„Ceea ce înțelegem astăzi prin cultură a fost creată mai ales de bărbați albi europeni.“ Fraza asta (citată aproximativ din memorie) a lui George Steiner din Maeștri și discipoli caracterizează viziunea și educația în care am crescut. În copilăria mea, cultura însemna Homer, Cervantes, Dickens, Goethe, Tolstoi, Thomas Mann, ca să-i enumăr doar pe cei mai notorii, „coloana“ acestei culturi. Până și Nabokov, în cursurile lui, vorbește despre Jane Austen cu o condescendență uimitoare și umilitoare.
În cultura aceasta, America a intrat ca un continent care a fost un elev bun la „Europa“: Hemingway, Melville, Steinbeck, Cooper și Twain fiind asemănători cu ceea ce a creat marea salbă a Europei.
Nobelul a fost acordat și el mereu conform acestei matrice. Dincolo de teoriile conspiraționiste, simpliste și utile pentru că poți crede că știi ce-i adevărul, premiul i-a fost conferit mereu acestei literaturi. Vargas Llosa e un mare scriitor, dar nu cred că are dreptate când îl ironizează pe Bob Dylan. Azi, cultura nu mai e demult doar dreptul sau apanajul poeților care sunt ca Homer sau Apollinaire sau prozatorilor ca Mann sau Grass. Cantautorii sunt considerați poeți și ei, și pe bună dreptate, dacă ne gândim la Ada Milea, la Cohen sau la Florin Dumitrescu. Când i-a acordat Nobelul lui Dylan, Academia Suedeză n-a făcut altceva decât să semnalizeze că a înțeles schimbarea care se petrece în lume.
Nu este vorba despre renegarea unor autori ca Mauriac sau Kertész – cine ar putea face așa o grozăvie?! Este vorba, cred, doar despre recunoașterea faptului că noțiunea de „cultură“ înseamnă și altceva decât au însemnat ei, a devenit mult mai încăpătoare decât cea în care s-a socializat generația mea, cei născuți prin anii 1970. Iar eu am 52 de ani: în atâta amar de ani e logic că se schimbă viziunea, mai ales în libertatea care ne-a copleșit.
N-am citit încă Han Kang, și de bunăseamă că sunt îmbibat până la celulele mele de mentalitatea culturală în care am crescut. Dar când o voi citi, voi încerca să mă feresc de închiderile oferite de scara mea de valori, unică și infailibilă. Dacă nu tind să dobândesc o flexibilitate empatică, nici nu mai merită să mă ocup de literatură.
Nu înseamnă că nu avem dreptul să spunem: cartea asta e proastă. Dar ar trebui să înțelegem că poate vine dintr-o cultură în care nu „se dau note rele“ pe ce le dăm noi. Întâi ar fi bine să cuprindem cu mintea baremul, diferit fără doar și poate de al „nostru“, abia după aceea să ne formulăm părerile decisive și definitive.
În ceea ce privește cealaltă problemă, culturii române i-ar fi folosit un Nobel. Nici Kertész n-a devenit bestseller, dar lumea culturală a auzit despre el și poate să-l lege de literatura maghiară. Acum, Mircea Cărtărescu e cunoscut peste tot în lume, „e pe val“, ar fi putut fi o locomotivă – cum este de fapt și acum, doar că ar mai fi avut încă o justificare.
Îmi amintesc de șederea mea la Varșovia cu ocazia unei premiere. Un student iranian de la universitatea de vară a început să-mi enumere fotbaliști când a aflat că am venit din România. Hagi, Lăcătuș, Răducioiu, a înșirat numele cu accentul lui caracteristic. Am în cap utopia conform căreia poate va sosi vremea când străinii o să înșire nume de artiști într-o situație similară. Cât de frumos ar fi!
Imagine: © Paik Dahuim