La prima vedere, filmul lui Mati Diop ar putea fi luat drept o glumă, părând că-și subminează de unul singur propria relevanță prin încercarea aproape naivă de a readuce la viață niște statui africane de lemn. Nimic mai fals însă și, odată scăpați de sentimentul (iluzoriu) de farsă, ne trezim în mijlocul unei stratificări neașteptate de istorie colonială și geopolitică actuală, ghicind în poezia incantatorie a unei statui glasul unui rege de demult.
Căci Ghezo, ultimul rege al Dahomeyului, revine pe tărâmul natal după mai bine de un secol petrecut prin muzeele Franței, iar Mati Diop îi dă din nou o voce, îl reînvie pentru a-l face iarăși părtaș (sau cel puțin martor) la mersul lucrurilor din politica Beninului. Punctul lui de vedere, deși codificat într-o lirică mai degrabă mistică, e cu mult mai lucid decât al oricărui politician de azi: el vorbește de dincolo de mormânt despre identități pierdute, dezrădăcinare și revederea unui tărâm de baștină pierdut pe vecie. Vorbește, de fapt, în numele propriilor oameni văduviți de o istorie și o cultură doar ale lor, într-un monolog inaudibil, descifrabil pare-se doar prin mecanismul de cutiuță muzicală al cinemaului: „sunt mii de oameni ca noi în această noapte“ (totodată, în acest fel, vocea lui se suprapune cu vocea lui Diop). Mărturia lui se lovește de tăcerea oficialilor contemporani, veniți într-o defilare diplomatică pentru a binecuvânta simbolic reîntoarcerea tezaurului de lemn. În afară de câteva cuvinte emfatice, artificial sentimentale, turuite într-o engleză politicoasă în fața unei echipe TV de către o femeie din mulțimea de diplomați, nu avem acces la punctul lor de vedere. Un gest radical și deschis: regizoarea alege în mod deliberat să deplaseze microfonul dinspre cei privilegiați înspre cei reduși la tăcere.
Dar premisele inițiale ale filmului sunt diferite. Mati Diop pornește de la documentarea unui eveniment din 2021, un eveniment cu precădere politic: restituirea de către Guvernul francez a 26 de sculpturi șterpelite de trupele comandantului Alfred-Amédée Dodds în urma unei expediții militare în fostul regat Dahomey. Odinioară sustrase din regat, azi redate înapoi Beninului care i-a luat locul, cele 26 de statuete sunt mărul discordiei și centrul iradiant al opoziției de idei născute din acest gest de geopolitică strategică. Artefactele sunt recuperate din lunga noapte a istoriei, duse într-un pelerinaj între continente, apoi evaluate și diagnosticate de specialiști aproape ca într-un procedeu clinic de analiză criminalistică, o autopsie grijulie în carnea de lemn a istoriei. Parte din forța filmului vine și din credința (substrat esențial în Dahomey) într-un spirit latent al obiectelor, un animism de sorginte mistică, oscilând între mărturia unei epoci apuse și capacitatea de înmagazinare a unor forțe oculte capturate în însăși materia sculptată.
Încă ceva: monologul fictiv al regelui devine fundalul unor dezbateri animate de problematica însăși a reîntoarcerii statuilor, de dilema sensului în toată fanfaronada politică ce înconjoară primirea lor. Actanții sunt tineri studenți perfect conștienți de mișcările geopolitice internaționale, însă departe de un consens în ceea ce privește revărsarea lor în mediul cultural autohton. În aceste momente, Diop pare că încearcă o apropiere de un demers ca cel al Marianei Otero din L’assemblée, un observațional din 2017 filmat în sânul protestelor pariziene din Place de la République împotriva unei reforme pernicioase din Codul Muncii. Aidoma ca-n documentarul lui Otero, Diop filmează luările de cuvânt ale tinerilor ca pe un dialog complex, o colecție de chipuri și voci care dezbat, susțin sau acuză. În același timp, se îndepărtează de practica omogenă din L’assemblée prin lipsa de focus exclusiv pe categoriile umane mânate în discurs în virtutea aceluiași scop, conversația în contradictoriu o interesează mai mult. A fost sau n-a fost o intenție veritabilă de recunoaștere și reparare (măcar simbolică) a greșelilor din trecut? A fost sau n-a fost un gest tardiv de asumare a colonialismului european? Polemicile se întețesc ca un joc de ping-pong discursiv, iar decizia înapoierii este ori aplaudată ca o binemeritată revanșă a istoriei, ori atacată drept un gest ipocrit de nici mai mult, nici mai puțin advertising politic și oportunism bine deghizat. Din nou, chestionarea justeții actului de restituire se face dând cuvântul celor mai puțin auziți dintre noi: tinerii Africii laolaltă cu fantomele ei.
În ciuda tuturor luărilor de poziție, Dahomey nu e cu adevărat un film militant, nu în sens radical cel puțin, ci se situează undeva la jumătatea drumului dintre actul politic în toată regula și gestul de eschivă între directețea faptului real și reversul ei mistic. Până la urmă, pare să ne spună Mati Diop, se poate face voodoo și prin film, ba chiar foarte bine. Într-adevăr, încercarea de întrepătrundere a documentarului cu partea supranaturală a lucrurilor e cel mai izbutit dintre mecanismele filmului, dar spiritismul ar fi fost în zadar fără captarea aspectelor mai prozaice care au adus față-n față trecutul cu problematizarea lui din prezent. În final, nu putem decât să ne lăsăm bântuiți și să medităm la toate victimele colonialismului, captive sau nu în niște sculpturi de lemn.
Imaginea reprezentativă: Dahomey, r. Mati Diop, 2024
