Vis neîmplinit

Start

Pe Alex Ștefănescu, istoric și critic literar, l-am cunoscut cu decenii în urmă, citindu-i textele de critică de întâmpinare – atât de utile – publicate în România literară. Texte inconfundabile prin selecția făcută, dar, mai cu seamă, prin exprimarea ideilor într-un limbaj atrăgător care, fără să încalce canonul criticii, fără să coboare cumva ștacheta raționamentului serios, argumentat, transmitea o pasiune cuceritoare și contaminantă pentru citit, invita convingător la lectură, prin investirea atât intelectuală, cât și sufletească a autorului. Fără jumătăți de măsură, criticul plonja el însuși într-o trăire pe care o împărțea cu generozitate cu cititorul.

Mai mult de atât, ulterior, pe texte deja descoperite și comentate, Alex Ștefănescu dezvolta idei inedite, dezvăluia sensuri surprinzătoare. Dăruit cu talent literar, de prozator, de dramaturg, de poet, criticul producea un comentariu – permanentă provocare la lectură, chiar și pentru cititorul mai puțin avizat. Acest talent cuprinzător pe mai multe planuri face din Alex Ștefănescu un clasic în sensul prim al cuvântului, acela de model ce trece peste epoci, curente și alte încadrări stabilite de istorii ale literaturii. Citind, îmi venea mereu în gând celebrul vers al lui Boileau „ceea ce-i clar în minte, trece limpede în cuvinte“. Când a început să publice, mult mai târziu, comentariile la antumele lui Eminescu, mi s-au părut atât de utile și prețioase încât, nefiind sigură că le va strânge în volum, le-am decupat din România literară și le-am păstrat într-o mapă, ca să nu se piardă.

Pe domnul Alex Ștefănescu l-am cunoscut personal ceva mai târziu, dar tot cu câteva decenii în urmă, la Zilele Culturii Călinesciene de la Onești, unde ne-am revăzut în câteva rânduri, și mai apoi, la Tescani. A fost singura dată când, vorbind despre scris, despre ce se scrie și cum se scrie, i-a scăpat un oftat și a murmurat „toată lumea scrie…“, copleșit de agresiunea non-valorii. 

Distins, colocvial, încânta prin adresarea, către doamne mai ales, cu formulări bogate în epitete măgulitoare, în spatele cărora deslușeam o maliție generoasă și hazlie. Dar în orice intervenție serioasă vizând literatura și cultura în general, prin erudiție se plimba cu ușurință, stabilind conexiuni și judecăți de valoare care rămân de referință.

În, cred, ultima carte publicată, Timp retrăit, are o frază prin care rămâne cu noi într-o actualitate amenințătoare : „visul meu era să-mi iau țara în brațe și să o mut în altă parte a lumii“.

A scris enorm, ne-a îmbogățit enorm spiritul și cultura, dar ne-a îndurerat în aceeași măsură, plecând atunci când s-a sfârșit timpul – o, Doamne, prea scurt – „ce i s-a dat“.

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×