a nu mai exista. Ceea ce e cu totul absurd, ba chiar suicidar în lumea star system-ului actual, unde toate reflectoarele sunt îndreptate spre dirijor.

Muzica se întrupează în muzicieni. Și asta schimbă tot.

E și un manifest politic cuprins în acest management orizontal?

Da. Însă managementul nu e complet orizontal, pentru că îmi păstrez totuși o autoritate, deci există întotdeauna o anumită verticalitate. E un alt mod de lucru, dar există un leadership și o responsabilitate, chiar dacă e împărțită.

În ceea ce privește manifestul politic, eu cred că secolul al XX-lea a reprezentat eșecul socialismului. Socialismul a degenerat până la stadiul de eșec total, sfârșind într-o catastrofă absolută. Pe de o parte și-a făcut-o cu mâna lui, pe de altă parte i-au făcut-o inamicii săi. La început însă, socialismul era o idee frumoasă: socialismul înseamnă împărtășire – o împărtășire echitabilă, nu egalitară, una în care există totuși o verticalitate, o responsabilitate, o structură. Echitabil nu e totuna cu egalitar – echitabil înseamnă că nu mai există cineva care ia totul și nu mai lasă nimic pentru ceilalți. Astăzi trăim într-o lume în care inegalitățile au devenit insuportabile, o lume care ne conduce pur și simplu spre catastrofă. Prin urmare, după părerea mea, ar trebui să regândim din temelii ideile socialiste, așa cum erau ele înainte de a fi destituite și distruse de comunism.

Iar când vorbesc despre socialism, mă refer la social-democrație. Adică la o societate în care fiecare individ să se poată împlini fără să fie împiedicat de alții, dar nici împlinirea aceasta să nu se facă în detrimentul societății.

Ce rol joacă neprevăzutul într-un concert – poate chiar accidentul, dacă se întâmplă? Există vreo relație între neprevăzut și creativitate?

Neprevăzutul e foarte important, pentru că un concert în care totul e premeditat deja nu mai e concert. E repetiție, înregistrare, orice altceva – dar nu concert, care prin excelență înseamnă neprevăzut. Cât despre accident… De fapt, până în prezent nu am avut niciun accident, pentru că muzicienii ating un asemenea nivel de concentrare, încât se mobilizează total, nu-și permit să fie absenți. Și știu că, dacă se va întâmpla un accident, va fi grav. Ca atare, nu se întâmplă – cel puțin, nu până acum. Poate vor fi, cine știe. Dar în douăzeci de ani am interpretat cu Les Dissonances repertorii extrem de dificile și n-am avut niciodată accidente.

Atunci, în ce constă neprevăzutul?

În faptul că nu știm ce se va întâmpla. Neprevăzutul înseamnă că nu știm cum se vor derula lucrurile în concert – și, de altfel, nici nu avem de unde să știm. Nimeni nu stăpânește asemenea lucruri. Așadar, e ceva colectiv – în momentul concertului ia naștere și se exprimă o conștiință colectivă. E ceva foarte frumos și extrem de emoționant.

© Julien Mignot

Am remarcat în înregistrările concertelor cu Les Dissonances gros-planuri care surprind concentrarea profundă de pe chipurile muzicienilor. Dar sunt și momente în care izbucnesc în râs sau își surâd unii altora… De asemenea, pare să existe un dialog foarte bogat, stenic, între dumneavoastră și muzicieni, care se topesc în trupul orchestrei, rămânând totodată individualități, conștiințe conturate. Apoi, orchestra în întregime pare însuflețită de o energie extraordinară, aproape ca o electricitate. Care e alchimia acestei formule?

Tocmai în asta constă direcția noastră, care există doar pentru a-i îngădui fiecăruia să aibă parte de plăcere. Însă la o astfel de plăcere nu se poate ajunge decât prin excelență. Altfel nu se împlinește. Dar cu muzicienii care au făcut muzică clasică e foarte ușor. Pentru că atunci când cânți la un instrument, indiferent la care, nu ai parte de plăcere decât dacă rezultatul e bun. Altminteri e imposibil. Așadar, când lucrăm, ne ascultăm unii pe alții, ne acordăm ca un instrument, și atunci e din ce în ce mai bine și ne simțim din ce în ce mai bine. E ca și cum ne-am purifica. E un proces foarte organic și în același timp foarte misterios, pe care știința nu l-a studiat încă – poate că o va face în viitor –, anume energia noastră și capacitatea de a interacționa unii cu alții. De ce atunci când te afli într-un mediu toxic, te poți îmbolnăvi atât fizic, cât și psihic, din cauza toxicității oamenilor? Și cum se face că, deși într-o dimineață ești obosit, dacă pătrunzi într-un mediu motivant și sănătos, seara te vei simți curat, vesel, plin de energie? Cum putem explica aceste lucruri? De ce am creat Les Dissonances? Pentru mine, ideea de grup social care funcționează este primordială. Pentru mine, muzica înseamnă un grup social care funcționează. Asta e tot.

La o astfel de plăcere nu se poate ajunge decât prin excelență. Altfel nu se împlinește.

Muzicienii se schimbă de la un concert la altul și chiar dumneavoastră cântați în aceeași manieră și cu alte orchestre, din lumea întreagă. Cum ajungeți la unitate, poate chiar la comuniune?

Cred că ține de personalitatea mea. De fapt, e ceea ce am creat. Aș spune că la mijloc e o dimensiune a limbajului, a structurii pe care o pun în act, a libertății structurii. E fructul muncii mele.

În mod curios însă, chiar dacă am o viață muzicală foarte bogată, am impresia că lumea rămâne surdă la astfel de lucruri. Pur și simplu nu se uită. Dumneavoastră v-ați uitat și le-ați văzut, e formidabil, dar cred că în general lumea nu se uită la așa ceva.

Asta îmi aduce aminte de Simone Weil, care vorbea despre atenție ca deschidere concentrată față de lumea din jur.

Dacă ați citit-o pe Simone Weil, se explică de ce vă plac Les Dissonances. Din păcate însă, nu toată lumea a citit-o.

© Benoît Linéro

Povestea Les Dissonances a început acum douăzeci de ani, cu o călătorie în deșert. Cum așa?

Am plecat în deșertul Libiei ca să reflectez. Aveam treizeci și ceva de ani și traversam o criză existențială, pentru că făceam meseria asta de zece ani deja și totuși nu reușeam să cresc în mediul care îmi fusese propus. Așadar era cazul să reflectez, pentru că altfel nu mai puteam trăi, ar fi trebuit pur și simplu să-mi schimb meseria. Am mers pe jos timp de zece zile, cu impresia că n-am reflectat deloc. Și totuși, când m-am întors, mi-a devenit limpede că trebuie să creez altceva. Așa a început.

Și apoi?

M-am întors și am creat Les Dissonances. Dar la început era o orchestră micuță.

Și LʼAutre Saison?

LʼAutre Saison e un proiect pe care l-am creat cam în același timp. Am început cu un concert pentru persoanele fără adăpost, fiindcă pentru mine era mai mult sau mai puțin același lucru – de fapt, miza era Celălalt, relația. Asta îmi lipsea. Iar în societate, nimeni nu se uită la persoanele fără adăpost. Nici eu nu mă uit. Pentru că nici n-ai cum să te uiți, altfel nu te-ai mai întoarce seara acasă. Dar ceva tot trebuie să faci. Și atunci te întrebi: ce anume? Eu m-am hotărât să fac ce știam mai bine: muzică și să încerc să găsesc bani, ca să-i ajut pe oamenii aceia, la scară mică.

Cum s-a copt proiectul Les Dissonances, cum a ajuns la maturitate?

A crescut organic. Cum n-a fost absolut, dar absolut deloc primit în lumea muzicală, a crescut în timp. Pentru că nu a existat interes față de el. La început suna incredibil de bine, dar apoi nimeni nu se mai uita la el.

Concret, care au fost reacțiile?

Dispreț. În cel mai bun caz, indiferență, dar mai ales dispreț. Da, pentru că lumea muzicală e construită pe mărci: dirijori, mari case de discuri… Muzica se scaldă în prestigiu. Să zicem că vii cu niște muzicieni magnifici, dar no name – pentru că există o mulțime, pot să vă dau exemple de muzicieni pe care nu-i cunoaște nimeni, dar care cântă foarte, foarte bine – și îi pui împreună. Va ieși o muzică formidabilă. Dar dacă n-au un nume lipit pe ei, lumea nici n-o să se uite. Știți povestea cu copilașul care se uită la împărat și spune: „Împăratul e gol!“?

E personajul meu preferat, din toată literatura…

Ei, acolo toată lumea se uită la împărat, toată lumea e absolut hipnotizată, subjugată de iluzie. Așa e întotdeauna.

Dar cred că la Andersen e vorba și despre ipocrizie.

Da, întocmai. Așa se ține societatea – pe minciună, pe ipocrizie, pe lașitate –, iar dacă vii cu altceva și acel altceva nu e recunoscut de oamenii autorizați, nici ceilalți nu-și dau voie să privească.

Cum v-ați ales muzicienii de-a lungul celor douăzeci de ani de existență a grupului?

Am început cu un nucleu de muzicieni, apoi acel nucleu a crescut. S-au cooptat unii pe alții, pentru că atunci când ai muzicieni foarte buni și sinceri, și prietenii lor sunt la fel. Deci n-am ascultat niciodată pe nimeni, n-am făcut audiții, mereu am avut încredere în muzicieni. De cele mai multe ori, s-a dovedit că am avut dreptate. Sigur, au existat și întâlniri mai mult sau mai puțin fericite, dar e firesc. În douăzeci de ani, de-a lungul cărora am lucrat cu cinci sute de muzicieni, poate că au existat cinci cu care nu a funcționat. Altfel a mers bine și unii au revenit constant în Les Dissonances, alții doar de două-trei ori, dar e normal, există un ritm în toate. Și e bine că e așa.

A fost Les Dissonances un mediu prielnic pentru a dezvolta relații de tip maestru–ucenic, adică o relație verticală prin excelență?

Pentru a o dezvolta, nu, însă pentru a o ilustra, da. E vorba aici despre punerea în practică a unor lucruri greu de explicat. De exemplu, să iei în orchestră o mulțime de tineri, dar fără să-i tratezi ca pe niște tineri. Niciodată nu i-am tratat pe tineri ca pe niște tineri. Erau și ei la fel ca ceilalți. Erau îndeajuns de puternici ca să ni se alăture, deci erau la fel ca noi. Fără diferențe. Fără seniori și juniori, fără atitudini de felul acesta. Deloc. Dar pentru ei au fost unele dintre primele experiențe profesionale și cred că i-au marcat pe viață. Lor le e foarte, foarte greu să accepte desființarea Les Dissonances. Nu reușesc să înțeleagă. De ce? Cum e posibil așa ceva? Tocmai acum, când se află la începutul vieții profesionale? Cred că această experiență a fost una dintre cele mai frumoase de care au avut parte. Așadar, nu înțeleg. Dar e rândul lor să recreeze astfel de lucruri.

© Natacha Colmez

Ați anunțat în vara lui 2023 desființarea grupului Les Dissonances, călătoria urmând să se încheie cu un ultim concert, pe 7 octombrie 2024, la Filarmonica din Paris. Dar iată că de doi ani deja există o frumoasă continuare, în același spirit, prin Lumières d’Europe. Cum se articulează muzica și științele în acest proiect? Vine el ca un răspuns la o sete culturală pe care ați depistat-o?

Într-adevăr, Lumières d’Europe continuă deja aventura Les Dissonances. M-am oprit din a face Les Dissonances nu pentru că așa am vrut, ci pentru că circumstanțele nu-mi mai permiteau să continui. M-am oprit pentru că n-am vrut să continui cu orice preț. Pentru că mi-am dat seama că era în pericol tocmai calitatea proiectului. Pentru că să fii artist nu înseamnă să te prostituezi, nu-i așa? Dar e puiul meu, sunt încredințat de faptul că e ceva valoros și ca atare mi-e greu să trăiesc mai departe într-o lume care nu-l vrea și totuși să continui să cred.

Așa că m-am orientat spre transmitere. Când am început aveam treizeci de ani, acum am cincizeci, așadar și locul meu e altul. Când am început am făcut-o ca să învăț, acum o fac ca să transmit. De aceea am creat Lumières d’Europe. Și vreau să creez o orchestră la fel ca Les Dissonances, care să se cheme Lumières d’Europe, pentru tinerii europeni. Pentru că eu cred că desființarea Les Dissonances este o greșeală dincolo de Les Dissonances. Cred că e o greșeală gravă. Dar umanitatea face o mulțime de greșeli. Umanitatea pornește războaie, umanitatea masacrează oameni, umanitatea distruge planeta… Umanitatea nu contenește să facă greșeli, așa că asta nu e decât una mică printre multe alte greșeli mai mari. Și mai cred că această greșeală nu trebuie acceptată, cred că trebuie revenit cu un proiect și mai puternic, și mai centrat pe muzică, și mai centrat pe inteligență, pe împărtășire, pe umanism – așadar asta vreau să fac cu Lumières d’Europe. Deci acum trebuie să mă lupt, ca să construiesc altceva.

Articularea dintre științe, literatură, poezie, filozofie și muzică înseamnă să reașezi muzica în context. Tinerii muzicieni au nevoie să fie înainte de toate artiști adevărați, adică femei și bărbați capabili să înțeleagă ceea ce fac. Să nu fie doar niște muzicieni îmbrăcați ca ospătarii, care se duc să facă muzică. Eu cred că trebuie să fie capabili să pună lumea sub semnul întrebării și să reacționeze la lume. Asta lipsește în ziua de azi. Cred că societatea are nevoie de oameni care să fie în stare să propună lucruri, chiar dacă nu sunt înțeleși – nu contează.

Cred că desființarea Les Dissonances este o greșeală dincolo de Les Dissonances.

Sunteți foarte orientat spre tineri, spre transmitere, prin urmare mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre educație, mai ales că sunteți și profesor la Hochschule für Musik din Saarbrücken, în Germania. Mi-a plăcut foarte mult un lucru pe care l-a spus impresara dumneavoastră într-un interviu: că vă aruncați studenții în miezul nebuniei. Ați vrea să-mi vorbiți despre această pedagogie?

E frumos, dar nu știu dacă îi arunc chiar în miezul nebuniei. În orice caz, încerc să-i fac să înalțe capul și să dea cu fruntea de stele, să înțeleagă că trebuie să privească spre nemărginire. Că nu trebuie să privească în jos. Nu știu dacă e un dar, pentru că de fapt e ceva foarte greu de făcut. Dar asta e viața mea. Altfel m-aș fi apucat de altă meserie.

Pe tinerii muzicieni încerc să-i fac să înalțe capul și să dea cu fruntea de stele.

Vine cu riscuri?

Vine cu faptul că trebuie să înduri ceea ce te înconjoară – lucru deloc ușor, pentru că aceste dimensiuni spirituale sunt lucruri foarte puternice, cu care e foarte greu de trăit. Deci până la urmă cred că trebuie găsit un echilibru. Ceea ce iarăși e greu. Dar dacă e vorba doar despre a-i învăța pe violoniști să fie violoniști, mai bine fac altceva. Cred că vioara e o cale absolut formidabilă de a izbăvi lumea. Trebuie să fii în stare să simți asta în timp ce cânți. De aici responsabilitatea.

În ce constă responsabilitatea față de un tânăr muzician în plină formare?

În faptul că trebuie însoțit. Nu toată lumea e în stare, dar cei care chiar pot s-o facă știu. Tot ce trebuie să le spui tinerilor e că trebuie să facă imposibilul. Mai ales imposibilul.

Poate că aici e miezul nebuniei. Dar într-un sens mai larg, la nivel de societate, cum ar trebui făcută educația muzicală?

E un subiect vast. Mă tem că intrăm într-o zonă de neînchipuit. Trebuie schimbată societatea. Trebuie ca această societate, așa cum arată acum, să se schimbe. Și se va schimba, fără îndoială, pentru că toate societățile s-au schimbat. Toate imperiile s-au prăbușit, unele după altele, iar pe planetă s-au succedat diferite modele de societăți. Dar societatea de acum trebuie să înceteze, pentru că nu face decât să nimicească ființa umană. Această societate care nu se întemeiază decât pe marfă și în care oamenii înșiși sunt mărfuri care în cele din urmă ajung bune de aruncat la gunoi nu merită să trăiască dacă nu învață să reașeze omul în centru, adică acolo unde îi este locul. Nu merită să trăiască, asta e clar. Întrebarea care se pune e: putem să redefinim această societate, așa cum mi-aș dori eu? Sau trebuie să accelereze și să se năruie? Evident, asta ar fi un dezastru. Eu cred că trebuie s-o redefinim, să luptăm pentru idealuri practice, pentru lucruri concrete, pe care chiar să le facem. Și mai cred că trebuie să găsim persoane de bună-credință care să vrea să construiască.

Așadar, a reinstaura în școală învățământul artistic și muzical înseamnă a-i reda umanului umanul. Înseamnă curajul de a spune nu. Nu putem s-o facem ca în Coreea de Nord, care constituie exemplul negru de închidere, dar putem s-o facem ca în Europa, care are o identitate. E adevărat, o identitate care s-a forjat în războaie, într-o istorie sângeroasă, dar și într-o istorie a culturii, a științelor, a unui patrimoniu, istoria celui mai frumos loc de pe pământ – această Europă care trebuie să se redefinească în raport cu propria cultură. Trebuie să elaborăm un plan de reîntemeiere culturală a Europei.

Iar în acest demers, învățământul trebuie să se afle în prima linie. Dar un învățământ pentru toți, deci un serviciu public. Nu școli private. Și trebuie să ne punem copiii față-n față cu frumusețea, față-n față cu exigența, față-n față cu inteligența, față-n față cu poezia. Toate acestea trebuie să iasă din nou la lumină. Și mai trebuie să stingem ecranele. Trebuie să le stingem. La fel cum am înțeles că trebuie să mâncăm lucruri bune, în armonie cu natura. De fapt, în asta constă toată provocarea: cum să facem ca să-i hrănim pe toți cu lucruri bune și să nu-i hrănim cu lucruri rele. Aici e toată miza, toată dificultatea – și e mare. Dar trebuie rezolvată, pentru că tocmai datorită științelor, datorită inteligenței, datorită educației, avem oameni care pot să reflecteze asupra acestor lucruri. Avem laureați ai Premiului Nobel, mari oameni de știință, mari personalități care trăiesc astăzi în marginea societății. Ei bine, nu sunt prețuiți. Punem preț pe niște lucruri îngrozitoare. Asta vedem în mass-media. Acesta e capitalismul, care e adevărat că produce și multe valori, dar și multe deșeuri. Trebuie să producem alte valori și mai puține deșeuri. Aici intră în scenă muzica, artele și filozofia. Insist asupra umanismului în general, care se întrupează într-o serie de lucruri. Cine o mai citește pe Simone Weil, cine o mai citește pe Hannah Arendt? Cine îi mai citește pe oamenii aceștia? Cine să-i mai citească pe Rimbaud, pe Apollinaire, pe Victor Hugo? Cine mai citește? Nimeni! Comunismul a fost ceva oribil, dar atunci toată lumea citea. Poate că nu neapărat Simone Weil, dar în orice caz, se citea. Ființa umană suferea, era o catastrofă, mai ales în România, însă dezvolta o rezistență prin intermediul umanismului. O libertate interioară.

Așadar, sunt multe de făcut, iar eu nutresc o sensibilitate aparte față de țările de la marginea imperiului european, țări ca România, Grecia, Israel – foarte special în sine, dar care face și el parte din Europa –, pentru că în ele există încă loc pentru uman. Iată, noi doi ne-am întâlnit, nici măcar nu ne cunoșteam și imediat am început să vorbim despre lucruri adevărate – s-a întâmplat cu dumneavoastră, nu se întâmplă cu toată lumea, dar aici e posibil.

Trebuie să ne punem copiii față-n față cu frumusețea, față-n față cu exigența, față-n față cu inteligența, față-n față cu poezia.

Mă pregăteam să vă întreb dacă această redefinire a societății se poate face prin bucurie.

Nu că se poate, trebuie să se facă prin bucurie! Nu există alt mijloc. Ne-a spus-o și Beethoven: Oda bucuriei, care a fost folosită de toate regimurile politice, mai bune sau mai rele, spune că nu există altă cale. Tocmai el, care era surd, care suferea, spune că nu există altă cale decât bucuria. Trebuie să te înalți – să te redresezi, de fapt. În asta constă bucuria. E greu, dar merită.

Poate că e tocmai acel imposibil care trebuie înfăptuit. Cu următoarea întrebare mărturisesc că aș vrea să zdruncin conceptele tocite, poate prea frecventate: ce este inteligența muzicală pentru dumneavoastră?

E complicat. Inteligența trebuie definită, pentru că uneori o confundăm cu cunoașterea. Poți să ai cunoștințe și să fii un idiot sau poți să n-ai nicio cunoștință și să fii inteligent. Deci e greu să dai note pentru inteligență. Există elevi care în școală sunt foarte inteligenți, dar mai târziu ajung niște idioți care fac un rău teribil societății, care o destructurează. Pentru că devin adeseori responsabili de sisteme pe care le slujesc fără să se uite la ele cu adevărat. Uneori, oameni care se autoproclamă inteligenți sunt de fapt niște orbi. Iar alteori, niște simpli țărani, care nu știu nimic, au în ei o asemenea înțelepciune, o asemenea, profunzime, un asemenea adevăr…

Așadar, ce e inteligența muzicală? Cred că poate nici n-ar trebui să așezăm aceste cuvinte unul lângă altul. Poate că ar trebui să ne punem mai întâi problema autenticității, care e o muncă de zi cu zi cu sine, o muncă de fiecare dimineață… Cred că autenticitatea e ceva ce trebuie să cucerești zi de zi, la fel ca libertatea. E o luptă, întotdeauna. Tot timpul, pentru că tot timpul există piedici. Iar din clipa în care devenim autentici, aș zice că înțelegerea și cunoașterea ne sunt necesare pentru a înainta. Ca atare, ar trebui să transmitem maximum de lucruri. Lucruri deschise. Maximum de întrebări. Minimum de răspunsuri. Însă inteligența muzicală în sine cred că e o idee idioată.

Dar inteligența colectivă? Într-un ansamblu ca Les Dissonances?

Da, despre inteligența colectivă putem să vorbim, fiindcă prostie colectivă vedem din destul! E ceva interesant. Inteligența colectivă e ca într-o echipă de fotbal care ajunge dintr-odată la niște mișcări de joc extraordinare. Doar că în fotbal e primitiv. Extrem de primitiv. Pe când cu o orchestră de nouăzeci de persoane nu e deloc primitiv. Vorbeam mai devreme despre premeditare și neprevăzut. Ei bine, inteligența colectivă e ceva ce nu poți hotărî dinainte. În schimb, o poți pregăti, o poți lucra creând ceva din nimic. Și te obligă să gândești. Dacă vine unul și spune „Tu faci asta, tu faci ailaltă, tu faci astalaltă!“, atunci nu mai e nicio inteligență colectivă. Dar dacă dintr-odată nu mai e nimeni care s-o spună și vine în schimb cineva care zice „Bun, prieteni, trebuie să ajungem în cutare loc, trebuie să vă organizați“, deja se schimbă lucrurile. Asta fac eu. Spun: „Mergem în vârful muntelui. Iată-l. Ne vedem sus, în ziua cutare. Trebuie să fim cu toții acolo, drumul e pe aici, restul vă privește.“ Dintr-odată apare o formă de organizare, se știe cine ce face, cu cine și cum. Așadar, toată lumea privește partitura, adică o diferență enormă față de o orchestră obișnuită, unde oamenii dorm pe ei, așteptând să vină weekendul. Cântă fiecare ce are de cântat și nu ascultă, pentru că, dacă ar asculta, în cea mai mare parte a timpului n-ar mai fi cu dirijorul. Și nu așteaptă decât să plece acasă. Toți muzicienii de orchestră care au cântat cu Les Dissonances mi-au spus că au avut sentimentul că atunci cântă pentru prima oară.

Așadar, inteligența colectivă începe cu împărtășirea cunoașterii. Împărtășirea cunoașterii înseamnă că nu mai există o singură persoană care deține adevărul. Toată lumea poate să dețină adevărul. De fapt, problema nici măcar nu este adevărul. Problema este să interpretezi opera. Atât. Despre asta e vorba! Să rămâi chitit pe viziunea unui interpret înseamnă să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Asta facem mereu. Dar noi mutăm copacii și… iată pădurea! Inteligența colectivă trebuie să se dezvolte dacă vrem să supraviețuim ca specie. Altfel e imposibil. Și nu există control, nu există poliție. Nu există nicio voință de control. Pe mine controlul nu mă interesează absolut deloc. De altfel, nici libertatea n-o vreau. Sper la ea. Dar n-o vreau, pentru că s-o vreau ar însemna deja s-o împiedic. Sper la ea și cred că va veni.

Construiți punți, asta e limpede. Ce relație ați găsit între Stravinski și rap?

Niciuna.

Și atunci, de unde până unde Notre Sacre, de la Filarmonica din Paris? Cum îl veți construi, împreună cu rapperul Abd al Malik și cu coregrafa Blanca Li?

A fost o idee a Filarmonicii, vom vedea ce va fi. Nu știu cum îl vom construi, fiecare își va aduce în el propria lume. Poate că va ieși ceva extraordinar sau poate că o să dea un rateu total, habar n-am. E prima dată când o fac, a fost un mod de a ajuta ansamblul să supraviețuiască. Poate că voi descoperi ceva care o să-mi placă, dar nu știu unde va duce. Însă dacă ar fi fost după mine, n-aș fi făcut-o. Dar poate că mă înșel eu. Nu sunt sigur că această punere în relație e bună. Nu știu, vom vedea. Nu știu.

Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, așa că aș vrea să vă propun un joc: eu spun un cuvânt și dumneavoastră răspundeți cu un alt cuvânt – unul singur –, prima asociere care vă vine în minte.

De acord.

Baghetă.

Pâine.

Partitură.

Linie.

Arcuș.

Gest.

Enescu.

Iubire.

Ex-Roederer.

… nu știu.

Libertate.

Dragă.

Curaj.

Necesar.

Singurătate.

Inevitabilă.

Ritm.

Dansant.

Limite.

Niciuna.

În loc de concluzie, aș avea o ultimă întrebare, inspirată de seria de portrete cu vioara desfăcută, semnată de fotograful muzician Lyodoh Kaneko. Ce se află înăuntrul unei viori?

Un suflet. Înăuntrul unei viori se află un suflet.

© Lyodoh Kaneko

Credit imagine reprezentativă: Lyodoh Kaneko

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×