Lari Giorgescu are două roluri în spectacolul Proorocul Ilie, regizat de Botond Nagy la TNB după textul lui Tadeusz Słobodzianek, unul dintre acestea fiind Iuda. Mi s-a părut un motiv suficient de bun ca să-l invit pe actorul Teatrului Național la o discuție. Dialogul cu Lari a avut loc pe 20 februarie, la câteva zile după ce am văzut premiera spectacolului, și reprezintă un extras dintr-un interviu amplu.
Când m-am întâlnit cu Lari Giorgescu, Andrei Șerban încă nu adresase o „Scrisoare deschisă doamnei Natalia Intotero, Ministra Culturii“; Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, nu trăsese un „semnal de alarmă în legătură cu linșajul mediatic care s-a dezlănțuit în jurul spectacolului «Proorocul Ilie», producție a Teatrului Național București“; Ofelia Popii nu primise amenințări („am primit toți“); Richard Bovnoczki nu explicase că „spectacolul nu defăimează, nu jignește și nu batjocorește nimic din ceea ce este sacru“; Marius Manole nu precizase că „în urmă cu ceva timp, un domn actor apare la postul Realitatea și vorbește despre decăderea teatrului și, în general, a lumii. Actorul face parte din mișcarea izolaționistă (nu suveranistă) ai cărei membri, culmea, credincioși fiind, au susținut fix pe acest mesia“.
Toate acestea nu se întâmplaseră, pentru că încă nu izbucnise în social media, ca la comandă, răscoala celor care, fără să fi văzut spectacolul, au afurisit regizorul, distribuția, managementul, jurnaliștii, ba și spectatorii care au văzut și susținut Proorocul Ilie.
Imediat după spectacol, am scris: „Botond Nagy are o lectură regizorală fecundă – și amară, în pofida accentelor de comedie – a fanatismului religios și a condiției umane. Această cursă viguroasă a «Iudei» Lari Giorgescu din «Proorocul Ilie» – nimeni nu poate fi mai în formă decât el în scenele solicitante fizic – e cursa noastră. Alergăm în cerc, până la epuizare, într-o viață irosită pe altarul confuziei valorilor. Dacă am înțeles bine, cam asta ne transmite Botond Nagy în punerea în scenă a textului scris în 1991 de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek. Și dacă n-am înțeles, «Proorocul Ilie» tot e un mare spectacol al credinței în arta teatrului de a schimba lumea“.
Iată ce a avut de spus Lari Giorgescu în întâlnirea care a avut loc luna trecută în pub-ul de lângă intrarea actorilor de la TNB.
Lari, mulți te văd, după ce ai fost Iuda din Proorocul Ilie, ca adevăratul protagonist, asta cred și eu…
Personajul din Proorocul Ilie convinge niște oameni să facă ceva rău cu fix aceleași cuvinte, cu fix aceleași idei cu care încearcă să-i convingă să nu facă ceva rău. Pe mine m-a fascinat încă de la început, când am citit textul. Cred că autorul a vrut să vadă dacă puterea cuvântului, în momentul în care a convins, este la fel de mare să și întoarcă ceea ce a reușit să facă.
Ca spectator, pe mine m-a sedus perspectiva lui „Iuda“…
Cred că asta este puterea actului artistic și, în cazul acesta, a teatrului. Pot să înțeleg de ce și asta îmi amintește de cum m-am simțit eu când am citit Iuda lui Amos Oz și îți explic imediat legătura. Am aflat despre această carte de la Cornel Răducanu, soțul lui Miriam, care m-a îndemnat să o citesc. Un roman seducător din punct de vedere al valorii literare, dar m-am convins mai târziu că trebuie evaluat doar din acest punct de vedere.
Fac o paranteză: Cornel Răducanu, Dumnezeu să-l ierte, era probabil persoana cea mai „avidă“ de cultură pe care am cunoscut-o. Un meloman și un literat înrăit. Vorbea des cu Radu Cosașu… Asta mă și leagă de Andrei Crăciun: eu vorbeam cu Cornel Răducanu, iar Radu Cosașu – cu Andrei Crăciun. Eu îl întrebam pe Cornel Răducanu de ce e trist și el îmi zicea: „Poate pentru că singurul om cu care mai pot sta de vorbă cu adevărat e Radu Cosașu“. Asta, la cei 96 de ani ai lui. A murit la 97. Aflam lucruri de la Cosașu prin Cornel, Andrei Crăciun afla de la Cornel prin Cosașu, ne întâlneam și făceam schimb de idei.
Deci, de la Cornel am aflat despre Iuda lui Amos Oz și despre teoria dezbătută în cartea lui. După care am pus-o în discuție cu un cleric, care mi-a dovedit, cu argumente teologice, că este doar o realizare artistică seducătoare și că e bine să putem discerne.
Și de aici, complexitatea personajului tău…
Da, și eu cred că e un personaj complex. Mă întreb dacă e doar sacrificiu acțiunea lui de la final sau poate și altceva. Poate o lecție, o dovadă de morală dusă la extrem sau poate altceva, la care nici nu m-am gândit. Încă mă întreb și eu. Câteodată mă simt mai mult ca un executant, care nu a pătruns pe deplin sensurile, îți mărturisesc. Alteori sunt mai sigur, asta și pentru că abia a avut loc premiera și totul este foarte proaspăt. Îmi pun întrebări și în legătură cu cât de ușor putem fi manipulați. Despre asta este vorba și în spectacol. Până la urmă, vorbim de o forță a mulțimii, a cât de ușor se propagă ura în rândul maselor. Personajele nici nu își dau seama că ajung să interpreteze mituri biblice în mod eronat și că pot provoca drame regretabile. Așa se ajunge la fanatism, din interese care țin de meschinăria unuia care vrea neapărat să fie lider, cum e cazul lui Bodnar din piesă. Am auzit păreri ale unor spectatori ce spun că Hariton (mai târziu Iuda), personajul pe care îl joc, este personajul principal și poate că e adevărat. Dar eu nu m-am gândit la asta decât după ce i-am auzit pe ei. Pentru că nu cred că asta contează, importantă este situația pe care o creează cu toții și rezultatul ei. Personajul Hariton poate fi interpretat, prin acțiunile lui, ca singurul care își asumă. Ceva prostește și tragic, dar el merge până la capăt, indiferent de consecințe. Este probabil și cel mai pur și mai sensibil dintre ei, apropo de mitul sacrificiului. Acționează regretabil, dar din postura de actor trebuie să îmi apăr personajul. Nu îți dai seama ce este cu el de fapt decât în final, când îi reevaluezi acțiunile tocmai prin felul în care a hotărât să rezolve situația. Asta îl poate transforma într-un erou tragic, pentru că, spre deosebire de toți ceilalți, care fac lucruri din ipocrizie, interes sau se dau după cum bate vântul, el își asumă. Iar în contextul dat este cu atât mai dureros. De aici paradoxul. Vorbim și despre o formă de moralitate, într-o lume lipsită de morală. Așa cred că înțeleg eu în acest moment acest personaj.
Cum pregătești un rol – de fapt, dublu, fiindcă ești, pe rând, Hariton, un țăran cu frică de Dumnezeu, apoi, un Iudă meditativ-solicitant precum cel din Proorocul Ilie de Botond Nagy? Te documentezi în afara repetițiilor, citești, vă dă regizorul bibliografie obligatorie?
De obicei, mă documentez și eu, dar trebuie să spun că, în cazul ăsta, Botond a venit cu o documentare și am avut o perioadă în care am stat puțin pe text pentru că era mai importantă documentarea de pe lângă text. Adică am avut două săptămâni în care am citit cu toții o singură dată, după care am început să ne uităm la filme care aveau legătură cu ce urma să facem. Am început să ne documentăm și cu Diana Nechit, care este și dramaturgul spectacolului. Ea a făcut o cercetare, ca să înțeleagă care este istoria textului, ce se întâmplă cu dramaturgul, să ne vorbească un pic despre montările care au fost, să ne explice toți pașii din urmă, ca să înțelegem mai bine cum ne poziționăm. În general, mă las pe mâna regizorului – dacă mi se dau teme, le duc la bun sfârșit. Ce e adevărat e că Botond a făcut întâlniri unu la unu, cu fiecare dintre noi, de câte o jumătate de oră – întâlniri în care am vorbit mai puțin noi și mai mult el – și ne-a dat, cu liniuță, niște întrebări la care să ne răspundem fiecare despre personajul nostru. Și a zis așa: „nu mă interesează să-mi răspunzi acum, eu am nevoie doar să-ți notezi cu liniuță ce te întreb eu și tu, în momentul în care ne apucăm să repetăm, nici nu trebuie să-mi răspunzi vreodată, dar trebuie să știi răspunsul la întrebările astea. Și o să vezi cum o să fie mai ușor în momentul în care o să ne apucăm de lucru“. După care mi-a spus și el ce crede despre personaj, am adăugat și noi lucruri și, cumva, aveam în urmă această serie de întrebări la care trebuia să ne răspundem cu toții. Cam așa a fost documentarea.
E obsedantă goana ta în cerc din Proorocul Ilie. În acest spectacol, faci pur și simplu risipă de energie. Ai un program de antrenament, un ritual de pregătire fizică?
Da, încerc să lucrez cu corpul meu măcar de trei-patru ori pe săptămână. Am observat că dacă nu transpir, dacă nu fac efort sunt și mai puțin focusat și mai trist. Am ajuns să structurez o serie de exerciții care au devenit un fel de rutină pentru mine, fără de care nu mai pot. Mișcarea generează mișcare și știu cât de limpede mă simt și cât de prezent sunt când vin la repetiții, dacă am avut măcar 30 de minute în care mi-am făcut anumite exerciții, înainte de a pleca de acasă. Unii fac meditație, unii beau cafea în liniște. Eu am nevoie să-mi pun sângele în mișcare. Când l-am întâlnit prima dată pe Gigi Căciuleanu, nu aveam rutina asta. Eram haotic și mă mișcam cum puteam. Inclusiv jucând fotbal, acum nu mai joc. Jucam în fiecare zi de luni – era ziua în care actorii sunt liberi – ne adunam cu toții și jucam fotbal la zece seara. Făceam foarte mult efort, fără un program cât de cât structurat. După care Miriam Răducanu, când a văzut că sunt un pic haotic, m-a luat și m-a ajutat să îmi dezvolt un program de exerciții care să îmi corespundă și să nu capăt mai multă masă musculară decât este nevoie. Încerc să fiu un actor căruia îi răspunde corpul atunci când are nevoie. Și, datorită doamnei Miriam Răducanu, am aceste rigori de antrenament.
Interesant! De ce te-ai făcut actor?
În glumă aș spune: pentru că nu m-am putut face fotbalist. Dar nu e adevărat, asta mi-am dorit să fac de când eram mic.
Imagine reprezentativă: © Florin Ghioca
