Iată povestea mea: era o fată și-a venit un flăcău, care a iubit și-a plecat. Doar că n-a plecat imediat. A rămas câțiva ani, nu prea mulți, dar nici tocmai puțini. Fata îl iubea foarte mult și era foarte nefericită, așa că s-a dus la o babă, să-i ghicească, să-i dea ceva care să-i țină iubitul acasă, departe de cârciumă și de femei. Vrăjitoarea i-a dat în cărți și i-a spus fetei ce voia să audă, așa cum fac toate vrăjitoarele, știind prea bine că adevărul nu este pentru fete. Fata s-a întors la iubitul ei cu soluția dată de vrăjitoare. Flăcăul a aflat toată tărășenia și a plecat pentru totdeauna, departe de fată, de țara și de continentul ei. Furia lui a fost mare, neagră, totală.
Flăcăul eram eu. Fata e bine-mersi, nu vă faceți griji pentru ea. E fericită și arată asta zi de zi, prin pozele de pe Insta. Pe Facebook pune mai mult citate din diverși preoți „luminați“, pentru că acum este foarte, foarte credincioasă, nici nu vrea să mai audă de vrăji.
Și acum iată un citat din cartea lui Kocsis Francisko (Atelierul de pipe și tutun, editura Cartea Românească, București, 2021):
„–De aici începem. Fă cărțile la fel și după aceea să-mi repeți ce spunea ea. Cât îți amintești.
–Ce treabă ai cu ea? Ți-e nevastă? a întrebat Totila și a început să amestece cărțile de taroc.
–Nu chiar. Mai demult i se spunea ibovnică, îmi place mai mult decât amantă. Asta e.
–N-am aflat de la ea.
–Dar ce-ai aflat?
–Că dumneata ești un tip dubios, ai ceva ce îi dă frisoane.
–Cum a zis asta?
–Să zic chiar ca ea?
–Chiar așa.
–Că dacă nu ești chiar el, atunci ești fratele lui Michiduță.“
Acum, coincidențele: în afară de prima (cu fata dusă la vrăjitoare), mai avem trei: una din poreclele copilăriei mele a fost „Michiduță“; ultima carte pe care am publicat-o se numește „Tarot“ (e același lucru cu tarocul lui Kocsis); toate femeile care m-au urât (adică toate femeile care m-au iubit) mi-au spus același lucru, mai devreme sau mai târziu, și anume c-aș fi „dubios“. Chestia e c-aveau dreptate.
De ce, din toată cartea aceasta de proză scurtă, mi-a plăcut cel mai mult povestirea Vrăjile sunt pentru alții? De ce nu alte proze din volum, poate mai reușite, mai complexe, mai adânci? Dar de ce ne plac anumite cărți și nu ne plac altele? De ce ne plac cărți despre care nu vorbește nimeni și nu ne plac mari capodopere despre care vorbește toată lumea, exclusiv laudativ? Iată răspunsul meu, în care cred și în care am crezut întotdeauna: pentru că literatura este pentru cititor, nu cititorul pentru literatură. Cititorul nu este un sclav și nici un admirator al autorului, ci un partener, sau mai exact, un însoțitor. Da, într-adevăr: autorul deschide drumul, iar cititorul îl urmează, îl însoțește. Dar așa cum autorul are drepturi, și cititorul are drepturile lui. Dacă drumul pe care este dus de autor este plictisitor, cititorul își arogă dreptul de a nu-l mai urma – și nimeni n-are ce să-i facă. Dar când anume un drum este plictisitor pentru cititor? Nimeni n-are răspuns la această întrebare.
Eu am. Iată-l: atunci când drumul nu-i aduce aminte de nimic. Dacă cititorul nu regăsește nimic familiar în acel drum, îl va numi „plictisitor“ și-l va abandona. Poate că răspunsul meu nu-i bun, sau nu e general valabil; dar e răspunsul pe care mi l-am construit dup-o viață de lecturi. Nu mi-am trăit viața, e adevărat, ci am investit-o în citit, în lectură, în cărți. Și m-am ales cu răspunsul ăsta. O fi corect?
În ceea ce mă privește, e bun, în sensul de valabil. Proba: Kocsis Francisko vede povestirea Atelierul de pipe și tutun ca pe cea mai reușită din întreg volumul său, că altfel nu-i alegea cărții acest titlu. Mie, însă, Atelierul de pipe și tutun mi s-a părut mult sub Vrăjile sunt pentru alții și iată de ce: este o meditație filozofico-teologică deghizată într-o povestire. Iar eu unul n-am organ pentru filozofie, iar pentru teologie, nici atât, iar aici simt nevoia să fac o mică paranteză.
Am remarcat în mod repetat că literatura popoarelor ieșite din matca ortodoxiei este foarte săracă în motive biblice. Este foarte bogată în motive religioase, dar nu biblice. Literaturile națiunilor protestante sunt pline de astfel de motive, iar pe catolici (pe italieni și spanioli, de fapt) îi văd cumva la mijloc: motive biblice există în literaturile lor, dar nu abundă. La ortodocși, însă, e sărăcie mare, iar explicația sare în ochi: Biblia nu a fost și nu este, prin excelență, o „lectură ortodoxă“, așa cum este literatura patristică (Patericul sau Viețile sfinților).
Ei bine, Kocsis vine din spațiul central-european, nu din cel răsăritean, iar asta se vede. În Atelierul de pipe și tutun (povestirea, nu volumul), autorul reia legenda Evreului Rătăcitor, iar abordarea lui Kocsis este neobișnuită, cel puțin pentru mine: nu a fost Iisus deosebit de crud, condamnându-l pe Ahasverus la nemurire? Ce fel de pedeapsă cu totul sadică este aceasta, venind din partea Învățătorului? N-a predicat el iubirea, iertarea și întoarcerea obrazului? Citez:
„–Atunci a deschis gura, ca să vorbească. Toate respirațiile s-au oprit. Dacă n-ar fi vorbit, oamenii și-ar fi ținut respirațiile până la leșin. În tăcerea aceea, bătăile inimilor se auzeau ca niște tobe îndepărtate. Între clipa în care a deschis gura și momentul când a rostit primul cuvânt am simțit că mi-a trecut viața și mi-a început din nou. A rostit abia auzit, dar niciun cuvânt n-a rămas nedeslușit: «Eu mă voi odihni curând, dar tu vei mai avea răgaz, vei rătăci până când voi reveni la judecata de pe urmă.»
S-a oprit din nou. Un suspin ușor i-a înfiorat pe toți trei.
–Nu poate fi adevărat, ești un mistificator, un șarlatan, un cabotin care a învățat un rol și se distrează pe seama unor naivi, a spus Roti.
–Mi-ar plăcea mai mult decât orice să fie adevărat ce spuneți, pentru că orice mistificator are o moarte. Mie tocmai asta îmi lipsește.“
Implicațiile teologice sunt mult prea complicate pentru mine, mă depășesc complet. Dar iată ce vreau să spun. Noi, scriitorii, muncim cu disperare foaia albă de hârtie din două motive principale. Primul este nevoia de a fi iubiți, iar al doilea este frica de moarte. De uitare, mai exact. Orice om care scrie vrea să treacă iubit prin viață și neuitat prin moarte: da, scriitorul moare, dar cărțile lui rămân.
Mă întreb acum, după lectura din Kocsis: o fi bine așa? Nemurirea chiar e bună?
